S-a lansat aplicația gratuită „Educație fără bullying”

Comunicat de presă – București, 26 octombrie 2022 – Asociația Părinților Isteți și Fundația Vodafone România lansează „Educație fără bullying”, singura aplicație care ajută la prevenirea și combaterea bullying-ului în România. Aplicația, care se poate descărca gratuit din Google Play sau App Store, păstrează anonimatul utilizatorului și este foarte ușor de folosit de toți cei interesați: copii, părinți, profesori, indiferent de tipul de telefon pe care îl dețin. Proiectul este finanțat de Fundația Vodafone România prin Fondul pentru Fapte Bune.

La nivel european, România se situează pe locul al treilea in ceea ce privește bullying-ul în clasamentul celor 42 de țări în care a fost investigat fenomenul, potrivit unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS).

Răspunsul la întrebarea: „Ce pot face în cazul agresiunilor din mediul școlar?” este acum la un click distanță. Aplicația este creată de specialiștii care au lucrat la legea de prevenire a bullying-ului în unitățile de învățământ preuniversitar. Acest instrument extrem de util face parte din Campania Strategică Națională de Conștientizare, Prevenire și Combatere a Bullying-ului demarată în 2017 de Asociația Părinților Isteți, împreună cu Itsy Bitsy, cu scopul obținerii unui climat propice învățării și dezvoltării armonioase a copiilor din punct de vedere fizic, emoțional și psihologic, în mediul educațional din România.

Aplicația oferă acces facil la legislația în materie de bullying și ajută utilizatorul să ajungă direct la instituțiile abilitate să îi ofere soluții în cazul agresiunilor, sau specific de bullying și cyberbullying, fiind concepută ca un instrument de întrajutorare a victimelor, dar și a celor aflați în poziția de martori ai bullying-ului.

Pentru că cel mai important este să previi fenomenul de bullying, și pentru că în societate există încă multă confuzie în privința tipurilor de agresiuni în rândul copiilor și a modului în care legile din România protejează copiii, aplicația oferă informații corecte, clare și practice, sub formă de scurte videouri, specific concepute pentru categoriile sociale: copii, părinți și profesori. Materialele video sunt realizate de psihologi specializați în lucrul cu copiii și pe teme de bullying: Adriana Mitu și Gabriela Maalouf.

Care sunt diferențele între agresiune, bullying și abuz? Cum poți acționa ca victimă sau martor conform legilor în vigoare? Cine te poate ajuta, dacă ești copil, profesor, părinte sau martor de orice fel? Cum poți preveni violențele de orice fel în mediul școlar? Sunt doar câteva dintre întrebările pentru care aplicația oferă răspunsuri rapide direct pe telefonul utilizatorului.

Cauza antibullying și aplicația „Educație fără bullying” sunt susținute atât de influenceri relevanți pentru copii și adolescenți, precum Mimi și Andra Gogan, cât și de influenceri îndrăgiți de părinți și profesori: Andra și Cătălin Măruță, Andreea Marin, Călin Goia, Tily Niculae. Creatoarea de conținut on-line Mimi, care știe din proprie experiență cât este de greu să fii o victimă a bullying-ului, să te simți rănit, singur și neajutorat, recomandă acum tuturor elevilor să folosească aplicația „Educație fără bullying”: „Există tot timpul cineva care își dorește să te ajute, trebuie doar să îndrăznești să ceri ajutor”.

Andreea Marin recomandă și ea aplicația ca instrument de ajutor foarte util părinților, profesorilor, copiilor: „Poți să descarci gratuit aplicația Educație fără bullying și să primești ajutor pe loc, în orice fel de situație de agresiune asupra unui copil. Mi-ar fi fost de mare ajutor acest instrument în copilărie, când m-am confruntat cu bullying-ul, chiar dacă nu știam că se numește așa”.

Elevii se pot înscrie aici pentru a participa la conferința online gratuită Educație fără bullying de sâmbătă 5 noiembrie, în intervalul orar 10:00 – 12:00.

Cadrele didactice se pot înscrie aici pentru a participa la una dintre conferințele online gratuite Educație fără bullying: sâmbătă – 12 noiembrie, 10:00 – 13:00 (clasele 0-4) sau sâmbătă – 19 noiembrie, 10:00 – 13:00 (clasele 5 – 12).

Conținutul aplicației are la bază Legea 221/2019 și Normele Metodologice de aplicare/iunie 2020, care au rezultat din colaborarea celor mai buni specialiști din țară, reprezentanți ai instituțiilor și organizațiilor implicate în prevenirea și combaterea fenomenului de bullying. Aplicația este creată de Asociația Părinților Isteți, cu sprijinul Fundației Vodafone România, în parteneriat cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Consiliul Național al Elevilor și Itsy Bitsy.

Asociația Părinților Isteți militează de peste 5 ani pentru prevenirea și combaterea bullying-ului, fiind co-inițiatoare a Campaniei strategice naționale de prevenire si combatere a bullying-ului, împreună cu Itsy Bitsy FM. Asociația Părinților Isteți face parte din echipa care a elaborat Normele metodologice de implementare a legii de prevenire a bullying-ului, lucrează în continuare la ghidurile de implementare a acestor norme în toate instituțiile de educație preuniversitară din România.

