Și a fost… o frumoasă poveste!

În prag de mini-vacanță (Papa să fie sănătos, că tare ne dă socotelile peste cap în București!), copiii mei de-a patra au o perioadă agitată. A trecut și evaluarea națională, cu provocările ei (acum serios, cine stă să numere cuvintele scrise cu un creion până se termină – câteva zeci de mii??, sau, similar, cu o rezervă de cerneală…?). Au făcut greșeli stupide, căci nu reușeșc și pace să-i determin să se grăbească încet. Adică să se grăbească, dacă vor, dar s-o ia încet, să citească cu atenție cerințele… una e să nu știi… alta e să „citești” crescător în loc de descrescător. Sau dacă spune să rezolvi doar exercițiul din dreptul girafei, tu să le faci pe toate, din exces de zel (asta era pe testele mai vechi, anul acesta le-au rezolvat problema, le-au pus doar varianta unică ce trebuia rezolvată!). Iar dacă mai e un spațiu de completat răspunsul… de ce să scrii încă o dată!? Problemele lor nu sunt legate de ceea ce știu și pot, ci de dispoziția de moment, de vrăbiile de la geam…

S-au dus apoi două săptămâni de școală și ne-am trezit aproape de sfârșitul lui mai. La istorie, ca să-l citez pe unul din pasionații clasei, „asta a fost tot??” Ca să explic, istoria s-a încheiat cu Marea Unire și o prezentare despre România de azi și organizațiile din care face parte. La cererea „publicului”, dezamăgit că nu are parte de Hitler și Stalin, am mers mai cătinel prin tot secolul al XX-lea, am răspuns la întrebări, am explicat evenimente. M-am oprit – nu se putea altfel – la tragedia anului 1940, la harta de atunci, care i-a amuțit, apoi la speranțele deșarte și coșmarul roșu care a urmat. Au fost curioși cum se trăia în comunism… le-am povestit ce-mi amintesc eu, doar aveam la revoluție vârsta pe care o au ei acum.

A fost o poveste frumoasă. Încheiată cu ultimul capitol despre cultură și patrimoniu. Pentru locurile istorice din comunitate am aruncat buzduganul înainte, au avut un proiect în perechi în care au recomandat, pe o hartă a Bucureștiului, 25 de obiective turistice de vizitat, dar despre acesta am vorbit deja. Ctitorii medievali, a doua lecție, nu ne erau străini, la fiecare domnitor despre care am discutat în lecțiile precedente am stabilit unde e înmormântat (dacă este). Stupid mi se pare să vorbești aici de Brâncoveanu, după ce nu ai binevoit să-l incluzi în programă… Dar am compensat, le-am amintit că la doar câteva stații de școală e Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde le recomand să meargă.

Ultima lecție – patrimoniul UNESCO – s-a lăsat, din nou, cu un proiect de realizat, mai ales că obiective sunt destule. Și cum le plac surprizele… am tras la sorți. Fiecare a pregătit un afiș despre obiectivul pe care l-a primit. Sighișoara doar am împărțit-o, separat turnul cu ceas de fortificații și de celelalte obiective. Ca de obicei, am avut copii entuziasmați, copii care și-au făcut datoria, dar și copii care… nu au catadicsit să miște un deget. Ce dacă e proiect obligatoriu? Doar nu o să-ți murdărești „mânușițele” să îl faci.

Le-au citit în fața clasei. Nu de puține ori conținutul era paralel cu ceea ce trebuia de fapt să fie subiectul. Sper că au înțeles că „proiectele” nu sunt așa, o distracție de a pune ceva pe foaie, a lipi două poze… nu, sunt de gândit și ele. Ca să nu mai zic de folosirea cuvintelor pe care nu le cunosc, doar pentru că „așa scria, doamna!!” Așa o fi scris acolo, tu cauți în DEX dacă nu știi ce înseamnă, sau nu folosești! Și calificativele vor ține cont de asta. Nu doar pentru cei care au „scăpat” ușor, ci din respect pentru munca celor care au luat în serios povestea aceasta.

Dar, în general, istoria de anul acesta a fost pentru mine o frumoasă poveste în anul centenarului, pe care m-am străduit să o fac de neuitat. Dincolo de chinurile pe care le-au îndurat, după spusele lor, aș vrea să cred că orice reporter i-ar întreba ce reprezintă ziua de 9 mai sau 1 Decembrie vor fi în stare să răspundă. Încă am îndoieli că vor căuta toți Maramureșul în nordul țării. Și cronologia se mișcă…

Dintre toate lecțiile însă, Marea Unire a fost specială. Vorbisem mult depre eveniment, ne-am confecționat hartă, apoi am dedicat timp unei lecții despre România în timpul Primului Război Mondial. Despre Marea Unire am discutat pornind de la „Treceți batalioane”. Sunt adulți care nu ar putea face analiza de text pe care au făcut-o ei, la 10 ani… vers cu vers au identificat cauzele intrării în război, motivul campaniei în Ardeal, provinciile românești și Alba, capitala Unirii. E un cântec pe care greu îl pot cânta fără să mi se împăienjenească ochii și glasul, l-am învățat când eram mică, cu mama, împreună cu alte cântece etichetate drept patriotice. Și apoi, dacă nu înveți acasă ce înseamnă să-ți iubești țara, de la părinți și bunici, unde să înveți să înțelegi enormul sacrificiu pe care înaintașii noștri l-au făcut pentru ca noi să existăm azi?

I-am văzut curioși, atenți și, mai ales, empatici. Și aș vrea să pot să sper că viitorul, pe care îl vor construi ei, va fi altfel. Despre asta a fost lecția până la urmă, despre cum să înțelegi trecutul ca să poți proiecta viitorul. Doar… o frumoasă poveste!

agamograf marea unire

Activități de Centenar

Săptămâna aceasta a fost plină de surprize… În primul rând, luni-marți eram ușor dezamăgită că organizasem concurs de postere la școală și prezența era slăbuță. Trebuia să aștept ziua de vineri, ca să văd cum întreabă cei de la gimnaziu de „doamna de la a patra” pe la cancelarie. Săptămâna viitoare jurizăm, dăm premii și abia aștept să vă arăt câteva dintre creații, foarte frumoase!

Apoi, miercuri, o colegă vine să mă întrebe, având în mână un agamograf, cum se face, căci a văzut anul trecut la mine. Îi explic, îmi lasă și mie un model și cum chef de felicitări cu brăduț chiar nu am avut azi la arte, le arăt copiilor. Vai, doamna, dar e mult mai ușor decât am făcut noiDe acord cu ei, chiar era doar de colorat și îndoit, așa că trebuia să complic un pic modelul. M-am gândit olecuță… și le-am transformat în bibelouri. Adică spațiul de jos și de sus, care normal se detașa, l-am franjurat și le-am lipit între ele, două câte două, în unghi drept, apoi am adăugat un suport de carton.

A fost WOW când și-au dat seama ce facem… iar cele care au fost gata au început să decoreze dulapul meu din cutii.

agamograf marea unire

Tot săptămâna aceasta, pe unul din grupurile pe care stau de obicei a cerut cineva un contur de hartă a României, cu liniaturi diferite. Mi-a luat puțin să le fac, dar dacă tot le-am făcut, le-am folosit și eu. Am văzut toată săptămâna că ai mei au dezvoltat în pauze o pasiune pentru colorat paternuri pe pătrățele, iar când le-am arătat hărțile, erau în extaz. Am printat fără număr, au tot cerut, nu mai știu cine a cerut mai multe sau cine deloc (există și categoria aceasta). I-am rugat să apară și un „100” în modelul lor… Isteața de mine le-a prins la panou pe cele gata și… a plecat acasă! Așa că am apelat la varianta „sună un prieten”, adică pasionații proiectului. Ce bine că am pus în funcțiune din vacanța de vară comunicarea pe whatsapp (da, nu-mi place, dar era cam singura pe care o știau elevii mei ca să-mi trimită poze cu temele…) și am dat mesaj. Dacă primesc ajutor în seara aceasta, voi adăuga imaginile.

