De la Muntele Rosu, la Ciucas si Gropsoare

Prima drumeţie serioasă cu copiii a fost vara trecută. Ne antrenasem suficient şi aveam încredere în forţele noastre. Am pregătit un traseu mai lung, mai mult ca o provocare, să ne testăm limitele. Un circuit în jurul cabanei Muntele Roşu.

La Cheia nu mai urcasem demult, de vreo 15 ani. Fusesem în tabără – cea mai frumoasă tabără pe care mi-o amintesc -, şi coborâsem pe jos de la cabană în Cheia la mânăstire. Nu urcasem atunci pe munte, dar mi-am promis c-o voi face… şi mă bucur că am făcut-o împreună cu copiii mei.

Am ajuns sus la cabană ca leneşii, cu maşina, undeva sâmbătă pe la amiază. Ne-am luat camera – la un alt preţ decât cel specificat pe site (doar de-aia îţi faci site, să se poată "informa" turiştii…). Curăţică şi ok, doar cam piperat preţul pentru ce oferea…

Am ieşit la plimbare. Iniţial am zis că nu urcăm, dar ne-am trezit toată gaşca pe potecă. Hai că urcăm un pic, să vedem peisajul… apoi încă un pic, că nu se vedea bine, şi încă un pic că stânca era simpatică… şi ne-am trezit în drum spre Vârful Muntele Roşu.

Traseu Muntele Rosu

Potecile înguste, abia săpate în munte, erau destul de aglomerate la ceas de seară. Mult mai aglomerate decât ne-am aşteptat noi, şi chiar cu motoare… Am rămas cu gura căscată văzând ce pante coborau pe două roţi, când nouă ne-a fost mai apoi frică să nu cădem de pe două picioare. Urmărindu-i cu atenţie pe cei trei "curajoşi", şi evaluând cantitatea de noroi de pe echipamente, nu vreau să mă gândesc de câte ori au căzut. Între ei şi o fată, care recunoştea că nu mai poate… şi nu urma decât o pantă cu grohotiş, pe care noi o urcasem în 4 lăbuţe. Dar noi ne fixasem ca ţintă vârfuleţul stâncos care se vede în zare. O aruncătură de băţ până acolo.

Muntele Rosu

Când am ajuns la baza stâncii deja simţeam că îmi atârnă în spate ceva mai mulţi ani… Efortul se simte, şi vedeam cum creşte distanţa faţă de căpriţa de 6 ani din faţa mea. Însă a doua zi distanţa urma să fie de-a dreptul umilitoare, să vezi copilul – pe care credeai c-o să-l cari în spate – strigându-ţi de undeva de sus să te mişti mai repede…

Muntele Rosu

Am întors capul să evaluăm puţin traseul de a doua zi. Cabana Ciucaş, pe unde urma să ajungem noi, se zărea la două culmi distanţă. Mda, şi valea dintre noi nu părea chiar "deloc" adâncă. Socoteala de-acasă şi cea din târg…

Muntele Rosu Cabana Ciucas

Am privit şi Culmea Gropşoare. Pe Vârful Gropşoare (primul din stânga) voiam să ajungem şi noi, restul traseului, care cobora în Cheia, nu ne interesa. Decât poate dacă aveam pilot automat la maşină, şi cobora muntele teleghidată, să ne aştepte la sosire.

Culmea Gropsoare

Înserarea se făcea simţită, am scos din rucsaci bluzele cu mânecă lungă şi am început să coborâm. Irisuca era responsabilă cu ordinea, şi s-a chinuit să ne convingă că trebuie să dăm la o parte un brad căzut. S-a convins repede că mai bine renunţăm.

Muntele Rosu

La urcare nu ni se păruse, dar poteca era destul de abruptă. Şi iezii cei mici nu prea voiau să înţeleagă că pe munte nu alergăm, suntem atenţi unde punem picioarele. Până nu au căzut nu ne-au crezut. Apoi am improvizat o balustradă mobilă, să ţinem totuşi copiii pe traseu.

Muntele Rosu

Ne apropiam de cabană, şi-am privit soarele de pe culme. Ne-am gândit că ar fi momentul pentru o poză de grup. O altfel de poză, în care să apară şi fotograful.

Muntele Rosu

Apusul l-am privit de la terasă. Îmi plac culmile rumenite de soare, jumătate umbrite. Ne-am pregătit de culcare, căci a doua zi era una lungă.