Asociația a organizat până acum campania socială «Bullying-ul începe acasă și se continuă la școală» (2017), campaniile de prevenire a bullying-ului adresate cadrelor didactice, Grădinițe fără Bullying (2017), Școli fără Bullying (2018), a realizat cartea-resursă “Cum să fii cool la școală – Educație fără bullying” (2021), campania “Creștem în siguranță” (2021), campania “Școli cu toleranță 0 la violență” (2022).

Fundaţia Vodafone România este o organizaţie neguvernamentală românească, cu statut caritabil, distinctă şi independentă de operațiunile comerciale ale companiei, înființată în 1998. În cei peste 20 de ani de activitate, Fundația Vodafone România a finanțat 1.168 de programe derulate de 765 de ONG-uri din întreaga țară, în domeniile sănătății, educației, serviciilor sociale. Proiectele au avut peste 3 milioane de beneficiari – copii, tineri, vârstnici, persoane defavorizate fizic, social sau economic.

Până în prezent, Fundaţia Vodafone România a investit 31 de milioane de euro în proiecte desfăşurate de organizaţiile non-profit partenere. Mai multe detalii despre programele fundaţiei sunt disponibile pe www.fundatia-vodafone.ro, http://jurnaldebine.fundatiavodafone.ro/ și www.facebook.com/fundatiavodafone.

O poveste cu… ochelari

Undeva în negura unei copilării pe care nu mi-o amintesc am început să port ochelari. Nu știu exact când, dar îmi amintesc stresul ramelor oribile și al căzăturilor soldate cu spargerea lentilelor. Îmi amintesc destul de bine și excursiile la București, câte 10 zile, în care jumătate de zi mi-o petreceam la parterul Spitalului din Piața Lahovari (fosta Piață a Cosmonauților), iar apoi mergeam cu mama la zoo, la teatru, la circ… Asta era partea frumoasă. Cealaltă era zi de zi acasă… unde bullyingul era ceva cotidian. Aragaz cu patru ochi era deja formulă de salut. Am trecut cu greu… pe atunci nici nu erau așa mulți cu ochelari, eram victimă sigură.

Undeva prin gimnaziu am scăpat de ei. La liceu nu am avut nicio treabă, în schimb în facultate cititul îndelung mă cam termina și am revenit la ochelarii de citit, apoi la ochelarii pentru calculator. Dar nu mai e nicio mare scofală să ai ochelari acum… toată lumea are, ba chiar cu sticlă clară, numai de modă.

Săptămâna trecută una din fetele mele trecea printr-un moment ce pe ea o frământa… urma să poarte ochelari, iar vineri să vină cu ei la școală. O vedeam că e agitată, o încurajam… până mi-a venit ideea: vineri îmi iau și eu ochelarii la școală. I-am spus că-i aduc și ni-i punem amândouă odată. Colegii vor fi așa de șocați că nu vor mai sta să se uite doar la ea (așa avea impresia), preiau eu din presiune. A fost încântată de idee, se mai liniștise olecuță. Dar vineri la prima oră nu-și pusese ochelarii. Mă aștepta pe mine, să punem simultan bicicletele pe nas. Efectul a fost super. Colegii o așteptau pe ea, că-i tot ținea pe bancă, dar când mi i-am scos eu au slăbit-o. Ne-am dat așa, o îmbrățișare de ochelariste, toate bicicletele din clasă au trecut la locul lor pe nas, ne-am amuzat nițel și am trecut la matematică.

Normal că ochelarii ei au fost subiectul zilei, „ce bine văd la tablă”, „parcă e mai multă lumină”, „ce drăguță ești”… eee, și între atâtea complimente, vine și cel care a fost cireașa așa, la final de săptămână: „Doamna, dar ochelarii ăștia vă fac mai tânără!” Să mor de râs. „Care va să zică, eu sunt o babă, noroc că mi-am luat ochelarii!” Normal c-au încercat iar povestea cu „Doamna, câți ani aveți…” – și replica: „Nu știi că e nepoliticos să întrebi o femeie câți ani are?”

Ceea ce n-a știut eroina zilei e că… și eu aveam mari emoții să îmi pun ochelarii în fața lor. Nu i-am purtat decât în casă, de ani de zile de când îi am. Afară – doar ochelari de soare, după vremurile de tristă amintire.

Despre bullying… iar și iar

S-a schimbat oarecum perspectiva din care privesc anul acesta campania desfășurată de Cartoon Network România și Asociația Telefonul Copilului… nu pentru că mi-am schimbat cumva părerea față de ceea ce gândeam în anii precedenți. Susțin în continuare campania, cu aceeași convingere că ține de fiecare dintre noi să facem ceva. Însă devine aproape misiune imposibilă să te lupți singur cu morile de vânt, e descurajant, în momentul în care încerci să schimbi ceva, să nu o poți face.

Am ratat conferința de presă în care sportiva Cristina Neagu, desemnată de trei ori cea mai bună handbalistă a lumii, s-a alăturat în calitate de ambasador campaniei anti-bullying „Clubul Prieteniei”. Campania, ajunsă la a patra ediție, abordează anul acesta empatia, toleranța, acceptarea proprie, precum și a diferențelor între copii. Jumătate dintre apelurile primite la linia telefonică gratuită reclamă agresiuni care au ca motivație aspectul fizic și statutul social.