În încheiere, vă invit ca săptămâna ce urmează, când dați „share” proiectelor realizate, să folosiți în descriere și hashtagul #CentenarLaPas . Luna aceasta m-am străduit să îl populez cu ce mi-a ieșit în cale, sigur veți găsi ceva ce nu știați, mai ales pe instagram. L-am folosit și pe facebook.

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Poveste de seară: Un secol de la Marea Unire din 1918

Sărbătorim centenarul în luna noiembrie. Eu am clasa a IV-a. Conform planificării, înainte de 1 Decembrie abia dacă încep lecțiile despre daci… a vorbi despre Marea Unire fără să știi mai nimic despre istoria neamului nostru este misiune imposibilă. Am încercat anul trecut, de câte ori s-a ivit ocazia, apoi pe 24 Ianuarie, 9 Mai, să mai legăm câteva verigi în acest lanț complicat. Ceea ce știu elevii mei seamănă foarte bine cu harta Africii în secolele XVIII-XIX – erau desenate țărmurile, dar înăuntru era o mare pată albă.

M-am străduit, cât de simplu am putut, să las istoria să fie „cea mai frumoasă poveste”. Fragmentele de mai jos le-am printat și le-am afișat în așa fel încât toți să le citească și – sper eu – să înțeleagă mai bine ce anume sărbătorim peste nici o lună.

Profit de această ocazie să vă relansez provocarea #CentenarLaPas , despre care am povestit deja.

Să începem și să…

Ne uităm împreună la harta României de astăzi. Ne imaginăm că, în urmă cu un secol, în toamna lui 1917, aceste graniţe erau încă un vis al tuturor românilor. Aflat în plin război, îngenuncheat, Regatul României era departe de a mai spera la constituirea unui stat al celor care vorbeau şi simţeau româneşte.

Să călătorim în timp, ceva mai departe, în vremea marilor voievozi. Ţările locuite de români – Moldova, Transilvania şi Ţara Românească – nu au fost unite sub un singur conducător decât o singură dată, la 1600, în vremea lui Mihai Viteazul. Apoi, din nou despărţite, s-au aflat sub influenţa marilor puteri vecine: Transilvania sub cea a austriecilor, Ţara Românească – a turcilor şi Moldova – a turcilor şi a ruşilor. Niciunii dintre aceştia nu îşi doreau formarea unui stat românesc, aici, în estul Europei.

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza, Ulei pe pânză, 59,5 x 48,5 cm, Nesemnat, Nedatat, Nr. inv. 72, Muzeul de Artă din Brașov

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza, Ulei pe pânză, 59,5 x 48,5 cm, Nesemnat, Nedatat, Nr. inv. 72, Muzeul de Artă din Brașov. 1881. Sursă foto: Muzeul de Artă Brașov, p.33.

La mijlocul secolului al XIX-lea (adică pe la 1850), conflictele dintre ruși şi turci au făcut posibilă discutarea, în cadrul tratativelor de pace, atât a situației Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti. A fost un moment mult așteptat de români, de care au profitat din plin. Li s-a permis să-şi aleagă domni noi, iar ei au ales aceeași persoană. Alexandru Ioan Cuza a devenit în ianuarie 1859 mai întâi domn al Moldovei, apoi domn al Ţării Românești. Timp de șapte ani cât s-a aflat la conducerea statului, numit încă „Principatele Unite”, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a realiza unirea în fapt a celor două ţări, nu doar pe hârtie.

În 1866, oamenii politici ai vremii l-au îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza şi au reuşit, prin iscusite negocieri cu familiile regale din Europa, să aducă la conducerea tânărului stat un prinţ de origine germană, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest act politic urma să întărească statul român, încă supus Imperiului otoman.

File:Stamp 1933 Turnu Severin 1 leu.jpg

Timbru poștal emis în 1933 care marchează intrarea lui Carol I în țară, la Turnu Severin, după o călătorie incognito pe Dunăre. Două zile mai târziu, la 10 mai, ținea primul discurs la București. Sursă foto: wikipedia

Imediat după venirea sa în ţară, la 10 mai 1866, a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care „Principatele Unite Române se constituie într-un singur stat indivizibil sub numele de România”. Pentru prima dată numele statului apărea, oficial, în această formă, pe harta Europei. Însă istoria zbuciumată a românilor a continuat. Carol, domn al românilor sub numele de Carol I, nu putea accepta mult timp ca țara sa să fie supusă unei puteri externe. De aceea, a început să se pregătească de război, așteptând momentul prielnic pentru a cere și a obține Independența României.

Principatele Unite ale lui Cuza și apoi România lui Carol I, aflate sub suzeranitate otomană (1859-1978). Sursă foto: wikipedia

Principatele Unite ale lui Cuza și apoi România lui Carol I, aflate sub suzeranitate otomană (1859-1978). Sursă foto: wikipedia

Momentul a sosit în 1877 când a izbucnit un nou conflict ruso-otoman. Carol a decis să participe, alăturându-se taberei rusești. La 9 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, era proclamată Independenţa României, însă aceasta trebuia câştigată pe câmpul de luptă. Românii au luptat eroic la sud de Dunăre şi s-au remarcat, alături de domnul lor, în bătăliile de la Griviţa, Plevna şi Smârdan. La încheierea conflictului, România a fost recunoscută de Marile Puteri europene ca stat independent şi a adus între graniţele sale şi Dobrogea, teritoriul aflat între Dunăre şi Mare.

Atacul de la Smârdan, ulei pe pânză, 75.5x142cm, Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, 1885. Sursă foto: wikipedia. Nicolae Grigorescu a participat la Răboiul de Independență, surprinzând admirabil în schițele sale imensul sacrificiu al ostașilor români.

Formarea unui stat românesc la est şi sud de Carpaţi a dat speranţe românilor din celelalte provincii. În jurul României locuiau mai mulţi români decât înăuntrul său: în Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, peste tot erau români care doreau să trăiască într-un stat românesc. Din punct de vedere politic era complicat să fie îndeplinit acest vis, căci la începutul secolului XX, aceste provincii se aflau între graniţele a două mari imperii, rus şi austro-ungar, iar România era prea „mică” pentru a le revendica.

România, stat independent, în timpul lui Carol I. Sursă foto: tehnocrati.ro

După recunoașterea Independenţei, în 1878, Carol I a realizat un amplu proiect de consolidare şi modernizare a ţării. A proclamat Regatul României, în 1881 devenind primul rege. Conflictele din Europa arătau, pentru un om politic abil şi priceput, cum era tânărul monarh, că un mare conflict nu este departe şi e bine să fii pregătit. De aceea Carol a început să caute aliaţi şi s-a îndreptat, cum era firesc, către rudele sale germane. A încheiat astfel un tratat secret cu Austro-Ungaria şi Germania, alături de care se angaja să lupte într-un eventual conflict, dacă acestea vor fi atacate. În acelaşi timp, o altă alianţă se forma în Europa: Anglia, Franţa şi Rusia (Antanta).

Secolul XX găseşte Europa împărţită în două tabere şi dornică de a declanşa un nou conflict pentru reîmpărţirea teritoriilor. Lipsea doar scânteia care să aprindă „butoiul cu pulbere”. La 15 iunie 1914, la Sarajevo, într-una din provinciile Imperiului Austro-Ungar, prinţul moştenitor al tronului este asasinat de un luptător sârb. A fost pretextul pe care Austro-Ungaria îl aştepta. A declarat război Serbiei și a atacat-o la 15 iulie 1914.

Începea astfel Primul Război Mondial. Alianţele militare au fost activate: Franţa, Anglia şi Rusia (Antanta) au venit în ajutorul Serbiei, Germania în ajutorul Austro-Ungariei, formând Tripla Alianță, şi s-a cerut şi României să intervină în această tabără, conform tratatului secret existent.

Nu era însă o decizie simplă pentru România. Serbia era stat prieten, îşi cucerise independența odată cu noi de sub dominaţia otomană. Să luptăm alături de austrieci însemna şi să renunţăm, pentru totdeauna, la speranţa de a aduce alături de România teritoriile de dincolo de Carpaţi. Aşadar, la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, deşi regele Carol I a cerut respectarea tratatului încheiat, s-a decis, prin vot, neimplicarea României în conflict, pentru că Austro-Ungaria nu fusese atacată, ci declarase ea război.

