nemo la constanta

Acvariul din Constanta

Recunosc, nu sunt omul care să se priceapă la peşti, dar îmi plac. Şi… dacă n-ar fi atât de complicat de întreţinut un acvariu, probabil aş avea unul. Aş vrea unul cât un perete, căci mi se pare foarte relaxant să priveşti peştii… şi aş vrea câţiva „goldfish”, şi un castel…

Încă n-am găsit o explicaţie, de ce acvariile atrag atât de mult copiii. Dar, cum se întâmplă, am decis să vizităm anul acesta şi Acvariul din Constanţa. Locaţia… lângă Cazino. E uşor să ajungi, dacă şi întrebi de câteva ori. În schimb sunt şi direcţionale, destul de bunicele. Noi am ajuns fără gps. Preţul biletelor: 14 lei pentru adulţi, 7 lei pentru copii. Şi 10 lei taxa foto.

Peştişorii – simpatici. Andrei s-a plictisit repede, deşi hărţile cu habitatul îi plăceau cel mai mult, Iris voia să-i citim tot ce scrie la detalii. Pe Andrei l-a fascinat harta Mării Negre, cu adâncimi, suprafeţe, tări riverane. Le-a plăcut şi bazinul central, pisica de mare mai ales, că era din Nemo. Sturionilor le spuneau rechini, deşi mi-am dar silinţa să le explic diferenţele.

În schimb marea dezamăgire, pentru Iris, au fost căluţii de mare. Sublimi, dar lipseau cu desăvârşire. Am întrebat, ni s-a spus că nu rezistă decât câteva zile în captivitate, şi acum nu aveau. Dar senzaţia locaţiei a repezentat-o acvariul marin de la intrare, cu patru de Nemo şi doi de Dory. Au înnebunit amândoi când i-au văzut. E drept că acvariul era frumos, atât de „albastru”, încât peştişorii portocalii contrastau extraordinar. Am zărit şi câteva anemone micuţe… Dar să las imaginile să vorbească.

Acvariul din Constanta

Acvariul din Constanta

Acvariul din Constanta

Dar… nu erau singurii peştişori:

Acvariul din Constanta

Acvariul din Constanta

Acvariul din Constanta

Sperăm să mai ajungem… de data aceasta când vor dori piticii.

Expozitie de rechini si piranha la Delfinariul Constanta

Poate că viziţa la delfinariul din Constanţa nu ar fi fost la fel de interesantă fără expoziţiile deschise în cadrul parcului marin. Ca tot călătorul care pleacă la drum, am ajuns acolo cu noaptea în cap, a se citi că pe la 8 şi jumătate parcam la poartă. E drept că ne-am sculat devreme, dar măcar nu am mers pe autostradă cu soarele în ochi. Şi, în plus, nu am mai căutat disperaţi un loc de parcare inexistent. Căci, între noi fie vorba, la ce bun sa construieşti parcări lângă obiectivele turistice? Mai bine mai târziu decât niciodată, anul acesta s-au apucat de construit, au tăiat trotuarul, şi chiar că nu mai ai unde parca până nu vor termina.

Dar, cine se scoala de dimineaţă prinde unul dintre cele 4 spaţii (nu locuri!) de parcare de lângă poartă…

Aşadar, aterizăm în parc. Mâncăm, căci plecasem devreme de-acasă. Apoi începem să ne învârtim prin parc. Planetariul nu era de copii aşa mici, dar erau deschise două expoziţii. Una cu şerpi şi reptile, dar mai vizitasem unele asemănătoare, şi cealaltă – cu rechini şi piranha. Am ales-o pe cea de-a doua. Preţul biletelor: 14 lei adulţii, 7 lei copiii. Prima impresie – jalnică. Noroc că ne-am revenit repede. Normal, dacă prima sală amenajată semăna a muzeu, cu diferite specii de rechin împăiate. Am recunoscut rechinul ciocan, şi am aflat că are ochii telescopici, poate privi în toate direcţiile.

Expozitie de rechini vii

Ne-au plăcut şi steluţele de mare, dar copiii au rămas cu ochii la peştele balon.