Dintre toate situațiile de bullying, anul acesta am avut parte din plin de tot ce puteam să-mi imaginez din partea adulților. Mi-au ajuns la urechi fie direct, fie prin intermediul prietenilor. Mi se pare încă ireală situația unei prietene dintr-un mare oraș ardelean, al cărei copil este hărțuit verbal, zilnic, de profesorul de la clasă, doar pentru că provine dintr-o familie monoparentală (împreună cu alți câțiva). Și mi-e greu să scriu ce aude acest copil… Încă nu realizez nici cum îți poți permite tu, ca profesor, să îi spui unui copil că „e gras, mai bagă mult în el?”. Oare nu-ți trece măcar o clipă prin cap că acel copil s-ar putea să aibă deja complexele lui, sau să-l necăjească și alții pe aceeași temă și tu să torni gaz pe foc? Tocmai tu, adultul care ar trebui să dea exemplu despre cum vorbim politicos unii cu ceilalți…

Nu toți copiii sunt genii… însă toți se străduiesc. Pentru unii și faptul că vin la școală e un succes, chiar dacă vin doar ca să aibă unde pleca de-acasă. Și tocmai din acest motiv ar trebui să vadă aici un model de comportament. Asta, bineînțeles, dacă nu vrei să ajungă să depindă de mititeii de la partid și să voteze după cum dictează stomacul. Dacă nu a învățat, ori nu știe, tu, ca adult, de asta ești acolo. Să faci tot ce poți pentru el, în limită de timp și spațiu, să-l ajuți. Nu îi poți salva pe toți, dar măcar încerci!

Și dacă tu, acest adult care ai ales să intri în școală ca să schimbi ceva, îi spui că-i prost, că nu știe nimic, că vine degeaba acolo… îl umilești, îl dai afară din clasă (trecem peste faptul că în regulament scrie că nu ai voie!), ce să simtă acel copil? Pedepsești toată clasa, dai vina pe unul singur și „din cauza lui X dați test” (sigur va fi cel mai iubit personaj în acea zi). Apoi, de parcă o trecere peste regulament nu ajungea, spui rezultatele la „test” cu voce tare, ca cei care nu au reușit să fie încă o dată umiliți. Îi lași să râdă unii de alții. Și iei apoi caietul „prostului” și scrii pe tablă rezolvările lui, în lipsa lui, că doar păzea ușa prin exterior… aruncându-l apoi ca pe un miel în mijlocul lupilor care râd. Iar tu stai și îți admiri superba regie de spectacol, ești „mândru” că de la cei 65+ ai mai dat o lecție de viață unor copii de 9 ani. Iar în încheiere, ieși „sfătuindu-i” să nu se mai ducă acasă să „inventeze” ce se întâmplă la școală 🙁 .

E o povestire reală și tristă. Pentru că rolul meu ar fi trebuit să se oprească o treaptă mai sus, când mi-am anunțat superiorul. A ridicat din umeri… mai e o lună de școală, nu avem pe altcineva. Să discut direct cu persoana… am mai încercat. Am avut șocul vieții mele, așa limbaj în cancelarie n-am auzit niciodată. Apoi, de pe la colțuri, am aflat că „am cam mult tupeu pentru o debutantă” să-i spun să-și controleze limbajul la clasă. De un an (școlar) aproape mă străduiesc oră de oră să nu le mai permit copiilor să râdă unii de ceilalți. Să-și accepte greșelile… nu reușesc. Încep să cred că e și vina mea. Dacă scădeam calificativele la purtare de la prima abatere serioasă, poate că ar fi fost mai bine!

Dar problema are și alte origini, pe care nu le pot controla. Dacă acasă li se spune că „așa-s copiii”, sau că e normal să se șicaneze între ei… bătălia e deja pierdută. Faptul că nu respectă nici măcar efortul omului aflat la catedră m-a făcut să mă gândesc la un fragment pe care l-am citit în comunicatul de presă:

Modul tendențios în care se discută în casă, aparent nevinovat, despre vecini, prieteni, colegi, episoadele de confruntări verbale, umilințe din trafic, din autobuz și alte interacțiuni, violența domestică între parteneri stau toate, împreună și separat, la baza agresiunii de tip bullying. Copiii noștri nu pot fi altfel decât suntem noi. Avem o responsabilitate imensă să le oferim ancore sănătoase și să îi învățăm, prin exemplul propriu, empatia, respectul, toleranța și îmbrățișarea diferențelor”, a declarat Cătălina Surcel, Director Executiv, Asociația Telefonul Copilului.

Anul acesta sunt mai optimistă. Nu are legătură cu procentele din raport, care continuă să crească – sunt sigură că sunt departe de a reflecta amploarea fenomenului la noi, ci pentru că din ce în ce mai mulți copii/oameni aleg să vorbească, să ceară sprijin de la cei în măsură să ofere un astfel de sfat.

În perioada 2015-2017, Asociația Telefonul Copilului a înregistrat un număr de 4.328 de cazuri de bullying.

54% dintre copii nu au vorbit cu nimeni altcineva despre abuzul la care au fost supuși

24% au împărtășit cu prietenii sau colegii

doar 22% au vorbit cu părinții.

Mai mult de jumătate dintre copiii care au apelat linia gratuită au fost fete (51.18%), 42.08% băieți și doar 6,74% au fost adulți, în special părinții celor agresați. În 62% dintre situații, copiii au semnalat că sunt expuși mai multor forme de bullying în același timp: fizic (îmbrâncire, deposedare de obiecte, lovire; verbal – insulte, umiliri, intimidări), relațional (zvonuri, situații stânjenitoare, bârfe, excluderi) și online (mesaje, filme, imagini cu conținut defăimător, jignitor, umilitor).