Aici introduc o paranteză, pentru a se înțelege că, indiferent de decizia ce urma a fi luată, un stat unic al tuturor românilor era imposibil de proiectat. Provinciile românești din afara granițelor se aflau sub dominația unor mari puteri aflate în tabere diferite. Dacă mergeam cu Antanta, renunțam la Basarabia. Dacă mergeam cu Puterile Centrale, renunțam la toate celelalte. Marea Unire a fost din acest motiv un miracol. Ea nu se putea realiza decât în 1918, în condițiile politice de atunci.

File:King Carol I of Romania with his nephew and great nephew.jpg

Carol I, rege al României. În stânga fotografiei, Ferdinand I, nepotul de frate, care îi va urma la tron, în dreapta, fiul acestuia, Carol al II-lea. 1905. Sursă foto: wikipedia.

Înfrângerea în Consiliul de Coroană a fost o grea lovitură pentru rege, boala de care suferea s-a agravat, şi la 27 septembrie 1914 s-a stins din viaţă la Peleş. Urca pe tronul României Ferdinand, nepotul său, pe care îl desemnase moştenitor al tronului. Alături îi stătea soţia sa Maria, rudă apropiată cu regina Angliei şi ţarul Rusiei. La conducerea statului ajungeau aşadar două personalităţi care nu mai doreau vechea alianţă militară.

Timp de doi ani România a negociat cu Antanta intrarea în război şi s-a pregătit pentru acest moment. La 15 august 1916, trupele române treceau cu entuziasm Carpaţii pentru a elibera Ardealul şi a-i uni pe toţi românii. Însă această dorinţă de secole care înflăcăra luptătorii nu a fost suficientă. Atacul a fost respins, germanii şi austriecii s-au reorganizat şi au cucerit treptat Oltenia, Muntenia şi capitala, Bucureşti, urmând o grea perioadă de ocupație germană în partea de sud a țării.

Calea Victorie, în fața Cercului Militar. În spate, Casa Capșa. În 1917, trupele germane defilau, pe cal alb se afla generalul Mackensen, comandantul trupelor de ocupație în Muntenia. Sursă foto: Alex Gâlmeanu.

Anul 1917 găseşte micul stat România redus la mai puţin de jumătate, familia regală se afla la Iaşi, iar ceea ce rămăsese din armată menţinea graniţa de sud a Moldovei pe linia Galaţi-Nămoloasa-Focşani. Visul nostru de secole pâlpâia stins, însă speranţa încă exista. Situaţia se complicase şi pentru că am pierdut aliatul din Răsărit. Rusia, cuprinsă de revoluţie, se dezmembra, armata se retrăgea în dezordine de pe front.

România a primit sprijin francez, prin misiunea generalului Berthelot, armament nou intrând în dotarea sa. Micuţa armată română, decimată în anul precedent, a reuşit astfel să respingă eroic încercarea germanilor din vara 1917 de a ne scoate din război. Bătăliile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au păstrat vie speranţa românilor, armatele germane fiind respinse. Ieşirea din război a Rusiei ne-a obligat însă şi pe noi să încheiem o grea pace la începutul anului 1918.

7 mai 1918. Alexandru Marghiloman, primul ministru al României, semnează tratatul de pace de la București. Sursă foto: wikipedia.

În timpul conflictului, pe lângă eroismul soldaţilor, alte două legende s-au scris pe câmpul de luptă. Prima, Maria, regina românilor, care n-a ezitat, în ciuda pericolului şi a bolilor, să meargă între soldaţi, mai ales cei răniţi. Le era alături celor suferinzi, îi îmbărbăta pe cei care se aflau departe de casă şi de cei dragi. A fost numită „mama răniţilor” şi, văzând-o alături de ei, greutăţile erau parcă mai uşor de suportat.

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital în anul 1917. Imagine reprodusă din lucrarea "Fotografii din Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919" publicată în 1924 de Muzeul Militar Naţional din România. Sursă foto: wikipedia.

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital în anul 1917. Imagine reprodusă din lucrarea „Fotografii din Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919” publicată în 1924 de Muzeul Militar Naţional din România. Sursă foto: wikipedia.

A doua, Ecaterina Teodoroiu, cercetaşă, simbol al eroismului pe câmpul de luptă, sublocotenent în Armata Română, fostă învăţătoare lângă Târgu-Jiu, a fost decorată pentru eroismul său de Casa Regală a României cu „Virtutea Militară”. A fost prima femeie-ofiţer din armata română şi a murit pe câmpul de luptă la 22 august 1917.

Ecaterina Teodoroiu în costum de cercetaș. 1916. Muzeul Militar "Regele Ferdinand". Sursă foto: wikipedia.

Ecaterina Teodoroiu în costum de cercetaș. 1916. Muzeul Militar „Regele Ferdinand”. Sursă foto: wikipedia.

Toate aceste evenimente, care păreau să stingă speranţa românilor de a trăi într-un singur stat, s-au dovedit în cele din urmă a avea un final fericit. Revoluţia din Rusia a avut ca rezultat destrămarea Imperiului ţarist. Provinciile acestuia au început să devină state independente, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Basarabia, în ianuarie 1918. Aflat în imposibilitatea de a se apăra, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău hotărăşte Unirea Basarabiei cu România (redusă acum doar la Moldova), iar regele Ferdinand I a promulgat actul Unirii. Graniţele României se întindeau acum până la Nistru şi includeau primii români ce reveneau la patria mamă. Nimeni, în 1914, apoi în 1916 și 1917 nu a îndrăznit măcar să creioneze unirea Basarabiei, care s-a realizat numai datorită ieșirii Rusiei din război și recunoașterii unirii de către germani prin pacea separată din 1918.

Palatul Sfatului Țării de la Chișinău, unde s-a semnat Unirea cu România. By Unknown author (http://www.basarabiaveche.com/tag/glasul-tarii/) [CC BY 3.0 (https://creativecommons.org/licenses/by/3.0)], via Wikimedia Commons

Vara lui 1918 este agitată şi pentru celelalte imperii. În Austro-Ungaria, provinciile locuite de alte popoare doresc fie să se conducă singure, fie să se desprindă din imperiu. Bucovina, provincie aflată în nordul Moldovei, se afla într-o situaţie complicată. Noul stat format prin destrămarea Imperiului țarist – Ucraina – dorea să includă această provincie în graniţele sale, însă majoritatea românească de aici a luptat pentru menţinerea identităţii naţionale.

La 28 octombrie 1918, în condiţiile complicate din Europa (destrămarea a două mari imperii), regele Ferdinand a ordonat reintrarea României în război, finalul conflictului – 11 noiembrie 1918, găsindu-ne pe front, cu armele în mână.

În aceste condiţii, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei votează Unirea cu România, hotărâre susţinută şi de minoritatea germană şi poloneză din provincie, nu şi de cea ucraineană şi evreiască. A doua provincie se alătura statului român.

Palatul Mitropolitan din Cernăuți – Sala Sinodală, unde s-a votat Unirea cu România. Sursă foto: Basarabia-Bucovina.info.

Transilvania a urmat acelaşi drum. După o încercare eşuată a împăratului Carol I de a menţine Imperiul Austro-Ungar, românii şi-au declarat independenţa la 18 octombrie 1918. Consiliul Naţional Român Central, care conducea Transilvania, a decis să supună aprobării populare documentele unirii. A fost convocată o Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, la care au participat 1228 de delegaţi aleşi ai locuitorilor Transilvaniei. Afară, peste 100.000 de oameni susţineau Unirea cu România.

Fișier:Drapel CNRM1.jpg

Alba Iulia, 1 Decembrie 1918. Fotografie realizată de Samoilă Mârza, una din cele câteva pe care le-a imortalizat în această zi istorică. Sursă foto: wikipedia.

Actul Unirii, adoptat acum, prin care se hotăra unirea „românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu România” a consfinţit realizarea statului naţional unitar român. Născut din tumultul unui război cumplit, statul român a trecut în anii care au urmat prin negocierile de pace care au marcat încheierea conflictului, fiind astfel recunoscut de noile state vecine.