Expozitie de rechini vii

Am trecut apoi la zona destinată rechinilor. Maxilare de diferite mărimi, dinţi, îţi cam dădeau fiori. Unul, destul de mare, te lăsa să vezi şi cum cresc din interiorul maxilarului rândurile suplimentare de dinţi. Expoziţia era completată cu un costum de scafandru şi o cuşcă pentru studiul sub apă al rechinilor. Hmmm… mie sincer barele alea de oţel nu mi se părau prea sigure în faţa unor fălci înfometate.

Expozitie de rechini vii

Spre deliciul copiilor, trei pinguini se bălăceau într-o piscină. Doi puşi pe şotii îşi luau avânt şi plonjau. Unul era foarte mofturos, căci tocmai îşi schimba penele. Cel mofturos nu accepta nici orice peştişor, trebuia să fie mic, şi întorcea capul cum nu-i convenea dimensiunea, spre bucuria celorlalţi doi, care abia aşteptau. Atos, Rosso şi Gialo ne-au umplut timpul până la spectacol.

Expozitie de rechini vii

Am trecut apoi la rechini… spre dezamăgirea copiiilor, nu-l aveau pe Marele Alb. Bazinele erau amenajate în vagoane de tir, aşa că nici "bestiile" nu aveau mai mult de un metru jumătate-doi. Chiar dacă nu erau la fel de periculoşi, te priveau cu ochi reci. Noroc că unul a stat locului, şi-am reuşit să fac o poză, că ceilalţi erau extrem de agitaţi. Într-un colţ era amenajat un spaţiu… cu avertisment: interzis copiilor, cardiacilor, femeilor gravide… normal că piticii taman acolo voiau să intre. Am intrat eu în schimb, căci tati nu a vrut. Nu era nici gravid, nici cardiac, dar are oroare de sânge. Era o expoziţie cu poze realizate în urma atacurilor rechinilor. Nu pot să spun că nu mi-a dat fiori. Pe un ecran rulau filmuleţe cu atacuri înregistrate, şi un tânăr atacat povestea experienţa. Reuşise să scape introducându-i degetele în ochi, deşi fusese prins de mijloc. După câteva luni de spitalizare, a început să meargă, şi câţiva ani a ucis rechinii din răzbunare. Acum era membru activ într-o organizaţie de protecţie a speciilor de rechin pe cale de dispariţie. Dar ce am văzut pe-acolo m-a făcut să mă simt în culise la "Fălci", aşa că am ieşit şi le-am confirmat iezilor că acolo clar nu e de copii…

Expozitie de rechini vii

Am trecut la piranha. Am aflat că nu toate speciile sunt atât de periculoase, doar trei pot primi eticheta sumbră a speciei, celelalte fiind chiar utile pe post de sanitari ai apelor. În schimb n-am avut parte de un spectacol de hrănire, deşi unii dintre ei dădeau semne de agitaţie, cum că le-ar fi foame. Dacă nu erau hrăniţi, în 24h începeau să-i atace pe ceilalţi. Alţii pluteau nemişcati, numai buni de poză. Copiii au hotărât că nu mai stăm la peştii "ăştia urâţi" şi am ieşit la topoganele din faţa delfinariului, unde am stat până la începerea spectacolului.

Expozitie de rechini vii

Fara cuvinte

Sunt amator, şi o recunosc. Şi uneori pasiunea te prinde… rău. Ajunge să te joci un pic, să intri la categoria camere foto DSLR pe evoMAG, şi să începi să visezi. Visezi frumos… şi speri ca visul să devină realitate. D90 . Nu se ştie niciodată…

Şi pentru că tot visez frumos, e nevoie şi de lucruri frumoase în faţa obiectivului. Aproape că nu mai credea că există, dar uite că am întâlnit-o, faimoasa ciupercă otrăvitoare, roşie cu buline albe, pe care o desenăm fiecare dintre noi, şi am întâlnit-o în sfârşit! A meritat să iau la picior drumul de la Piatra Arsă la Peştera, chiar numai şi pentru ciuperca asta. Atât de frumoasă, şi atât de periculoasă…

Ciuperci otravitoare

Ciuperci otravitoare

Pei Pei, Nini si Chen Chen, noii delfini de la delfinariul din Constanta

Dacă pleci la mare cu doi copii mici, este aproape imposibil să eviţi un spectacol cu delfini. Anul acesta am revenit la delfinariul de la Constanţa, după experienţa de la Varna. Încă din primăvară toate canalele de şitri anunţau sosirea a trei noi delfini la Constanţa, aduşi tocmai din China. Pei Pei, Nini şi Chen Chen, chiar dacă sunt încă la începutul programului de dresaj, au reusit, preţ de 20 de minute, să îi încânte pe copii.