Principalele motive pentru care copiii au fost hărțuiți sunt:

aspectul fizic – 33,10%

statutul social -27,12%

interesele și pasiunile – 12,18%

situația școlară foarte bună – 8,21%

situația școlară mediocră – 7,55%

nevoile speciale sau dizabilitățile – 4,42%

etnia – 3,17%

religia – 2,14%

orientarea sexuală – 2,11%

În încheiere, nu aș vrea să văd iar comentarii răutăcioase, din seria „tocmai Cartoon vorbește despre asta”. Până acum e cam singura campanie pe care am văzut-o să ajungă, ca mesaj, la copii. Am folosit într-o lecție despre bullying scenariul reclamelor care au rulat pe post, cu niște ani în urmă. Le-au recunoscut. E cale lungă de la recepționarea mesajului până la aplicarea lui, dar măcar încercăm să facem ceva!

Bully-bullying-bullied

Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…

De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă: colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.

Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:

De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??

Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…

Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?

Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.

Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.

Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.

Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.

Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.

* * *

Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.

Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de serviciu, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.

Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.

În ce manual școlar scrie despre bullying?

Tot vorbim – și ne place să ne auzim vorbind despre școala românească, centrată pe elev și pe nevoile acestuia din viața de zi cu zi. Cum învață el la școală lucruri care îi folosesc în drumul spre casă… Sigur, avem un talent fantastic să ne îmbătăm cu apă rece. Doar că în grăuntele acela de optimism pe care îl am nu încetez să sper că, în ciuda statisticilor, nu alarmante, ci de-a dreptul horror (creștere de 25% de la un an la altul…?), vom reuși să facem ceva.

Azi am participat la a treia ediție a campaniei „Clubul prieteniei”. Ambasadorul din acest an este Ciprian Marica, și nu cred că într-o națiune ce iubește sportul, (dar urăște să-l practice), mai are nevoie de prezentări. Sper ca prin intermediul său mesajul campaniei chiar să ajungă la cât mai mulți copii.

În campanie se implică, încă de la început, Cartoon Network și Asociația Telefonul Copilului. Scopul este acordarea de sprijin copiilor și tinerilor ce solicită consiliere pe probleme de bullying. Chiar și-a propus să susțină desemnarea unei zile naționale de conștientizare a fenomenului în România. De ce? Pentru că, deși nimeni aproape nu oferă statistici în timp real, la ediția din acest an au fost aduse rapoarte parțiale pentru lunile ianuarie și februarie 2017. Și nu, nu se anunță nimic bun. Dacă 2016 a fost cu 25% mai mult decât 2015, mi-e frică să lansez un pronostic. Iar aceasta nu pentru că fenomenul ia amploare, deși e adevărat și acest lucru – mai ales pentru online, ci pentru că abia acum încep, copiii și părinții deopotrivă, să conștientizeze și să ceară ajutor.

Cine cere ajutor și cine ajută

Au fost întrebări legate de modul în care Asociația ajută copiii. Aș vrea să lansez o întrebare, la care chiar mi-aș dori să primesc un răspuns. De când a fost introdus numărul 116 111 – Telefonul copilului, în toate manualele școlare, câți dintre cei care citiți aceste rânduri le-ați explicat copiilor, la clasă sau acasă, la ce folosește acel număr? Câți ați scris mare, pe tablă, bullying? I-ați dedicat o lecție? Ați cerut ajutor Asociației (și nu este singura care oferă sprijin!) pentru a organiza în școală evenimente de conștientizare?

Copiii, dacă cer ajutor, o fac anonim. Deși îi vezi la limită, nu poți suna înapoi. Nu poți contacta părinți, profesori, poți doar să te străduiești să-ți faci al naibii de bine treaba, să-i câștigi încrederea și să te sune în continuare. Sau să-ți scrie, dacă îi este mai ușor.

Imaginile de mai jos conțin, la început, statisticile. Apoi scrisoarea unui copil de 14 ani, anonimizată. Nu ce povestește de la 14 ani e esențial, ci restul, începând de la grădiniță. Știu, sunt 30 de minute, dintre care măcar 20 și tot merită ascultate.

Dacă ați avut răbdare cu imaginile, nu cred că e cazul să mai adaug prea multe.

Ce putem face

În primul rând, să nu punem la coș aceste statistici. Dacă avem nevoie de un cadru legislativ pentru a putea lua măsuri, atunci să fie folosite. Discutam, după eveniment, cu doamna Cătălina Surcel (ați ascultat-o), despre ce variante există. Asociația poate susține (și chiar asociațiile părinților, din toate instituțiile de învățământ), în forurile de decizie (ministerul educației, de exemplu), lista cu măsuri necesare: să nu mai fie nevoie de acordul părintelui atunci când un copil vrea să beneficieze de consiliere la școală (există și școli „norocoase”, care au consilier), sau un cadru de analiză al situațiilor de bullying, cu măsuri obligatorii de consiliere, căci este clar tuturor că scăderea notei la purtare și mutarea disciplinară la altă clasă/școală sunt cu mult depășite de ceea ce se întâmplă acum, în școlile și chiar grădinițele noastre.