Regatul României a fost consfinţit la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, când, în Catedrala Încoronării, Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi rege şi regină ai tuturor românilor. Devenea realitate un vis de secole, şoptit reginei de un soldat rănit, cu câţiva ani în urmă, aşa cum ea l-a notat atunci în jurnal:

„Dumnezeu să te apere şi să te ţie, ca să ajungi Împărăteasă, Împărăteasă a tuturor românilor!”

România între 1918-1940. By Andrei Nacu (English Wikipedia [1]) [Public domain], via Wikimedia Commons

România între 1918-1940. By Andrei Nacu (English Wikipedia [1]) [Public domain], via Wikimedia Commons

Se împlinesc curând o sută de ani de la acest mare eveniment al istoriei noastre, celebrat în fiecare an, cu ocazia Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie. Data a fost aleasă tocmai pentru a marca importanţa momentului pentru ceea ce suntem noi azi, o ţară independentă pe harta Europei.

Ferdinand I și Maria, încoronați la Alba Iulia. Cele două coroane se află acum în colecția Muzeului Național de Istorie a României din București, sala Tezaur. Sursa foto: UnStory.com

#centenarlapas

Provocare: #CentenarLaPas

Mă gândeam în urmă cu ceva vreme ce șansă au unii să prindă momentele acestea aniversare, cum a fost cu serbările memorabile de la Putna. Sau cele pe care le-am trecut aproape fără să le simțim căci, oricât mă străduiesc, 400 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul nu-mi amintesc să se fi celebrat cumva. 2000 de ani de la cucerirea Daciei de către Traian vor prinde poate nepoții mei… dar, printr-o coincidență uimitoare, suntem contemporani cu aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire.

Poate că 100 de ani sunt puțini dacă discutăm la scară istorică… însă epocile tind să descrească. Nu mai putem spune că „epoca contemporană” a început la 1918, pentru că nu prea mai suntem noi contemporani cu aceasta. Epoca contemporană se referă acum mai mult la rachete și cucerirea cosmosului… Mâine se va referi poate la teleportare și colonizarea planetei Marte. Cert e însă că momentul celebrat anul acesta a marcat o schimbare a cursului istoriei noastre, o „confluență” a tuturor istoriilor provinciilor locuite de români într-o repede-schimbătoare istorie comună. 20 de ani și un pic a durat această realizare de proporții a regelui Ferdinand și a reginei Maria, la care nici chiar ei nu au îndrăznit să viseze, o efemeridă raportată la aceeași scară istorică… Poate tocmai de aceea ar trebui să înțelegem mai mult din evenimentele de acum 100 de ani, căci nu se știe când se repetă istoria. De data aceasta să ne prindă cu lecția învățată, să nu ne mai repetăm greșelile.

Nu am idee ce se pregătește pentru sărbătorile Centenarului, a se citi că n-am apucat încă să studiez serios problema. Nu știu dacă cei care vor învârti sume fabuloase vor fi la înălțimea momentului, sau doar vor număra panourile și evenimentele cam cum număra Pristanda steagurile în Scrisoarea lui Caragiale. Pentru că dincolo de cei care sunt la putere este datoria noastră de cetățeni să ne respectăm trecutul, vă propun ca în luna care urmează să populam un hashtag cu ceea ce vedem/descoperim, interesant sau nu, despre centenar. Eu sunt în București, unde până acum n-am văzut mare lucru, dar voi fi mai atentă. Ideea mi-a venit când am văzut la metrou panoul de mai jos, o idee bună, dar cu un fragment trunchiat de declarație, fără detalieri, fără citare corectă, fără ancoră cronologică…  După mine, pus „să fie”, nu să învățăm ceva din el!

#centenarlapas

#centenarlapas . Panou suspendat în stația de metrou Piața Victoriei 2.

Am căutat imaginea și am aflat, dintr-un anunț publicitar, că a fost folosită pentru o carte postala din 1921, realizata de Atelier Gust Kronstadt, Brasov. Dimensiuni: 13,5 / 8,5 cm. Nu mai zic prețul, probabil colecționarii adevărați nu se cramponează de atât!

Textul este un fragment din Proclamația către țară din 15/28 august 1916.

Haideți să facem acest centenar al nostru, al tuturor, să fie un moment pe care să ni-l amintim și să-l povestim generațiilor viitoare prin ceea ce învățăm despre istoria noastră și nu prin ceea ce înțeleg alții. Indiferent că folosiți facebook, instagram sau alte rețele, folosiți hashtag-ul #centenarlapas și să vedem cum se sărbătorește în toată țara, indiferent că sunt panouri oficiale sau realizări individuale. Lăsați politica de-o parte, nu are nicio legătură, țineți cont că e de datoria autorităților, indiferent de culoare și IQ, să organizeze acest eveniment. A noastră este să respectăm cum se cuvine memoria înaintașilor și să nu terfelim acest moment unic doar pentru că cei care vor sta de 1 Decembrie în tribuna oficială sunt deja umbre stinse (de tristă amintire mai avem) în ceea ce va însemna memoria poporului nostru.

România Mare harta de colorat

România la ceas aniversar – activitate cu copiii la școală

Școala mea este o școală mică, învățăm într-un singur schimb. La parter e câte-o clasă de primar, la etaj câte una de gimnaziu. Copii avem puțini, căci suntem plasați între școli de fițe și la noi „nu dă bine” dacă vii. Ba folclorul din cartier ne-a lipit atâtea etichete că la noi parcă e școala groazei. La primar lucrurile nu sunt deloc așa. Puțini copii la clasă – 20 la mine, fix cum prevede legea, sunt atmosfera de vis. Apuc într-o oră să-i scot la tablă, să le văd caietele, în clasă nu ne călcăm în picioare, dacă vrem facem chiar ring de dans.

Normal că nu puteam rata nici noi manifestările de Centenar, trebuia să marcăm momentul. Cum la primar eu am clasa a IV-a și sunt singura care „face istorie”, nici n-a fost nevoie să întreb cine se ocupă, mi-am luat rolul în primire. Am discutat cu profesorul de istorie de la gimnaziu și pe 5 noiembrie dăm startul unui concurs de postere prin care să celebrăm evenimentele din urmă cu 100 de ani. Am ales o listă de teme, am discutat cu doritorii și am stabilit criteriile de evaluare. Sunt foarte curioasă cum vor arăta și dacă tot ceea ce am discutat cu copiii mei la clasă, la fiecare proiect, se va vedea acum. De copiii de la gimnaziu se ocupă colegul meu. Și pentru că este concurs, vor avea parte și de premii, pentru că școala are asociație de părinți pe care încercăm să o implicăm să schimbăm puțin lucrurile.

Pe lângă acestea m-am hotărât să fac și ceva „practic”, dar și util pe viitor. Am așteptat cu nerăbdare volumul al II-lea al seriei pe care Editura Litera tocmai a scos-o la chioșcuri din „Istoria ilustrată a României și a Republicii Moldova”, deoarece promitea harta României Mari. În naivitatea mea, nici nu mi-a trecut prin cap că nu va fi măcar A3, sau 50x70cm… nu visam mai mare. Inițial nici n-am observat insertul, m-am întors la chioșc să întreb dacă nu aveau hartă separat cumva… Harta mult trâmbițată e un A4, așa că, dacă o cumpărați, să luați fix pentru volume.

Planul meu de a avea o hartă la clasă a picat. Am trecut la planul B. Folosind orice aveam la îndemână pe net (aici este una destul de ok la rezoluție pentru print), să construiesc ceea ce aveam nevoie pentru activitate. Cum m-am priceput, am redesenat contururi, am șters ce era în plus, și am ajuns la următorul suport de activitate:

România Mare harta de colorat Se vede că nu sunt cartograf, nici măcar pricepută în grafică de acest gen, dar mă va ajuta să duc la capăt ce mi-am propus: întâi de toate, să realizeze care sunt și unde se situează provinciile istorice ale României. Apoi, care erau granițele Regatului înainte de Primul Război Mondial și cum s-a dublat suprafața la 1 Decembrie 1918. Intenționez să colorez harta, cu creioane. Fiecare grup va primi o provincie de care se va ocupa, eventual să ne și jucăm – culori reci pentru Vechiul Regat, culori calde pentru provinciile care se alătură. Construim astfel România Mare așa cum și-au dorit-o, secole de-a rândul, românii, și pe care și-o vor dori mereu, chiar dacă această dorință e adânc îngropată în suflet de tratatele între state. Îmi tot spun că istoria are „prostul obicei” să se repete. Poate că data viitoare când vom fi din nou în fața unui miracol vom ști ce avem de făcut ca să nu-l pierdem. Pentru mine, Marea Unire a fost și va rămâne un miracol, unul dintre acelea rare de care poporul român a avut parte și care ne-au marcat cursul istoriei.