Muntele Rosu

Ne-am trezit devreme. La 8 şi jumătate ieşeam din cabană. Prima parte a traseului era uşoară, coborâre prin pădure. Potecă lină, răcoare, miros de cetini şi copii odihniţi. Le-am arătat cam cât aveam de mers, să-i convingem să nu alerge şi să-şi dozeze puterile. Mai mult cred că ne încurajam pe noi, căci ei nu păreau să aibă vreo problemă.

Muntele Rosu

Am ajuns în vale, la pârâu. Apa rece ca gheaţa ne-a redat puterile, ne-am bălăcit în voie, ignorând mirosul puternic de lăsat de oile coborâte la adăpat. Am traversat pârâul şi am început să urcăm pe drumul forestier, ce părea să aibă o pantă de vreo 65-70′. Un tractor urca încet.

Muntele Rosu, Ciucas

Am ajuns la ceea ce era – bine am calculat noi – ultima fântână de pe traseu. Am băut apă precum cămilele, să ne ajungă, şi am umplut toate recipientele disponibile. Şi tot aveam să rămânem fără apă pe final. L-am pomenit şi noi pe profesorul de pe inscripţie, căci o fântână pentru călători e un lucru minunat.

Muntele Rosu, Ciucas

Drumul forestier a fost până la urmă cea mai grea şi plictisitoare parte a traseului. Nu vedeai nimic, decât valea pârâului şi pădurea, iar drumul era numai grohotiş. Sus era chiar şi o alunecare de teren, dar măcar am mai putut admira peisajul. Am văzut vârful pe care tocmai urcasem cu o zi în urmă, şi pe lângă care uma să trecem din nou peste numai câteva ore.

Muntele Rosu, Ciucas

Ne apropiam de Cabana Ciucaş – dezafectată, aşa cum ne informase deja o plăcuţă la plecarea pe traseu. Păcat, mi-ar fi plăcut să rămânem aici, pentru mai multe trasee, peisajul este superb.

Cabana Ciucas

În schimb, din iarbă, expediţia noastră a înregistrat un nou călător. O şopârlă care, pentru două ore, s-a instalat la soare pe pălărioara Irisucăi. A fost foarte încântată de noul ei pasager, şi dezamăgită când, după prânz, a constatat că plecase. Se dusese la mama ei, îi era şi ei foame…

Muntele rosu, Ciucas

Muntele Ciucaş… O stâncă provocatoare, ce parcă ne tot chema spre ea. Ne-am fi dus… dar după hartă era un ocol de 4 ore de la traseul nostru. Ceea ce însemna că ne-ar fi prins noaptea pe munte, şi nici nu aveam apă şi mâncare pentru un traseu atât de lung. Andrei a început să bocească, că el vrea "acolo sus". Am promis că revenim, cu traseu pe Ciucaş, şi am pornit mai departe, urmând ca la primul pâlc de arbori să luăm prânzul..

Muntele Ciucas

Am admirat pe drum şi Babele la Sfat. Formaţiunile stâncoase sunt numeroase în Munţii Ciucaş, şi ai nevoie doar de puţină imaginaţie să le "vezi" cum pălăvrăgesc.

Muntii Ciucas

În drum spre principalul nostru popas, în care urma să ne uşurăm simtitor rucsacii, am văzut şi faţa românească a muntelui. Cutii de bere, de ţigări, aruncate pe pajişte. Trecând peste faptul că alcoolul şi tutunul nu au nimic de împărţit cu drumeţiile, nesimţirea ar trebui să rămână la poale, şi nu să urce pe creastă. De mici îi învăţăm pe copii să-şi care de pe munte gunoiul, şi să nu-l lase decât în locurile special amenajate. Oare cum poate observa un copil de 3 ani şi jumătate că nu e la locul ei o cutie de bere, iar cel care a lăsat-o acolo… nu?! Ce ţară frumoasă am avea dacă n-ar fi locuită!

Muntii Ciucas

La prânz, legume, brânză, ceva conserve. Surpriză, castraveţii nu mai erau toxici, roşiile erau delicioase… cum se spune, foamea e cel mai bun bucătar. Copiii au mâncat pe săturate, apoi am pornit-o la pas, pe creastă, spre Şaua Chiruşca. Pădurea era binevenită, căci soarele începuse să ardă.

Muntii Ciucas

Mirosul de cetini era puternic. Brazii înmuguriseră, conurile noi abia înfloreau…

Muntele Rosu, Ciucas

Doar că trebuia să fii atent, poteca era chiar pe creastă, la câţiva centimetri şi două tufişuri de prăpastie. Aşadar drum de creastă înseamnă chiar pe creastă, nu era deloc o glumă.