Numai unul dintre ei poate să execute cerinţe mai complicate, cum ar fi mersul pe coadă, salut, dans sau cântat. Acrobaţiile aeriene se reduc la lovirea mingii, încă nu au fost introduse cercurile sau alte elemente mai dificile. Poate sunt cârcotaşă, dar la un preţ al biletelor de 20 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii aveam ceva mai multe pretenţii. Chiar şi piticii mei îşi aminteau că la Varna a fost "mai frumos". Dar delfinii promit, sunt foarte receptivi la dresaj, şi probabil anul viitor vom avea un spectacol mult mai bun. Şi poate vor fi şi mai mulţi, căci am înţeles că se încearcă obţinerea unor pui în captivitate, toţi trei (un mascul şi două femele) fiind foarte tineri.

Un punct în plus a căpătat spectacolul pentru folosirea bazinului în aer liber, cu mult mai multe locuri şi mult mai potrivit pentru copii. Un punct l-a pierdut, cel puţin din punctul meu de vedere, pentru că spectaclul se desfăşoară numai în limba română. Iarăşi, compar cu delfinariul din Constanţa cu cel din Varna, acolo cel puţin o treime din spectacol a fost prezentat în limba engleză. Aici… am avut "noroc" că suntem români.

Dar să las şi pozele să vorbească:

Delfinariul de la Constanta, 2010

Delfinariul de la Constanta, 2010

Delfinariul de la Constanta, 2010

Cu Salmi la Disneyland Paris

Am stat acum ceva vreme de vorbă cu Salmi la marginea unui drum… virtual, căci fizic ne desparte un număr mare de kilometri. Pregătea pe atunci excursia la Disneyland din Paris. Aşteptam demult articolul ei, de fapt cred că mai mult pozele… căci Salmi are cele trei lucruri de care are nevoie un fotograf: o cameră, talent, şi un subiect. Eu am ratat parcul, cu bună-ştiinţă. Era iarnă, copiii erau tare mici, şi am decis să nu-l vizităm. Acum au crescut, şi asteptăm să mai ajungem pe-acolo, dacă ne vor mai creşte vreodată salariile la loc…

Disneyland Paris

Pentru că am promis unei persoane dragi să încep relatarea concediului din această vară cu Disney, iată că mă ţin de cuvânt…

E imposibil să ajungi la Paris, să ai cel putin un copil în dotare şi să nu aloci cel putin două zile pentru vizitarea celor două parcuri: Disneyland şi Walt Disney Studios. Sigur că dacă vrei să aprofundezi şi să ai timp pentru absolut toate atracţiile, atunci trebuie alocate mai mult de două zile. Dar pentru noi au fost suficiente, deşi Silvia ar fi vrut de atunci să ajunga acolo în fiecare zi :). Acum vrea să facă un Disney pe insula :). I-a plăcut tare mult şi cred că vârsta aceasta, în jur de 6-7 ani, e perfectă pentru o vizită în parcurile Disney.

Încă nu am apucat să scriu despre vizita noastră de acum 5 ani la Disney World Florida, unde am vizitat 4 din cele 6 parcuri existente. Comparativ, Disney din Paris e mai mic şi venind de sus în jos (adică văzând prima data Orlando) Disney Paris pare un frăţior mic, dar suficient ca să îţi invoce sentimentul acela de frumuseţe, magie, visare, transpunere în lumea deselor animate şi a personajelor Disney, atât de îndrăgite deopotrivă de cei mici şi cei mari. E fascinant să vezi pe „viu” personajele animate, să poţi da mâna cu ele, să primeşti semnături şi apoi să te transpui în poveştile fiecăruia.