Pe hartă intenționez să prindem mici fotografii (urmează să văd cât de mare pot printa harta, e pregătită în format A0) care să amintească de acei ani zbuciumați: la Târgu-Jiu, Ecaterina Teodoroiu, mausoleele de la Mărăști, Mărășești, Soveja, Regele Ferdinand la Iași, Regina Maria în ținută de infirmieră pe front, Castelul Peleș, Palatul Cotroceni, Sala Unirii la Alba-Iulia, Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, unde s-a semnat unirea Bucovinei,  Palatul Sfatului Țării de la Chișinău… Fiecare cu o poveste pe care sper să o cunoască deja din posterele care le abordează.

Harta o voi trimite mâine, prin newsletter, tuturor abonaților, nu e nevoie să o cereți. Dacă vi se pare utilă și nu sunteți înscriși pe lista de newsletter, vă puteți abona aici și urmează să o primiți.

Voi cum sărbătoriți Centenarul?


Edit: începând cu data de 4 noiembrie 2018 materialul este disponibil doar la cerere persoanelor care au realizat în ultimele trei luni o donație către site  pe PayPal,  reveniți cu comentariul și specificați adresa de pe care ați donat pentru a primi harta.

View this post on Instagram

#CentenarLaPas #centenarmareaunire #istorialascoala

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

monede tema istorie izvoare

Istoria la început de an

Am așteptat cu multe emoții anul acesta, se întâmplă doar o dată la 5 ani să am ocazia, la clasă, să fac exact ce îmi place. Știu că, dacă peste patru ani copiii mei vor alege la teză, într-a opta, istorie sau geografie, nu va fi doar „vina” profesorului din gimnaziu, va fi și a mea. Trebuie s-o iubească sincer, să-i aprecieze satisfacțiile… s-o învețe, de fapt, „altfel”.

Ca o paranteză fie spus, nici pe geamăna ei, geografia, nu o tratez diferit. Le ador pe amândouă. Dacă ar fi după mine, aș face un semestru istorie, cu teză la istorie, un semestru geografie, cu teză la geografie 😀 . Aș împăca și capra și varza!

Încet și sigur mă apropii de sfârșitul primei unități, cea mai „distractivă” dintre toate. Am tras și primele concluzii, care arată că socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg. De exemplu, la lecția de cronologie. Ce-mi propusesem eu de anul trecut, cu intuirea numerelor negative prin studierea termometrului, a ieșit. N-am avut probleme. Apoi, la matematică, descompunerea în sute mergea minunat. Doar că… la istorie, cu ei, n-a mers să translatăm informația… M-am trezit așadar că întreb de câte mănunchiuri de 100 de bețișoare avem nevoie să facem un grup de 1234, primesc răspuns 13, dar când am ajuns la istorie și bețișoarele au devenit ani, lucrurile s-au complicat. Puteam, normal, s-o las moartă, cum fac mulți, pe ideea că face într-a cincea, îi explică atunci, înțelege el. Am căutat ceva ce să le fie accesibil și am ajuns la bancnote… Ai plecat la piață numai cu bancnote de 100 de lei. Ai cumpărat de 1234 lei… câte bancnote îi dai vânzătorului? Trec peste „la sume așa mari plătim cu cardul”, exercițiul a funcționat brici. Și știi că merge în momentul în care vezi că și acei copii care de regulă nu reușesc te privesc satisfăcuți. Toate ca toate, dar de banii lui fiecare are grijă ca de ochii din cap! Urmează să reluăm exercițiile de cronologie, mai ales când vom începe cu adevărat studiul istoriei, însă sunt mult mai liniștită.

Izvoarele istorice au mers așa cum speram. Am scris deja pe această temă (1, 2), am remarcat doar că nu sunt așa curioși, impresia „artistică” a semănat mai mult a foc de paie. Făcusem lecția într-o vineri, n-am mai stat să se uite pe materiale, le-am spus să le ceară luni, căci le mai țin la școală. Nu le-am adus nici acum acasă, tot aștept să-și amintească de ele să le ceară… I-am impresionat, dar nu prea adânc.

Tot la izvoare istorice am avut o aplicație care mie îmi e tare dragă. Aș fi avut nevoie de mult mai mult timp, ca să studiem mult mai în detaliu o monedă, de un grup mai mare când am fost la muzeu, pentru ca erorile să fie mai mici. Au avut de realizat o monedă, așa cum și-o doresc, pentru statul ipotetic al cărui lider ar deveni în viitor. Chiar dacă unii consideră că proiectele, ca temă, sunt așa, moment de a scăpa repede de sarcină, este pierderea lor. Totuși, am avut câteva exemple extrem de reușite.

Am pregătit, din carton, discuri (nu am decupat eu, am perforator suficient de mare), pe care le-am împărțit. Am stabilit că monedele pot fi de aur (galbene), de argint (argintii), de cupru (roșiatice) – căci ne refeream la cele din trecut. Au desenat singuri, cum s-au priceput. Am ales mai jos câteva exemple, avers și/sau revers.

monede tema istorie izvoare

Ca o concluzie, este mare păcat că aceia care au făcut programele nu au verificat „cu prețul vieții” că elevii dețin noțiunile ancoră pentru ceea ce vrei să le spui nou. „Popoare de ieri și de azi” a fost living hell, în condițiile în care nu au noțiuni de geografie a Europei, iar ceea ce vrei să le spui esențial despre un popor, dar în același timp despre alte nouă, pare o salată grețoasă de cronologie și personalități. Prea devreme, prea mult pentru ei, și istoria nu mai este, în acest mod, acea poveste pe care să o asculți cu drag.

joc invatare tabla inmultirii

Cum să înveți tabla înmulțirii (când ești obligat)

Zilele trecute surprind o prietenă intrigată de faptul că doamna, pe lângă cantitatea de teme impresionantă (dacă făceau unitățile de măsură în clasa I și știa ce e tona, sigur asta spunea copilul), a cerut să fie învățată și tabla înmulțirii. A glumit sau nu doamna? Vom afla curând. Însă nu înțeleg, pe cuvânt că nu înțeleg!

Mie mi-a plăcut matematica, pe principiul că îți plac lucrurile pe care le înțelegi. Și asta nu pentru că tata e profesor de matematică, ci pentru că mi-am permis luxul de a avea pe cine să întreb ori de câte ori nu înțelegeam ceva, fără să-mi fie o secundă teamă că urmează să se scrie ceva în catalog. Când am hotărât să-mi iau pregătirea de la capăt, ca profesor pentru învățământul primar, au fost și destule lucruri care mi-au lansat noi provocări. Însă lecția de metodică privitoare la modul de predare al tablei înmulțirii a fost un moment în care mintea mea a făcut un click, în contact cu altceva. N-o să detaliez aici, colegii de breaslă știu despre ce e vorba, iar părinții – ei bine, trebuie să lase acest lucru în seama celor care știu ce au de făcut!

În schimb, ori din proprie inițiativă, ori din motivul descris în primul paragraf, te trezești tu, ca părinte, că trebuie să transformi omulețul ăla mic, ce se scaldă în zilele de vacanță, într-un mic memorator al tablei înmulțirii. Doar s-a cerut, nu? Iar dacă începi ca papagalul, cu unu ori unu – unu, copilul va învăța în cele din urmă… dar doamne ferește să uite vreo „virgulă”. Ca să nu zici totuși că n-ai făcut nimic și să îți ajuți cu adevărat copilul, poți să numeri cu el, întâi ca adunare repetată.