Tot așa, derularea unui program de formare a cadrelor didactice pentru gestionarea situațiilor de bullying. Criza educațională deja este o sferă prea mică pentru a cuprinde tot ceea ce înseamnă acest fenomen. Dar… noi formăm orice, numai ce avem nevoie nu.

Îi spuneam că din toamnă începe, pentru mine, o perioadă grea, și nu mă sperie atât de mult hârțogăraia și sistemul în care aleg să intru, cât mă îngrozește ceea ce implică el, la nivelul gestionării relațiilor dintre copii. Și aici am ajuns la întrebarea din titlu… în ce manual le vorbim copiilor despre bullying, cu adevărat? Dezvoltare personală? Ore pe care mulți le ignoră? Educație civică?

De ce irosim acele zile din școala altfel, când am putea să facem ceea ce, printr-un nerostit jurământ al lui Hippocrate, am făcut când am ales să pășim la catedră: să producem o schimbare!

În loc de încheiere…

… Adaug mai jos clipul de anul acesta, cu Ciprian Marica. Am adăugat și celelalte clipuri. din anii trecuți, pentru că mie încă îmi plac. Să întreb dacă, de doi ani de când sunt pe net, le-ați folosit la școală sau grădiniță, pentru a începe o discuție?

Voi edita în curând articolul, pentru că urmează și clipurile de anul acesta.

PS. Azi, când auzeam ca noutate bullyingul la grădiniță, nu m-a șocat deloc. Încă nu uit dialogul, între fetițe de 6 ani, în care X le spunea celorlalte să nu-i dea lui Y materialele, pentru că Y are pielea maro. Y era creolă, extraordinar de isteață, pricepută, iar X fantastic de invidioasă. A fost momentul în care s-a prăbușit orice urmă de teorie despre inocență…

Drumul spre raiul școlii e lung și spinos

S-ar fi potrivit mult mai bine articolului „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, pentru că e mai cunoscut. Dar nu spre iad intenționez s-o iau, așa că am căutat ceva mai potrivit în cuvinte. Tema însă e atât de generală, încât trebuie s-o restrâng cât mai repede… și să ajung la bullyingul la școală, temă despre care am (tot) scris și cu siguranță nu se va epuiza prea curând. Sunt, totuși, optimistă… (a se vedea titlul).

Printre provocările pe care începutul de an la gimnaziu mi le-a adus (prin copil) este și aceea a relațiilor din interiorul clasei. Știa de destulă vreme că va părăsi colectivul pe care l-a iubit din toată inima în clasele primare, și ruptura de ei a venit oarecum natural. N-a fost singura care a plecat, și-au luat la revedere și și-au promis câte în lună și în stele… I-am spus că prieteniile adevărate supraviețuiesc peste timp și tuturor încercărilor vieții, și sunt mai mult decât fericită că am putut să-i arăt ce înseamnă o prietenă adevărată: aceea pe care, după 36 de ani de când v-ați cunoscut, îți e tot ca sora pe care n-o ai.

A pășit la gimnaziu cu destul entuziasm și teamă. Urma să intre într-o clasă în care se păstrase un nucleu central, 2/3 din vechiul colectiv, la care s-au mai adăugat alți copii din școală, sau de la alte școli – și cazul nostru. S-a perpelit zile la rând referitor la profesori, cerințe, pretenții, și cu acestea avem de furcă, ca toți cei care sunt în sistemul public de învățământ. Avem preferințe, profesori adorați, ore care n-ar trebui să se mai termine… și ore care mai bine n-ar veni. Însă aceasta este altă poveste.

Lovitura neașteptată a venit din altă direcție: colegii de clasă. Am, și mă mândresc cu ea, un copil sociabil. A trecut peste „Eu sunt Iris, vrei să fim prieteni?”, însă nu îmi fac probleme că rămâne izolată într-un grup, pentru că face tot ce poate să anime atmosfera și să se integreze. Nu s-a așteptat însă la izolare impusă, pe motiv că „e nouă”. La fel cum nu m-am așteptat nici eu la o astfel de atitudine din partea unor fetițe de 10/11 ani; mi se pare mult, mult prea devreme să practici astfel de răutăți.

N-am făcut psihologia grupului, și nici facultatea, care se presupune că prin managementul clasei ne pregătește pentru astfel de situații, nu mi-a dat o soluție. Înclin să cred că nucleul vechi se simte cumva amenințat, și refuză, pe linia „noi și voi”, să îi integreze pe cei noi. „Noi nu ne jucăm cu voi”, „noi nu ne jucăm cu ăștia noi”. Am stat mult de vorbă, am întors problema pe toate părțile. Uneori e greu să fii acceptat, toleranța nu este calitatea forte a românilor astăzi, și din ce în ce mai puțin a bucureștenilor. Dar dacă ai clasa fix lângă ieșirea în curte, și mai toți ies și aleargă, și se întreabă… cine se joacă?, spui și eu! Dar ești respins, pe motiv că… ești nouă, nu ne jucăm cu tine. Acesta este bullying. NU este fizic, însă este emoțional. A decide că tu, Popescu Ionica, nu te joci cu Georgescu Rodica, este alegerea ta. Dar a le impune, sub amenințarea excluderii din joc, lui Gigica, Domnica și Sofica să nu se joace cu Rodica – este clar bullying.