Disneyland Paris

Vizita la Disney nu a fost organizată amănunţit, nu am stat să facem planuri pe unde mergem prin parcuri, am lăsat totul să fie surpriză la faţa locului şi nu am nici un regret. A ieşit minunat, am avut timp de atracţiile importante, de mâncat şi de odihnă pe o bancă, am urmărit paradele de zi şi de noapte şi în prima noapte focurile de artificii.
Am vrut să luăm bilete online, dar ne-am trezit prea târziu şi biletele ajungeau prin poştă după ce noi eram plecaţ
i. Totul a rămas ad-hoc şi nu ştiu dacă noi am avut noroc sau pur şi simplu aşa e mereu (citeam de la altii care au fost că sunt cozi foarte mari la bilete, ne pregătisem să fie aşa, şi poate de asta nu am fost dezamăgiţi :)). Coada la bilete ne-a „luat” 10 minute. Cu harta parcurilor în mână am pornit la explorat. N-am să vă dau amănunte la ce atracţii ne-am oprit, asta consider că e la alegerea fiecăruia.

Disneyland Paris

Cozile în general nu au fost mari, între 20 şi 40 de minute aşteptare. Aşteptare care e „în mers” şi practic nu simţi că stai la coadă. Şi dacă o iei ca pe o relaxare, unde ai timp să povesteşti cu copilul despre ce distracţie urmează, consider că e o bătalie câştigată. În fapt, am mers la Disney nu să bifăm distracţii, ci să ne simţim bine, indiferent că stăm la „coadă”, că admirăm frumuseţile din jurul nostru sau că visăm cu ochii deschişi la lumea magică în care am intrat. Dar să revenim la lucrurile practice. Există acele fast-pass-uri la aproape toate atracţiile. Fast-pass e un bilet pe care îl obţii de la automatele aflate în imediata vecinătate a atracţiei, sunt gratuite prin „bifarea” biletului de intrare în automatele respective(deci atenţie! păstraţi biletul de intrare în parc până la sfârşitul zilei, în cazul în care luaţi pentru o zi). În zona automatelor eşti anunţat intervalul orar (e de regulă 30 de minute) pentru care obţii fast-pass-ul.

Disneyland Paris

Noi am renunţat la ele pentru că ar fi fost tot un dute-vino, căci peste o ora, două, trebuia să revenim la locul de unde luasem fast-passul. Am preferat, cum spuneam, să stăm la „cozi”, şi eu spun că a fost alegerea bună. Într-un singur loc, unde coada era de „o oră”, am luat fast-pass. Am revenit peste două ore şi am avut neplacuta surpriză să constatăm că toată lumea luase fast-pass :)) Şi acum era îmbulzeala la intrarea aceea :((. Preferam de 1000 de ori să stăm la coadă decât la o îmbulzeală în stil românesc de „care pe care”. Aşa că am stat cât de în spate am putut, ne-am îmbulzit şi noi că lumea ne împingea de la spate şi am intrat în final, ajungând tot la o coada… e drept că de doar 10 minute… Aşadar sfatul meu ar fi: staţi la cozile normale, e mult mai distractiv decat nervii de la îmbulzeală.

Am avut parte şi de senzaţii mai tari. Silviei i s-a facut frică la studiouri la o atracţie. Am fost la Armageddon – efecte speciale. Intrai într-o navă spatială şi era o simulare cum că nava e lovită de meteoriţi şi e în pericol de distrugere. Erau sunete, scuturări, aburi…ce mai, tot tacâmul. Chiar ţi se facea frică… Silvia a început să plângă şi era la Ovi în braţe. A spus că a ştiut că nu e nimic real, dar tare a fost groaznic şi aşa.

Disneyland Paris

Mâncarea în parcuri e variată, găseşti mâncare pe toate gusturile. Pentru cei mai simandicoşi sunt restaurante cu servire ca la carte, cu preţuri pe măsură. Dar sunt şi restaurante gen fastfood, cu mâncare bună, sau pizza, sau locuri de unde poţi cumpăra sandwich-uri delicioase, muffins şi alte prăjiturele sau fructe, la preţuri absolut rezonabile. Depinde de ceea ce doreşti. Tot ce trebuie este să consulţi harta cu indicaţiile de pe ea…

Tips-uri despre cazare nu pot să dau. Am locuit la un hotel Ibis în Paris şi am condus maşina în ambele zile, câte 35 de km dus şi întors. Dar pot să vă dau un tips despre parcare. Nu mergeţi la parcarea parcurilor, unde costa 16 euro pe zi. Urmaţi indicatoarele către parcarea Disney Village şi parcaţi la 8 euro pe zi. Plus că nu e aglomerat…

In rest…mergeti la Disney şi distraţi-vă, trăiţi frumos prin ochii copiilor magia momentelor de neuitat! Şi ce fericire mai mare decât fericirea din ochii copilului tău mai exista?