2+2? 4! Și cu încă 2? (4+2=) 6! Și cu încă doi? (6+2=) 8! Nu faci teorie de adunare repetată, doar te joci. La început îi spui ce vrei să facă, să adauge două unități la numărul obținut. Dar apoi, ceea ce am pus între paranteze trebuie să se petreacă doar în mintea copilului. Jocul trebuie să piardă și intervenția părintelui, care marca adăugarea, astfel încât la final copilul să poată număra singur… 2, 4, 6, 8, 10… După ce seria cu 2 este terminată, trecem la următoarea. Nu, nu e 3. Ordinea în care ar trebui învățate este 2, 5, 10, 3, 6, 9, 4, 7, 8.

Dacă copilului îi plac jocurile, poți să-i imprimi șirurile de numere și să inventezi orice poveste. Le pui pe jos, cu frunze, pui o broască să sară după regulă, le faci flori, pui șirul pe perete și orice pluș-insectă „să zboare”, ghidat de copil. Pe fiecare șir, poate colora floarea potrivită. De exemplu, avem flori de la 0 la 20. Colorăm din doi în doi, adică una colorată, una necolorată. Apoi alt șir, de alte minuni, pentru fiecare serie. Dacă vă distrați la bunici în vacanță, lipiți-le pe gard, jucați-vă cu copiii de pe uliță.

Iar dacă la finalul vacanței știe să reproducă corect șirurile, atunci e mai mult decât ceea ce aveați de făcut. Restul – de aceea merge la școală!

Am încercat să confecționez un material (click aici) pe care sper să-l puteți folosi acasă. Vă recomand să le imprimați cu negru pe alb, ca să existe un bun contrast al elementelor colorate de copii. Printează șirul de numere în funcție de seria care se dorește exersată – până la 30 pentru 3, până la 50 pentru 5 ș.a.m.d. Taie paginile pe liniile punctate, apoi potrivește și lipește benzile de hârtie la capete astfel încât să obții un șir crescător, cu aproximativ aceeași distanță între numere. Banda obținută o poți întinde prin casă sau pe un perete, de jur-împrejurul camerei. Lasă copilul să coloreze sau decoreze numerele în funcție de seria pe care o exersați sau jocul pe care l-ați inventat, poate face acest lucru în faza de adunare repetată a jocului, așa va „fura” un pic de timp de gândire pentru a efectua adunarea. Poate, eventual, să facă doar un mic semn și să decoreze ulterior. Cert e că o serie, deja pe perete, colorată, se va exersa mai ușor.

Bineînțeles că, dacă nu aveți o imprimantă la îndemână, nu înseamnă că nu puteți confecționa jocul. Luați o coală mare albă, ca cele de împachetat de la librărie. Rulați-o și tăiați apoi benzi de cca 5 cm lățime. Lipiți-le între ele și scrieți, cu un marker, numerele. Pentru copii nu va conta cum arată, pentru ei va fi important cu ce le vor decora!

Dacă folosiți acest joc la școală, cu clase mai mici, îi puteți lăsa pe ei să decupeze și apoi să lipească segmentele în ordine. Va fi și un puzzle de rezolvat, înainte de ceea ce v-ați propus. Pereții clasei, dacă nu – holul școlii, în partea de jos, vă oferă spațiul necesar pentru joacă (atunci când timpul există).

joc invatare tabla inmultirii

Sper să-mi povestiți cum a funcționat!

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary

Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary

Pot număra pe degete cărțile primite cadou, cu diverse ocazii. Însă în top a urcat imediat Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary. Nu pentru că surpriza a fost de proporții și nu m-am așteptat la un cadou, ci pentru că, deși autorul momentului mă cunoaște de puțină vreme, a reușit ceea ce aproape nimeni nu a făcut: să găsească un punct sensibil și să adauge acolo exact ingredientul potrivit. E ocazia cu care repet ce am spus de multe ori, e riscant să faci cadou o carte. Trebuie ori să știi că persoana e interesată, ori să o fi citit și să știi că i se potrivește. Am primit-o împreună cu un zâmbet larg… „e temă de vacanță!” Și cum toamna e aici, sunt bucuroasă că mi-am făcut tema, cu atât mai mult cu cât a fost mai mult decât plăcută.

Am remarcat titlul încă de când se anunța lansarea acestuia. Însă… autorul este cel care mi-a trezit o curiozitate cruntă, în primul rând pentru că era femeie, în al doilea rând pentru că purta numele a două mari familii ce au marcat istoria modernă a României. Așadar, s-a născut imediat întrebarea ce anume poate povesti, în jurnalul ei de amintiri, o femeie româncă, din înalta societate de acum 100 de ani? Istoria modernă a României este o istorie a bărbaților. Anna Kretzulescu însă nu este o oarecine. Mai mult, față de alte femei ale timpului său, are câteva atuuri demne de luat în seama: este singurul copil al familiei, nu are alți frați care să o eclipseze și pe lângă acest „răsfăț”, este singura moștenitoare a averii, ceea ce înseamnă o dotă demnă de luat în seamă.

Lectura avea așteptările ei… dar ar fi greu de înțeles fără a trasa, în câteva linii, statutul femeii românce la sfârșit de secol XIX-început de secol XX, căci aceasta este poate acea parte nescrisă a istoriei „celor mulți”. Femeile cu greu au putut „scrie” istorie… chiar și atunci când poziția lor în stat era una dintre cele mai înalte. Mi-amintesc de convingerea combatanților în Primul Război Mondial în vara 1914: de Crăciun vor fi acasă. Nimeni nu s-a așteptat la un război de durată, iar femeile rămase singure s-au văzut în imposibilitatea de a face față cerințelor gospodăriei. Pentru că ele… nu aveau „statutul necesar”.

Mișcarea feministă în România a început în a doua jumătate a secolului XIX, însă a milita pentru drepturi politice, în condițiile în care nici măcar toți bărbații nu aveau drept de vot, părea o utopie. Și totuși, intrarea României în Marele Război, promisiunea regelui Ferdinand în ceea ce privește reforma agrară și votul universal punea din nou pe masă chestiunea drepturilor femeilor. Un pas important pentru acordarea de drepturi femeilor a fost făcut prin adoptarea legilor din 23 şi din 24 decembrie 1916 prin care li se recunoștea capacitatea de a dispune, administra cum vor crede căminul, tot avutul și familia rămasă acasă. Dar… era război.

Emanciparea femeii era necesară și dintr-un alt motiv, căci tinerele fără dotă, și care nu puteau astfel contracta o căsătorie, erau cumva nevoite să-și câștige singure existența. Munceau, erau plătite, aveau un venit. Problemele au apărut în momentul în care tinere licențiate, ba chiar cu două sau trei facultăți, au început să acceadă în funcții care până atunci aparținuseră doar bărbaților. La sfârșitul Războiului, Ella Negruzzi, triplă licențiată, devine prima femeie avocat cu drept de practică în România, iar Vera Myller prima cu titlul de profesor universitar.

Lupta însă nu era aici… adevărata bătălie se ducea cu mentalitatea bărbaților care considerau femeia inferioară din toate punctele de vedere, mai ales intelectual. Rezistența în mediul rural era masivă, convingerea că singurul loc în care femeia este utilă este în gospodărie era una greu de zdruncinat.

În ciuda campaniilor asidue, a susținerii unor oameni politici, a implicării Reginei Maria, în 1923, prin Constituție, femeile nu primesc decât drepturile civile, nu și cele politice. Abia în 1938, la schimbarea Constituției, primesc dreptul de vot, reglementat în 1939, când deja Europa este în prag de război.

Acesta era decorul în care trăia Anna Kretzulescu.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-LahovaryÎn naivitatea mea, m-am așteptat la mai mult. Amintirile ei nu se depărtează însă de această imagine a femeii, respectată, consultată, acceptată în societate. Își însoțește părinții, apoi soțul în misiunile diplomatice. Războiul îl cunoaște din străinătate, chiar dacă acolo se implică masiv pentru a ajuta România prin intermediul Crucii Roșii. Mărturiile ei sunt de viață cotidiană. A sorbit cu nesaț din frumusețea timpurilor pe care le-a trăit și a știut să pună în cuvinte. Printre multiplele pasaje descriptive ale vieții la țară sau la oraș ale familiei, ori prin marile capitale europene, se strecoară și portrete de personalități. Am avut emoții când a apărut Ionel Brătianu, ca prieten de familie. Speram să văd mai mult din acest mare om, însă interacțiunea ei cu acesta nu a fost politică și nimic din deciziile importante nu a părut a se intersecta cu viața ei. A fost acel martor mut din colț care a surprins puțin, deși scrierea denotă o femeie foarte inteligentă.