Am aplicat atunci soluțiile pe care le știam – prima, apelezi la autoritate. A apelat la mine, am întrebat-o dacă este nevoie să merg cu ea la dirigintele clasei, sau se descurcă cu asta. A conștientizat că va fi numită „pârâcioasă”, a răbdat mai bine de o lună, încercând, după ce a identificat cei doi „lideri”, să discute cu aceștia. Nu s-a putut. Așa că suntem în stadiul în care ea a vorbit cu doamna, liderul 1 a aflat, a informat liderul 2, frontul de luptă se încinge… amenințările curg… dar susține că se descurcă, că probabil va trebui să discute cu doamna între patru ochi, și să se găsească o soluție.

Eu stau pe scaun în fața ecranului, revăd filmulețele din campania de anul trecut de la Cartoon Network, și mă întreb dacă va fi bine. Dacă doamna se va descurca cu asta, sau va ignora problema. Și îmi dau seama că paginile nesfârșite de teme sau profesorii cu cerințe aberante (na, că nu mă pot abține: de ce ai desenat tastatura de acasă? trebuia pe cea de la școală!) nu sunt nici pe departe problema ei cea mai importantă. Iar la 10 ani nu ți se rupe atât de ușor că se uită unul la tine pe sub sprâncene…

O singură luminiță s-a aprins în toată amețeala de evenimente. Eticheta de bullying a pus-o ea! Cel puțin știu că, pe viitor, are șanse să nu fie călcată în picioare, pentru că știe cu ce și cum să riposteze.

Revedeți filmele… ar trebui să nu le închidem în cutiuțe, copiii cresc, sunt mereu alții care nu le-au văzut! (va urma)

Bullying? Prostii de-afară, noi n-avem!

Aceasta este atitudinea, aș băga mâna în foc, în școlile din România. O negare a realității, a ceea ce se întâmplă cu copii noștri, a ceea ce trăiesc… și ne amăgim că „nu e grav”, că „așa-s copii”, că se descurcă ei și fac față „grupului”. Și totuși, de ce trebuie să treacă cineva prin toate astea? De ce să fii ironizat, de ce să te temi să fii tu…?

Nu, bullying-ul nu e o glumă, și nici o problemă de aruncat sub preș. Am mai vorbit despre cercetarea făcută de „Salvați Copii”, citiți raportul, dacă nu ați făcut-o încă, deschideți ochii și priviți bine în jur… Știu că cei care mă citiți sunteți părinți, profesori, sau ambele, altfel nu ați fi ajuns pe blogul meu. Cumva trebuie să putem face ceva…

Studii internaționale au arătat că între 15% – 25% dintre elevi sunt agresaţi în școală; între 15% – 20 % dintre elevi raportează că îi agresează pe ceilalţi frecvent. Pe parcursul unui an, aproape 25% din elevi din fiecare clasă au raportat că au fost hărţuiţi sau agresaţi pe proprietatea școlii, din cauza rasei, sex-ului, religiei, orientării sexuale sau dizabilităţii. Mai mult de 70% din elevii între 8 și 11 ani au declarat că sunt tachinaţi și hărţuiţi în școala lor. 40% din elevii agresaţi în clasele primare și 60% din elevii din clasele gimnaziale raportează că profesorii intervin în timpul agresiunilor “câteodată” sau “aproape niciodată“ .

Îngrijorător este că 25% din profesori nu văd nimic în neregulă cu comportamentele de hărţuire, tachinare sau umilire dintre elevi, și în consecinţă intervin doar în 4 % din cazurile de agresiune . Mai mult de 60% dintre elevi spun adesea că intervenţia adulţilor este rară și nefolositoare, și se tem că spunând adulţilor vor fi și mai hărţuiţi pe viitor.

Am luat din raport acest fragment, care se referă la cercetări anterioare, de la începutul anilor 2000. Lucrurile nu s-au schimbat, și, ca dovadă, avem în 2015, publicat, ca bestseller, jurnalul unei adolescente. La 18 ani Aija Mayrock a pus pe hârtie amintiri dureroase din viața de școlar. Veți spune poate că nu are relevanță, că vorbește despre școala din America. Vă spun doar că veți citi cele 150 de pagini și veți retrăi zile de școală în care, dacă nu ați fost victima sau agresorul, ați fost spectatorul care n-a făcut nimic, doar a privit. Sunt conștientă că mulți dintre noi suntem depășiți de această situație. Că de multe ori nu știm ce să le spunem copiilor, cum să le câștigăm încrederea, cum să-i facem să vorbească despre ceea ce simt și ceea ce li se întâmplă. Mă urmărește de când am terminat cartea o frază…

Nu e vina ta că ești hărțuit. Dar e problema ta.

Este, într-adevăr, o problemă cu care se confruntă foarte mulți copii, de toate vârstele, începând de la grădiniță și până la facultate. Nu mă hazardez să arunc cifre, însă foarte puțini știu și să lupte pentru a rezolva această problemă. Jurnalul a fost tradus cu titlul „Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă”, și mă întreb de ce tocmai cuvântul cheie a fost evitat. Titlul în engleză spune cu totul altceva: The Survival Guide to Bullying. Scurt și la obiect. Aija Mayrock le vorbește copiilor de pe picior de egalitate. Rândurile ei nu vin ca o lecție, ținută de un adult, izvorăsc din suferință. Este norocoasă, nu pentru că a crescut, a „trecut peste”, ci pentru că a rezistat. Ieșită din adolescență, este acum capabilă să-și dea seama unde a greșit, unde a abandonat prea repede lupta. Nu, nu aș spune deloc că jurnalul este pentru adolescenți, ci pentru părinți care nu știu de unde să înceapă discuția cu copiii, pornind de la grădiniță, când plânge că X l-a mușcat sau i-a distrus castelul din cuburi. De-acolo trebuie să ne învățăm copiii să se ridice și să lupte pentru dreptul de a fi respectat. Este jurnalul unei suferințe, și, în același timp, jurnalul eșecului nostru, ca adulți, de a ne proteja copiii.