Pentru cei fermecaţi de imagini, găsiţi mai multe aici.

Salmi la drum | Articol preluat de aici

Vizita fulger la munte. De la cota 1400 la 2000m

Săptămâna trecută am ajuns într-un drum scurt pe Valea Prahovei. Scurt şi obositor. Irisuca a fost în cantonament la Buşteni, iar eu i-am promis c-o "recuperez". Data viitoare o aştept la gară, căci mi-a fost mie mai dor de ea decât ei de mine… Acum ce să zic, mă aşteptam şi eu la o scenă siropoasă, în care să alerge cu braţele deschise spre mine. Ei ţi-ai găsit… l-a pupat pe fra-su, l-a luat de gât, şi nu mai ştia cum să-i arate mai repede hotelul, jocurile, jucăriile…

Acum vreo două luni făcusem planul ca, după ce o luăm pe Iris, să urcăm la Vf. Omu. Dar… ploile ne-au cam dat traseele peste cap, şi am amânat urcarea. Am privit cu jind crucea de pe Caraiman, acolo sus am fi vrut noi să urcăm… Iris în schimb îmi spune foarte serioasă că acolo sus e periculos, că, uite, cineva a murit, i-au făcut o cruce. I-am povestit pe scurt cum e cu crucea şi eroii, dar şi că pe munte e periculos când nu eşti echipat, nu urmezi marcajul şi bravezi inutil. Şi vom ajunge acolo sus, dar nu azi….

Bucegi, Crucea de pe Caraiman

Dar pentru că tot eram acolo, şi prin pădure nu se putea umbla, am hotărât să urcăm cu maşina în Sinaia, la cota 1400. Urma să hotărâm acolo dacă mergem la cota 2000 sau nu. Drumul până sus este bun, exceptând porţiunea de la cabana Brazi, prăbuşită acum vreo 8-9 ani, şi care nu este decât parţial consolidată, dar nu refăcută. Am trecut şi pe sub telegondolă, cam goală acum, vara.

Am parcat, sub un semn "Atenţie! Zonă frecventată de urşi". Am luat cu grijă mâncarea şi ne-am dus spre telecabină. Tocmai sosise una… Copiii au început să ţopăie de nerăbdare, că ei vor cu telecabina. Ar fi fost prima dată pe munte. Am rumegat un pic, Şi am decis să urcăm. Dus-întors, pentru adulţi, preţ: 28 ron. Copiii de la 5 ani, la jumătate de preţ. Din telecabină nu se vedea vârful, doar primul stâlp, dar nu mai aveau răbdare. Nu le-a fost frică deloc, ba chiar se gândeau ce frumos ar fi să existe un topogan din varful muntelui, până jos.

Sus am ajuns lihniţi de foame. Termometrul indica 12 grade, era atât de plăcut! Le-am ţinut o scurtă lecţie de geografie… pe care mi-o aminteam din clasa a cincea. Pe măsură ce altitudinea creşte, temperatura scade. Aşadar, dacă pleci vara la munte, şi urci, să ai geaca în bagaj. Sus e posibil să găseşti zăpadă. Am scos gecile şi am pus la îndemână pelerinele de ploaie, căci de pe platou se apropia un nor. Şi am trecut la masă, căci eram lihniţi.

Cu burtica plină, şi pelerinele puse, am bântuit pe platou. Andrei a inventariat traseele, şi dacă era după el, plecam deja spre Piatra Arsă. Altă dată. Au fost foarte dezamăgiţi că nu plecăm pe poteci. Şi eu am oftat, dar a doua zi nu era de concediu…

Norul zărit mai devreme a sosit fix la desert, şi-am împărţit cu el plăcinta de mere. Apoi l-am înfruntat. Copiii erau în extaz, să stăm într-un nor şi să ne plouă. După ce-am îngheţat binişor, am coborât. Ne aşteptau nişte prieteni mai jos, spre Sinaia, şi am pornit la pas, spre maşină. La cererea piticilor, le-am făcut o poză cu muntele Ciucaş, aflat undeva, departe, în zare. N-au uitat traseul de anul trecut.