Am regretat să văd că jurnalul se sfârșește brusc, abia la începutul perioadei interbelice. Dacă cumva am fost dezamăgită de relatările de la începutul secolului, speram, din titlu, să surprindă poate din alt unghi drama anilor 1944-1952. Este încă o epocă controversată, despre care puțini vorbesc, iar o mărturie de la acest nivel ar fi cântărit greu. Totuși, ultima relatare este copleșitoare. A început să scrie despre o femeie care avea totul pentru a sfârși ca o femeie care nu mai are nimic.

Este greu de spus ce sentimente mă încercau când am închis cartea. M-am gândit, pentru un moment, dacă toate aceste femei instruite și capabile ar fi putut face mai mult la vremea lor, care ar fi fost destinul României? Din păcate ele nu apar în cărțile de istorie. Cei care le-au scris au fost, din punctul meu de vedere, părtinitori. Mulți au auzit de Elena Lupescu, însă prea puțini le cunosc pe celelalte, în frunte cu Regina.

Este o lectură accesibilă, dat fiind că elementele de cronologie necesare sunt puține și sunt inserate în note de subsol, astfel încât nu este deloc dificilă orientarea în spațiu și timp. În plus, pentru ca lectura să capete contururi reale, sunt inserate planșe foto, de o calitate foarte bună, cu imagini din albumul familiei.

Volumul este disponibil în colecția Humanitas Memorii,  dar și în librăriile online: elefant, emag, Libris, carturesti, librarie.net,  diverta, cartepedia.

Vă recomand, tot despre carte, și acest articol.

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

600 de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân

În mijlocul verii, pe 9 august, Muzeul Național de Istorie a organizat expoziția care celebrează 600 de ani de la trecerea în neființă a marelui domnitor al Țării Românești, Mircea cel Bătrân. Eram în concediu atunci, însă pe lista „de făcut” la întoarcere era musai și vizitarea expoziției. Și ca să nu mă duc singură, am improvizat o excursie cu câțiva dintre elevii mei. Destul de puțini au răspuns, dar cum vacanța este despre prietenie, gașca s-a mărit cu câțiva amici. Chiar dacă era doar un an diferența de vârstă, cei trei mai măricei avea deja experiența clasei a IV-a, față de piticii mei care erau pentru prima dată față în față cu o provocare serioasă. Căci… una e când te duci cu mama la muzeu, alta când te duci cu doamna.

Mi-am pregătit „lecția” în așa fel încât să mă asigur că nu aterizăm în istorie fără să avem habar unde suntem. Ceva despre axa timpului, plasarea evenimentelor, am făcut deja la clasa a III-a, când la matematică, la unități de măsură, am discutat și despre măsurarea timpului. Am pornit de la numele expoziției. De ce apare acel „600”… și cu puțin apel la matematică, am descoperit împreună anii de domnie, 32 la număr, una dintre cele mai îndelungate în Evul Mediu românesc. Apoi, dacă a ateriza în timp la întâmplare nu era o opțiune, am luat cu mine și atlasul, ca să aterizăm cum se cuvine și în spațiu. De bine de rău am mai improvizat aplicații de geografie – harta e deasupra tablei, așa că nu a fost prima dată când am căutat Dunărea și Marea Neagră.

Debutul lecției pe treptele muzeului a avut ca rezultat niște ochi maaaari ai copiilor, sunt sigură că își spuneau muzeu ne-a trebuit, muzeu avem, deși îmi este foarte greu să le explic că putem sta ceva minute în plus la o scădere peste ordin, sau să căutăm un răspuns, fără să aibă „urmări”. Nu era școală. Era ceva ce făceam pentru fiecare dintre noi.

Expoziția este mică spre foarte mică, și recunosc că mă așteptam la mai mult. Este foarte mult axată pe viață cotidiană și nici aici cu foarte multe detalii. Realizările domnului pe plan intern și extern sunt menționate fugitiv, pe o axă cronologică, portretul de la Cozia, pe care mă așteptam să îl găsesc aici, nu era, nici unul din documentele din vremea sa, mai ales titulatura sa celebră. Însă este o prezentare destul de ușor de făcut copiilor, dacă aveți timpul necesar să parcurgeți repede informațiile cuprinse pe panourile care mărginesc cele câteva vitrine.

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

1. Actorii principali ai perioadei domniei lui Mircea, reprezentând regatele vecine – Ungaria și Polonia, precum și Baiazid Fulgerul și urmașul său. 2. Tetraevangheliarul de la Tismana, 1405, cea mai veche carte liturgică păstrată la noi. 3. Pisania cetății Dârstor 1401 (Silistra) 4. Vârfuri de săgeți și arbaletă, arme utilizate în secolul XIV.

Pentru cei care sunt clasa a IV-a în București, vizita rapidă ar putea satisface cu prisosință ilustrarea practică a primei lecții de istorie, aceea a izvoarelor. Pentru cele nescrise avem suficiente exemple, iar în cazul celor scrise, monedele sunt prezentate minunat. Recomand doar ca persoana care îi va însoți să ajungă cu jumătate de oră mai devreme, să vadă expoziția, apoi nu vor fi probleme să le explice și copiilor ceea ce văd. Ei cu siguranță nu au timp, nici chef, să citească atâta.

Cu ai mei am avut de rezolvat următoarele „dileme”:

  • de ce Tetraevangheliarul are colțurile rotunjite și stă închis (m-a ros să întreb și eu ce sunt evangheliile și care sunt autorii celor patru, căci de aici venea „tetra”, și au avut parte de o lectură de text pe panou să-i descopere);
  • la ce puteau folosi diversele tipuri de vase descoperite și de ce unele sunt sparte;
  • cum funcționa un război vertical de țesut;
  • de ce monezile erau așa mici și din metal prețios;
  • de ce se scria pe piatră;
  • cum arătau în realitate săbiile față de ce s-a păstrat, la ce folosesc pintenii.
Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

Monede de epocă, vas de argint din tezaurul de la Gogoșu, diverse bijuterii din tezaurele de la Basarabi, Olteni, Târgoviște (inele, brățări, aplice de centuri, limbi de curele)

La final i-am lăsat să se joace nițel la masa pregătită pentru copii, ocazie cu care am discutat despre blazoane, pentru că desenau unele, despre alfabetul chirilic, cu care erau provocați să-și scrie numele.

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

Ceramică din secolele XIV-XV. Ulcioare, cănițe, greutăți de la război vertical de țesut, plase de pescuit, discuri decorative pentru sobă, cahle, descoperite la Coconi, Târgoviște, Zimnicea, Basarabi.

Spre „nenorocul” lor, biletele la expoziție erau valabile în tot muzeul, așa că am făcut o vizită fulger la Columnă, am căutat câteva scene reprezentative, l-am descoperit pe Traian, podul de la Drobeta, dar și pe Decebal, în ultimele sale momente. Și ca să completăm colecția de izvoare nescrise, am intrat și la tezaur, unde n-am insistat foarte mult decât pe câteva piese de istorie modernă – coroanele regilor României. În rest, m-am limitat la brățările dacice, la Tezaurul de la Pietroasele și, pentru fete, la bijuteriile Casei Regale. Deja erau foarte obosiți și cu prea puține ancore pentru atâtea informații.

Expoziția este deschisă până pe 30 septembrie 2018, așa că puteți profita pentru a organiza o lecție la muzeu. Ah, și uitam, la dispoziția amatorilor de selfie se găsesc în expoziție o coroană, un coif și o pelerină, pentru a marca cum se cuvine vizita.

Aștept cu nerăbdare să văd ce-și mai amintesc peste o lună, când începem să studiem împreună istoria.