Nu toți copiii sunt capabili să lupte cu hărțuitorii. Iris a mers la școală în clasa I cu două codițe. Are sens să vă întreb cum se poartă băieții cu fetele cu codițe? Ba chiar am întâlnit și un adult care susținea cu „mândrie” că de-asta își fac fetele codițe, ca să fie trase de ele! Un băiețel o tot necăjea… am întrebat-o dacă își poate rezolva singură problema sau are nevoie de mine. Era cu un cap mai mic decât ea, l-a lipit de perete, l-a privit în ochi și i-a ordonat să înceteze. Doar pentru că ești politicos, nu înseamnă că ești slab. Mi-a povestit apoi ani la rând cum i-a pus la punct când au ironizat-o că a mers în fustă (a venit furioasă acasă, că i s-a spus că vrea să impresioneze un băiat în secret)… și nu, nu e adolescentă, abia dacă a terminat ciclul primar. Îmi spunea cu mândrie că pe ea nu au curaj băieții să o atace, că ea îi înfruntă, și că îi pare rău că nu le poate învăța și pe celelalte fete să facă la fel. Anul acesta va schimba școala, și îmi spunea, cu teamă, că nu vrea să fie nevoită să se lupte iar pentru respect, că ar vrea să fie „liniște”.

Nu intenționam să trec cartea și pe lista ei de lectură din vara aceasta, însă, după ce am citit-o eu, e acum la rând Andrei, și apoi ea. Nu numai că te ajută să identifici situațiile în care nu ar trebui să te afli, dar îți oferă și soluția, mereu la îndemână, deși nu o poți vedea singur din cauza emoțiilor care te copleșesc. Este un exercițiu dificil să empatizezi cu autoarea, și, aș zice „din fericire”, îl faci abia la final, când citești interviul cu Aija Mayrock și mesajul pentru cititori, și realizezi că acele rânduri își au originea într-o cantitate de suferință pe care niciun copil nu ar trebui să o îndure. Avem suficiente griji și probleme pe lumea asta, ca să nu fie nevoie de mai mult.

Mai mult însă, acest volum îl recomand profesorilor care predau la clasă, și care ar trebui să fie mai atenți la râsetele din spatele unui copil blocat că nu poate răspunde, la atitudinile din spatele temelor nefăcute, la toleranță zero față de comportamentele agresive. Știu, suntem plătiți prost, nu avem „timp” să parcurgem materia, însă avem timp să fim oameni, dacă vrem.

M-am gândit mult dacă să adaug în articol o fotografie a autoarei. N-o s-o fac, și, dacă acceptați provocarea mea de a citi cartea, abia când terminați accesați pagina ei de Facebook. Veți rămâne, așa cum am făcut-o și eu, fără cuvinte.

Ghidul este disponibil online – puteți răsfoi aici primele 15 pagini -, la editura Pandora M (grup editorial Trei), elefant (transport gratuit la pickup point), Libris (transport gratuit la orice comandă), Cărturești, eMag, okian, Librărie.net.

Fenomenul bullying în România în 2014

Zilele trecute v-am povestit despre iniţiativa Cartoon Network România de a promova o campanie antibullying. Nu este prima, nu este singura, şi cu siguranţă nu va fi ultima, căci fenomenul tinde să ia amploare. Am urmărit şi comentariile pe această temă, şi am văzut persoane „sceptice”, ca să nu spun mai mult, cu privire la compatibilitatea campaniei cu mesajele transmise copiilor prin serialele de desene animate. Surpriza mea a fost însă alta. La două zile după lansarea spoturilor, am mers la grădiniţă îmbrăcată cu tricoul campaniei. Copiii ştiau toţi despre ce este vorba, am văzut şi noi, doamna, desenul ăla cu copilul răutăcios, iar două dintre colege m-au întrebat despre ce este vorba. Am testat şi cu ai mei, a doua zi seara, când le-am arătat spoturile de pe youtube, şi reacţia a fost: le-am văzut după-amiază!

Aşadar, să mai pun întrebarea cât de eficientă este transmiterea unui mesaj pentru copii, prin intermediul canalului lor preferat, în orele de audienţă? Mai este însă nevoie de intervenţia adulţilor, de lansarea de discuţii în familie sau în grup, pe această temă.

Însă nu aceasta este tema pe care voiam s-o abordez astăzi, însă nu m-am putut abţine să nu încep cu o paranteză. Revenind la subiectul propus, aş dori să mă opresc la Telefonul copilului, o linie telefonică gratuită de care cei mici au auzit într-o mai mică sau mai mare măsură. Începând cu anul acesta, în urma parteneriatului cu Ministerul Învăţământului, numărul 116 111 apare şi în manualele şcolare, pentru ca un număr cât mai mare de copii să afle şi să aibă acces. Dar iată statisticile privitoare la fenomenul bullying, aşa cum reiese el din convorbirile cu copiii.