Reconfigurarea traseului ne-a dus la Poiana Stâna Regală. Drumul forestier se desprindea din şosea, pentru 4km. Dar groaznic… am înţeles că de la ploi s-a distrus, dar nu m-a mirat. În România e o minune să dai de un drum fără gropi. Cu multă răbdare, şi pe alocuri aducându-ne aminte de povestea celor două capre, am ajuns la destinaţie. Pe traseu coborau câţiva biciclişti amatori de senzaţii tari. Plini de noroi şi cu viteză mare, puţin i-a lipsit primului să nu ne sară pe capotă. Pe ceilalţi am apucat să-i avertizăm. Dar poiana Stâna Regală merita efortul. Peisajul este superb, iar terasa restaurantului era plină.

Ba chiar am găsit şi semnalizare turistică, însă un soare păcătos îmi tot orbea camera, şi n-am reuşit să potrivesc panorama.

La terasa Stâna Regală, bazin cu păstrăvi, spre amuzamentul copiilor. Un afiş mare preciza "24 ron porţia". Cum adică să-i mâncăm???

Am pornit la pas prin pădure spre un punct de belvedere amenajat cu telescop. Şi securizat, din fericire. Am mers cu ceva teamă, căci ceva mai devreme fusese văzut un urs… iar câinii ciobăneşti lătrau continuu.

Un nor se apropia ameninţător, şi ne-am grăbit să ne întoarcem. Deja în poiană începuse să plouă, iar în zare ploaia cernea ameninţător. Oare cum era sus pe platou? Ce ne-am fi dorit să fim acolo sus…

Ne-am îmbarcat şi am coborât la câmpie. Drumul… ca de obicei, aglomerat spre capitală… Iar nouă ne-a rămas amintirea unei zile frumoase.

De la Muntele Rosu, la Ciucas si Gropsoare

Prima drumeţie serioasă cu copiii a fost vara trecută. Ne antrenasem suficient şi aveam încredere în forţele noastre. Am pregătit un traseu mai lung, mai mult ca o provocare, să ne testăm limitele. Un circuit în jurul cabanei Muntele Roşu.

La Cheia nu mai urcasem demult, de vreo 15 ani. Fusesem în tabără – cea mai frumoasă tabără pe care mi-o amintesc -, şi coborâsem pe jos de la cabană în Cheia la mânăstire. Nu urcasem atunci pe munte, dar mi-am promis c-o voi face… şi mă bucur că am făcut-o împreună cu copiii mei.

Am ajuns sus la cabană ca leneşii, cu maşina, undeva sâmbătă pe la amiază. Ne-am luat camera – la un alt preţ decât cel specificat pe site (doar de-aia îţi faci site, să se poată "informa" turiştii…). Curăţică şi ok, doar cam piperat preţul pentru ce oferea…

Am ieşit la plimbare. Iniţial am zis că nu urcăm, dar ne-am trezit toată gaşca pe potecă. Hai că urcăm un pic, să vedem peisajul… apoi încă un pic, că nu se vedea bine, şi încă un pic că stânca era simpatică… şi ne-am trezit în drum spre Vârful Muntele Roşu.

Traseu Muntele Rosu

Potecile înguste, abia săpate în munte, erau destul de aglomerate la ceas de seară. Mult mai aglomerate decât ne-am aşteptat noi, şi chiar cu motoare… Am rămas cu gura căscată văzând ce pante coborau pe două roţi, când nouă ne-a fost mai apoi frică să nu cădem de pe două picioare. Urmărindu-i cu atenţie pe cei trei "curajoşi", şi evaluând cantitatea de noroi de pe echipamente, nu vreau să mă gândesc de câte ori au căzut. Între ei şi o fată, care recunoştea că nu mai poate… şi nu urma decât o pantă cu grohotiş, pe care noi o urcasem în 4 lăbuţe. Dar noi ne fixasem ca ţintă vârfuleţul stâncos care se vede în zare. O aruncătură de băţ până acolo.