Muntii Ciucas

Am ieşit din pădure şi a urmat un urcuş abrupt, printre tufe de arbuşti înţepători. Vai de cei care nu şi-au pus pantaloni lungi… căci am mers cu mâinile sus, parcă eram prizonieri ai muntelui. Copiii s-au strecurat cu chiu cu vai. Dar de sus, de la indicator, urma păşune. Şi urcuş. Mergeam spre Şaua Gropşoare, apoi spre Culmea Gropşoare, şi punctul final, Vârful Gropşoare. Ne-am odihnit, ne-am scos şosetele la aer să se usuce, şi ne-am masat picioarele. Eram, după calculele noastre, trecuţi un pic de jumătatea traseului.

Saua Chirusca, Muntii Ciucas

Am admirat peisajul şi Munţii Bucegi. După mine, ceea ce se vedea în zare era crucea de pe Caraiman. Mda, am nevoie de alt aparat foto…

Muntii Ciucas, vedere spre Caraiman

Ne-am uitat un pic şi la traseul nostru. Uite, se vede drumul forestier şi cabana Ciucaş! Suntem tare mândrii de noi şi pornim voiniceşte mai departe.

Culmea Gropsoare

Am ajuns într-un final şi pe Vârful Gropşoare. Copiii nu păreau deloc să simtă cele 8 ore de traseu. Sus în vârf urcaseră deja, de pe celălat traseu, câţiva turişti, care ne-au privit cu uimire… aveam doi copii mici, pe care nu-i căram în spate. Şi care păreau mai vioi decât tot restul grupului. I-au întrebat pe unde au urcat; piticii au fost mai mult decât încântaţi să se laude şi să arate cabana Ciucaş, două culmi mai la dreapta. Oamenii au căscat ochii, ne-au cerut din priviri o confirmare, apoi nu mai conteneau cu laudele. Se umflaseră în pene copiii mai ceva ca curcanii… erau atât de mândri de ei!

Varful Gropsoare

Am făcut un ultim popas pe Vârful Gropşoare, de unde am privit obosiţi cabana Muntele Roşu. Acolo ne aştepta maşinuţa, să ne ducă acasă. Urma să reluăm coborârea pe lângă vârful Muntele Roşu, prin pădure. Bine că intram la umbră, căci deja apă nu mai aveam. Am trecut repede pe potecile deja cunoscute, şi am ajuns la poale. Când am intrat în linie dreaptă, simţeam că nu mai am putere… mami, ne dai voie să alergăm până la maşină? Şi au sprintat, făcând întrecere, în timp ce eu mă mişcam încet, încet…

Am pornit spre casă foarte mândri de noi. Reuşisem. Şi o vom lua de la capăt, împreună, pe alte poteci.

Nostalgii de vacanta: Lacul Sfanta Ana

Nu mă apuc să fac acum geografie, unde, ce şi cum despre singurul lac vulcanic de la noi din ţară. Pentru asta există Google.
Ce pot să spun e că mi-am dorit dintotdeauna să-l văd. De la prima carte poştală primită din Băile Tuşnad, cu imaginea lacului. M-a vrăjit. Din păcate părinţii mei nu au avut spiritul aventurier, de a pleca cu cortul în spate, sau în locaţii neaccesibile cu trenul.
Aşadar, „Ana” a rămas pe listă de foarte mulţi ani.

Îmi place bălăceala, dar îmi place şi muntele. Şi, ca să le împac pe amândouă, ador locaţiile „fierbinţi”. Adică termale, să fie pe (sub)înţelesul tuturor.
Drumul… eternul drum românesc. Până în Tuşnad – ok. Apoi, picant.

De menţionat că nu ai nevoie de un 4×4 să urci pe vulcan, dar nici nu e recomandabilă o maşină cu garda prea joasă.

Ceea ce m-a şocat încă de cum am ajuns la porţile rezervaţiei a fost curăţenia. Şi sincer, am avut impresia că sunt în altă ţară. Am plătit taxa pentru maşină. Două taxe de fapt, una o plăteşti până la camping, alta ca să cobori cu maşina la parcarea din vulcan. Al doilea drum merge făcut pe jos, sunt 4km pe şosea, mult mai puţini dacă tai serpentinele.

Campingul arăta minunat. Am regretat enorm că nu programasem o oprire acolo. Există şi o cabănuţă, puţine locuri, pentru cei care nu adoră să doarmă „la firul ierbii”. Încălzire cu lemne şi baie comună.

Aşadar, la 8 dimineaţa am coborât în vulcan. După ce am prezentat o lecţie de geografie de clasa a cincea, adaptată pentru grădiniţă, despre ce e acela un vulcan, cum „funcţionează”… şi cum de l-am nimerit noi taman pe ală mort şi plin cu apă.