În 2014, la linia telefonică gratuită dedicată copiilora fost înregistrat un număr de 1.046 de situaţii care au făcut referire la fenomenul bullying.
În anul 2014, analiza statistică a cazurilor înregistrate la 116 111, arată următoarele:
– 50.39% bullying fizic,
– 38.76% bullying verbal,
– 6.98% bullying relaţional
– 3.87% bullying online.

Forma de bullying fizic este asociată, în general, cu categoria de gen masculin, în timp ce forma de bullying verbal cu categoria de gen feminin.

Efectele abuzului de tip bullying:
– 37.72% depresii şi tulburări de comportament,
– 35.23% criză de identitate şi anxietăţi,
– 13.88% excludere şi dificultate în relaţionare
– 13.17% gânduri suicidale.

Băieţii cu vârste cuprinse între 12 – 17 ani sunt cu precădere victime ale fenomenului bullying, deoarece dezechilibrul de forţe (una dintre componentele esenţiale ale bullying-ului) are legătură cu masculinitatea. În plus, adolescenţa aduce cu sine transformări fizice, emoţionale şi comportamentale, astfel că băieţii se pot poziţiona în extremis: puternici sau slabi, respectiv agresori sau victime.

În anul 2014, la nivelul serviciului Telefonul Copilului 116 111 pe segmentul rural – urban au fost înregistrate în principal situaţii din mediul urban (41.86%), urmat de mediul rural (36.44%). Pentru 21.70% apelanţii au solicitat confidenţialitate cu privire la mediul de provenienţă.

Din mediul urban se înregistreazăîn general situaţii legate de bullying verbal, relaţional şi online, în timp ce din mediul rural se înregistrează bullying fizic.

În anul 2014, 211 cadre didactice au participat la activităţile educative desfăşurate de Asociaţia “Telefonul Copilului” în unităţile de învăţământ.

Concluziile ar trebui să le tragem singuri. Mai ales cei care ne încadrăm la ultima categorie: cadre didactice.

Ce este Bullying-ul?

Dacă n-aţi auzit niciodată acest cuvânt, aveţi încă timp să-l învăţaţi, însă cu siguranţă ştiţi ceea ce înseamnă, pentru că, în oricare dintre cele trei variante în care puteţi lua contact cu fenomenul, veţi recunoaşte trăsăturile: Bullyingul este un comportament ostil faţă de cineva, pe care agresorul (bully) îl ia în derâdere, îl umileşte în cercul de prieteni, cunoştinţe, sau pur şi simplu în public. Sunt căutate slăbiciunile – probleme medicale sau familiale, aspect fizic, etnie, stare emoţională etc. – iar agresiunile ajung de la hărţuire verbală până la hărţuire fizică.

Nu cunosc termenul de multă vreme, şi l-am auzit prima dată în acestă formă cu ocazia lansării colecţiei „Ajută-te singur!” de la editura Gama. Apoi am mai citit despre el la o mămică blogger, unde am văzut cum, într-o ţară civilizată, acest cuvânt chiar are putere, şi odată ce-l pronunţi, adulţii îţi vin în ajutor şi se iau măsuri. La noi aceste comportamente sunt tolerate, pe ideea că copiii se joacă, copiii se împacă, sau, şi mai grav, pentru că adulţii nu au instrumentele necesare să intervină.

Cartoon Network România, împreună cu Telefonul Copilului şi Alex Velea, au lansat Clubul prieteniei, cu sloganul Fii prietenos, nu răutăcios! Este o campanie ce îşi doreşte în primul rând să ajute copiii să conştientizeze fenomenul, şi să-i încurajeze să ceară ajutor, dacă singuri nu pot lua poziţie. Însă trebuie să aibă şi cui să ceară ajutor, iar în cea mai mare parte timpul în care se petrec aceste acte are loc în comunităţile şcolare. Cadrele didactice au, din acest punct de vedere, un rol esenţial. Cumva trebuie să încetăm a-i mai pedepsi pe copii, fără a încerca să-i învăţăm să-şi rezolve conflictele, să-i înţelegem şi să stăm de vorbă cu ei. Să-i învăţăm ce înseamnă politeţea şi respectul.

Campania este promovată pe canalele de desene animate pentru copii, cu trei spoturi pe care vă invit să le vedeţi mai jos. În plus, la nivel online, toţi putem să ne implicăm, folosind hastagul #ClubulPrieteniei #fiiprietenos ori de câte ori postaţi conţinut legat de această iniţiativă. Promovaţi campania printre prieteni, mai ales cei care au copii. Dacă copilul dumneavoastră are cont de facebook, daţi share filmuleţelor pe contul lui, în aşa fel încât să ajungă la cât mai mulţi colegi. Daţi mai departe linkul către Clubul prieteniei, sunt acolo o mulţime de sfaturi, pe înţelesul lor, pentru a lua atitudine.

Campania aceasta şi-a propus un ideal foarte greu de atins: acela de a schimba o mentalitate. Fiecare dintre noi poate da o mână de ajutor. De undeva trebuie să începem, de ce să nu începem cu copiii noştri?

Azi vă las în compania spoturilor, mâine voi reveni, cu informaţiile de la Telefonul Copilului despre fenomenul bullying in România, aşa cum este văzut el de la celălalt capăt al firului.