Muntele Rosu

Când am ajuns la baza stâncii deja simţeam că îmi atârnă în spate ceva mai mulţi ani… Efortul se simte, şi vedeam cum creşte distanţa faţă de căpriţa de 6 ani din faţa mea. Însă a doua zi distanţa urma să fie de-a dreptul umilitoare, să vezi copilul – pe care credeai c-o să-l cari în spate – strigându-ţi de undeva de sus să te mişti mai repede…

Muntele Rosu

Am întors capul să evaluăm puţin traseul de a doua zi. Cabana Ciucaş, pe unde urma să ajungem noi, se zărea la două culmi distanţă. Mda, şi valea dintre noi nu părea chiar "deloc" adâncă. Socoteala de-acasă şi cea din târg…

Muntele Rosu Cabana Ciucas

Am privit şi Culmea Gropşoare. Pe Vârful Gropşoare (primul din stânga) voiam să ajungem şi noi, restul traseului, care cobora în Cheia, nu ne interesa. Decât poate dacă aveam pilot automat la maşină, şi cobora muntele teleghidată, să ne aştepte la sosire.

Culmea Gropsoare

Înserarea se făcea simţită, am scos din rucsaci bluzele cu mânecă lungă şi am început să coborâm. Irisuca era responsabilă cu ordinea, şi s-a chinuit să ne convingă că trebuie să dăm la o parte un brad căzut. S-a convins repede că mai bine renunţăm.

Muntele Rosu

La urcare nu ni se păruse, dar poteca era destul de abruptă. Şi iezii cei mici nu prea voiau să înţeleagă că pe munte nu alergăm, suntem atenţi unde punem picioarele. Până nu au căzut nu ne-au crezut. Apoi am improvizat o balustradă mobilă, să ţinem totuşi copiii pe traseu.

Muntele Rosu

Ne apropiam de cabană, şi-am privit soarele de pe culme. Ne-am gândit că ar fi momentul pentru o poză de grup. O altfel de poză, în care să apară şi fotograful.

Muntele Rosu

Apusul l-am privit de la terasă. Îmi plac culmile rumenite de soare, jumătate umbrite. Ne-am pregătit de culcare, căci a doua zi era una lungă.

Muntele Rosu

Ne-am trezit devreme. La 8 şi jumătate ieşeam din cabană. Prima parte a traseului era uşoară, coborâre prin pădure. Potecă lină, răcoare, miros de cetini şi copii odihniţi. Le-am arătat cam cât aveam de mers, să-i convingem să nu alerge şi să-şi dozeze puterile. Mai mult cred că ne încurajam pe noi, căci ei nu păreau să aibă vreo problemă.

Muntele Rosu

Am ajuns în vale, la pârâu. Apa rece ca gheaţa ne-a redat puterile, ne-am bălăcit în voie, ignorând mirosul puternic de lăsat de oile coborâte la adăpat. Am traversat pârâul şi am început să urcăm pe drumul forestier, ce părea să aibă o pantă de vreo 65-70′. Un tractor urca încet.

Muntele Rosu, Ciucas

Am ajuns la ceea ce era – bine am calculat noi – ultima fântână de pe traseu. Am băut apă precum cămilele, să ne ajungă, şi am umplut toate recipientele disponibile. Şi tot aveam să rămânem fără apă pe final. L-am pomenit şi noi pe profesorul de pe inscripţie, căci o fântână pentru călători e un lucru minunat.

Muntele Rosu, Ciucas

Drumul forestier a fost până la urmă cea mai grea şi plictisitoare parte a traseului. Nu vedeai nimic, decât valea pârâului şi pădurea, iar drumul era numai grohotiş. Sus era chiar şi o alunecare de teren, dar măcar am mai putut admira peisajul. Am văzut vârful pe care tocmai urcasem cu o zi în urmă, şi pe lângă care uma să trecem din nou peste numai câteva ore.

Muntele Rosu, Ciucas

Ne apropiam de Cabana Ciucaş – dezafectată, aşa cum ne informase deja o plăcuţă la plecarea pe traseu. Păcat, mi-ar fi plăcut să rămânem aici, pentru mai multe trasee, peisajul este superb.

Cabana Ciucas

În schimb, din iarbă, expediţia noastră a înregistrat un nou călător. O şopârlă care, pentru două ore, s-a instalat la soare pe pălărioara Irisucăi. A fost foarte încântată de noul ei pasager, şi dezamăgită când, după prânz, a constatat că plecase. Se dusese la mama ei, îi era şi ei foame…

Muntele rosu, Ciucas

Muntele Ciucaş… O stâncă provocatoare, ce parcă ne tot chema spre ea. Ne-am fi dus… dar după hartă era un ocol de 4 ore de la traseul nostru. Ceea ce însemna că ne-ar fi prins noaptea pe munte, şi nici nu aveam apă şi mâncare pentru un traseu atât de lung. Andrei a început să bocească, că el vrea "acolo sus". Am promis că revenim, cu traseu pe Ciucaş, şi am pornit mai departe, urmând ca la primul pâlc de arbori să luăm prânzul..