Dar piticii mei visează doar bălăceală. Deşi ne era răcoare, ca să nu spun frig la ora aia matinală, ne-am făcut curaj. Apa are constant 29˚C. Ce boiler cu termostat pe vulcanul ăsta! Ne-am avântat în apă. Extrem de limpede, extrem de curată, ca de altfel tot ceea ce ne înconjura.

Ca să explic, nu vă închipuiţi că acolo merg numai oameni care au cei 7 ani de-acasă şi nu aruncă nimic pe jos. Dar sunt oameni care le adună. Sau mai bine zis nu le lasă să se adune… ca prin alte părţi.

Am aşteptat până când soarele a trecut de buza vulcanului. Să putem ieşi din apă, şi să ne uscăm la soare, înainte de a pleca mai departe.

Atmosfera e copleşitoare. Nu se compară cu nimic, chiar dacă eşti într-o vale, cu pereţi verticali, vezi „gura văii”. Simţi că depinde de tine să evadezi. Aici era invers. Nu simţeai nici o adiere. Nu vedeai nimic în jur decât pereţi de pădure. Şi, fără să vrei, te simţi neputincios în faţa naturii. Îţi imprimă atâta respect prin frumuseţea aceea unică…
Păcat că ne pricepem mai bine s-o distrugem, decât s-o respectăm.

Ne-am îmbrăcat şi am urcat. Am lăsat în urmă un semn imaginar…”Aici vom reveni!”
Am oprit într-una din serpentine. Era marcat „punct de belvedere”. Urcuşul nu este greoi prin pădure, se termină repede. Iar sus este amenajat un foişor de lemn, de unde poţi savura priveliştea. Ah, da, uite de-aici erau imaginile panoramice din cartea de geografie!

Avem încă în ţară multe lucruri minunate, care trebuie văzute. Cel puţin odată în viaţă trebuie s-o vezi şi pe „Ana”. Noi ne-am propus să revenim, căci traseele ce pornesc de la cabană se anunţă extrem de interesante. Nimic mai plăcut decât să cutreieri munţii, şi pe înserat să ai parte de o piscină încălzită.

Dar nu recomand acest loc acelora care nu au saci de gunoi în maşină sau în rucsac. Care „uită” chiar şi un şerveţel pe iarba din poiană sau care consideră că degradarea în 800 de ani înseamnă tot biodegradare.

Casute din hartie

Dacă te-ai gândit ca între brăduţii abia confecţionaţi să ascunzi o căbănuţă, iată cum poţi confecţiona repede şi uşor o căsuţă.

Materiale necesare: carton, lipici, scobitori, plastilina, culori.

Găseşte o cutie de carton. Ai nevoie de un carton destul de subţire să se poată îndoi cu uşurinţă. Un ambalaj de ciocolată cred că este suficient, sau chiar cartoane colorate din comerţ. În funcţie de cât de mare vrei să fie căsuţa, desenează un dreptunghi. Apoi, lângă el, un pătrat. Deasupra pătratului, un triunghi. Ar trebui să obţii o figură asemănătoare cu cea din imaginea de mai jos:

Schema de realizare a unei casute din hartie

Schema de realizare a unei casute din hartie

Atenţie, în partea din stânga trebuie să laşi un spaţiu de rezervă, pentru a putea asambla căsuţa. Desenează apoi încă odată Aceeaşi figură, şi apoi decupează cu grijă după contur. Cu ajutorul unei rigle şi a unui ac, retrasează marginile care se îndoaie. În acest mod, îndoitura va fi mult mai dreaptă şi mai uşor de realizat.

Cu ajutorul cariocilor, creioanelor, sau chiar a acuarelelor, decorează căsuţa aşa cum îţi place. După ce ai terminat, adaugă puţin lipici pe spaţiul de rezervă şi lipeşte între ele cele două părţi ale căsuţei. Decupează o banda puţin mai lungă decât lungimea căsuţei, îndoaie capetele şi lipeşte-o de vârfurile triunghiurilor, ca în imaginea de mai jos.

Casuta din carton

Casuta din carton

Modelează un şerpişor din plastilină, de grosimea unui degeţel de-al tău. Aşează-l peste banda lipită în vârful căsuţei, şi, cu multă grijă, începi şi înfige scobitori una lângă cealaltă, de-o parte şi de cealaltă a a căsuţei. În acest fel construieşti cele două părţi ale acoperişului.

Cabana din hartie

Cabana din hartie

Şi construcţia ta este gata! Felicitări!

Alte variante