JURNAL DIN VREMEA OCUPATIEI, VASILE TH.CANCICOV, HUMANITAS

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației

Le spunem copiilor de cele mai multe ori de ce e „bine” să învățăm istoria: să cunoaștem faptele trecutului și să înțelegem mai bine evenimentele prezentului. Avem cumva și o axiomă de studiat, istoria e condamnată să se repete. Însă toate acestea le-am simțit din plin parcurgând jurnalul avocatului Vasile Th. Cancicov, unul din cele câteva sute de mii de bucureșteni care acum 100 de ani au supraviețuit grelelor provocări ale ocupației Bucureștilor în Primul Război Mondial: Jurnal din vremea ocupației (1916-1918).

Înainte de toate, mi-am dorit această lectură încă de când, astă-iarnă, am citit o recenzie a volumelor. Se anunțau a fi o istorie altfel, deoarece păreau a fi în sfârșit o istorie a oamenilor de rând, nu a liderilor sau a evenimentelor. Diverse motive mi-au amânat achiziția cărților până când, într-o zi, văd în autobuz spre școală un tânăr sorbind cu nesaț paginile. Fața lui, complet absorbită, coperta cu arcul de triumf, amintirea lecturii din iarnă… am decis să mi le iau. Îmi place să-mi iau cărți cu o anumită ocazie. Pe acestea mi le-am dăruit ca amintire la sfârșit de an școlar. Dacă tot e la modă acum să răsplătim efortul depus, nu rezultatele și nicicum performanțele, am considerat că le merit cu prisosință.

Senzația pe care am avut-o citindu-le a fost aceea a metaforei borcanului cu pietre: pui pietrele mari… evenimente importante. Printre ele, pietre mai mici, evenimentele mai mărunte… dar ceea ce umple cu adevărat „viața” este nisipul pe care îl torni printre acestea. Cam așa și cu istoria învățată de noi în școală. Primul Război Mondial a fost o listă cronologică, o alternare de campanii între frontul de est și cel de vest, de nume care se succedau la comandă, de guverne ce demisionau și de tratate denumite după localități. Facultatea nu a schimbat mult perspectiva. A îmbogățit listele, a completat inventariile de armament, a mărit numărul personajelor… toate însă uitate conform legilor memoriei. Nimic despre viața cotidiană în perioada războiului, despre greutățile populației civile. Istoria războaielor e doar despre regi, armate, victorii și înfrângeri, cu statistici pe hârtie.

JURNAL DIN VREMEA OCUPATIEI, VASILE TH.CANCICOV, HUMANITASSe încearcă acum studierea istoriei oamenilor de rând, aceia care au trăit istoria. E greu să schimbi perspectiva, dar odată făcut pasul, e și mai greu să te întorci. Am avut senzația pe parcursul lecturii că îl aud pe bunicul meu. Era născut în 1913 și, spre dezamăgirea mea, nu fusese la Alba Iulia. Nu știu de ce, după poveștile citite în copilărie (cele istorice) aveam impresia că toată suflarea țării fusese acolo, să cânte unirea. Bunicul a trăit într-un sat din Bărăgan, probabil și el îndurase, alături de părinți și bunici, chinurile ocupației descrise de Cancicov în jurnalul său. Mi-a povestit însă de multe ori din viața dusă în Al Doilea Război Mondial, atât acasă, cât și pe front.

Regret acum enorm că eram atât de neexperimentată atunci și n-am înregistrat povestirile, căci mi le aduc aminte mult prea puțin. Dar de la el am știut pentru prima dată ce înseamnă războiul pentru cei „rămași acasă”. De la bunica știu ce înseamnă să îngropi tot, de frica rușilor, și nemerniciile la care s-au dedat „prietenii de la răsărit”. Astea nu trebuie să le citesc în nicio carte, căci ochii lor, spunând povestea, îi dau acea validare pe care niciun document istoric nu o va putea face.

Așadar, Cancicov, publicat acum în a doua ediție (prima imediat după război, sub coordonarea autorului), a trezit nu numai o curiozitate, ci și amintiri mai dureroase. Scris într-un stil ce mi s-a părut gazetăresc, inventariază zilnic, încă de dinainte de intrarea României în Marele Război, evenimentele care s-au intersectat cu viața sa. Probabil că, dacă nu ar fi fost desele editări ale textului și renunțări la pasaje mai personale (nu am detestat niciodată mai mult, într-o lectură, semnul de „fragment lipsă – […]”), ar fi avut și mai mult impresia de jurnal. Însă parcurgând însemnările sale e ca și cum aș mai fi turnat puțin nisip printre ceea ce știam despre Primul Război Mondial. Spun puțin pentru că… să rămânem obiectivi, este un privilegiat, avocat, face parte din clasa de mijloc a societății, are o ocupație aducătoare de venit și, în ciuda tuturor greutăților, inflației, exploziei prețurilor, neajunsurilor, are resursele necesare pentru a se descurca fără să fie nevoie să muncească cu mâinile. Ostatic, prizonier civil, arestat, bolnav, are însă servitori la locuința din București și o moșie la Pipera, în ciuda tuturor privațiunilor pe care trebuie să le suporte. Faptul că o pereche de pantofi pentru fiica sa de 12 ani ajunge să coste câteva sute de lei nu este o problemă, provocarea constă în a găsi materialul necesar pentru a confecționa această pereche de încălțări. Mâncarea este scumpă și articolele de primă necesitate sunt considerate un lux, însă problema e că ele nu se mai găsesc nici pe piața neagră. Vânzătorii ambulanți, care satisfăceau nevoile gospodăriei prin speculă, sunt blamați, prețurile înfierate, dar plătite. Nu de puține ori, pe parcursul Jurnalului, autorul se întreabă cum oare se vor fi descurcând mahalalele orașului, în condițiile în care să supraviețuiești aveai nevoie de 100 lei pe zi!

Dincolo de istoria sa personală, pe care vă las să o descoperiți prin lectură, mi-a făcut plăcere să mai acopăr puțin din istoria Bucureștilor, pe care recunosc o cunosc prea puțin. Probabil aceasta e soarta celor care am venit aici, în capitală, prea târziu. M-am descurcat însă în labirintul străzilor descrise în carte, am înțeles pe deplin drama suspendării transportului în comun, căci în facultate mi-au trebuit aproape două ore să ajung pe jos de la cămin, din Fundeni, la cursuri (la Universitate) în timpul unei greve. Am reținut cu un zâmbet limitele de atunci ale orașului – faptul că spitalul Colentina era plasat „în afară”, iar Cotroceniul – „la periferie”. Am căpătat poate mai mult respect față de clădiri pe care acum le văd des, dar cunosc prea puțin ceea ce ascund zidurile lor.

Dar dincolo de acestea, am păstrat pasaje care par a avea o legătură invizibilă cu ceea ce ne zbatem să fim azi, ca popor. Dacă începutul de secol XX a avut ca provocare găsirea elementelor de unitate într-un popor frânt de veacuri, nu mi-e rușine nici cu ceea ce ne chinuim să fim 100 de ani mai târziu: căutăm valori demult uitate, pe care să construim un destin pentru copiii noștri.

Ar fi atât de multe de adăugat după sutele de pagini de lectură încât aleg să mă opresc și să închei, în pragul celebrării centenarului Marii Uniri, cu un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit:

Marți, 2 octombrie 1918. … România îngenuncheată și zdrobită poate redeveni din nou țară liberă și independentă, ba încă, poate renaște ca o Românie Mare. Praful produs de prăbușirea ei a început a se risipi, iar în prăpastia în care a căzut o putem vedea căzută în picioare.”

Recomand cartea și elevilor care au parcurs măcar de curiozitate o cronologie a Marelui Război, sau au terminat clasa a VII-a. Chiar dacă nu este ușor de citit și e nevoie de multă voință, un pasionat și un curios vor aprecia această experiență.

Volumul este disponibil în librăriile Humanitas, sau în alte librării online, precum Libris, elefant, eMag, Cartepedia, Cărturești, Cel.ro, BookCity, Diverta.

Fragmentele pe care le-am ales în timpul lecturii, pentru a le face publice, le puteți vedea accesând #vasilecancicov. Am descoperit cu plăcere că în colecția Humanitas Vintage au apărut în ultima perioadă mai multe scrieri memorialistice, prilej poate de a arunca un arc peste timp și a înțelege mai bine o epocă ce ne-a fost pe nedrept închisă și distorsionată în anii regimului comunist. Dacă ați parcurs deja titluri din această colecție, aștept recomandări!