Muntele Ciucas

Am admirat pe drum şi Babele la Sfat. Formaţiunile stâncoase sunt numeroase în Munţii Ciucaş, şi ai nevoie doar de puţină imaginaţie să le "vezi" cum pălăvrăgesc.

Muntii Ciucas

În drum spre principalul nostru popas, în care urma să ne uşurăm simtitor rucsacii, am văzut şi faţa românească a muntelui. Cutii de bere, de ţigări, aruncate pe pajişte. Trecând peste faptul că alcoolul şi tutunul nu au nimic de împărţit cu drumeţiile, nesimţirea ar trebui să rămână la poale, şi nu să urce pe creastă. De mici îi învăţăm pe copii să-şi care de pe munte gunoiul, şi să nu-l lase decât în locurile special amenajate. Oare cum poate observa un copil de 3 ani şi jumătate că nu e la locul ei o cutie de bere, iar cel care a lăsat-o acolo… nu?! Ce ţară frumoasă am avea dacă n-ar fi locuită!

Muntii Ciucas

La prânz, legume, brânză, ceva conserve. Surpriză, castraveţii nu mai erau toxici, roşiile erau delicioase… cum se spune, foamea e cel mai bun bucătar. Copiii au mâncat pe săturate, apoi am pornit-o la pas, pe creastă, spre Şaua Chiruşca. Pădurea era binevenită, căci soarele începuse să ardă.

Muntii Ciucas

Mirosul de cetini era puternic. Brazii înmuguriseră, conurile noi abia înfloreau…

Muntele Rosu, Ciucas

Doar că trebuia să fii atent, poteca era chiar pe creastă, la câţiva centimetri şi două tufişuri de prăpastie. Aşadar drum de creastă înseamnă chiar pe creastă, nu era deloc o glumă.

Muntii Ciucas

Am ieşit din pădure şi a urmat un urcuş abrupt, printre tufe de arbuşti înţepători. Vai de cei care nu şi-au pus pantaloni lungi… căci am mers cu mâinile sus, parcă eram prizonieri ai muntelui. Copiii s-au strecurat cu chiu cu vai. Dar de sus, de la indicator, urma păşune. Şi urcuş. Mergeam spre Şaua Gropşoare, apoi spre Culmea Gropşoare, şi punctul final, Vârful Gropşoare. Ne-am odihnit, ne-am scos şosetele la aer să se usuce, şi ne-am masat picioarele. Eram, după calculele noastre, trecuţi un pic de jumătatea traseului.

Saua Chirusca, Muntii Ciucas

Am admirat peisajul şi Munţii Bucegi. După mine, ceea ce se vedea în zare era crucea de pe Caraiman. Mda, am nevoie de alt aparat foto…

Muntii Ciucas, vedere spre Caraiman

Ne-am uitat un pic şi la traseul nostru. Uite, se vede drumul forestier şi cabana Ciucaş! Suntem tare mândrii de noi şi pornim voiniceşte mai departe.

Culmea Gropsoare

Am ajuns într-un final şi pe Vârful Gropşoare. Copiii nu păreau deloc să simtă cele 8 ore de traseu. Sus în vârf urcaseră deja, de pe celălat traseu, câţiva turişti, care ne-au privit cu uimire… aveam doi copii mici, pe care nu-i căram în spate. Şi care păreau mai vioi decât tot restul grupului. I-au întrebat pe unde au urcat; piticii au fost mai mult decât încântaţi să se laude şi să arate cabana Ciucaş, două culmi mai la dreapta. Oamenii au căscat ochii, ne-au cerut din priviri o confirmare, apoi nu mai conteneau cu laudele. Se umflaseră în pene copiii mai ceva ca curcanii… erau atât de mândri de ei!

Varful Gropsoare

Am făcut un ultim popas pe Vârful Gropşoare, de unde am privit obosiţi cabana Muntele Roşu. Acolo ne aştepta maşinuţa, să ne ducă acasă. Urma să reluăm coborârea pe lângă vârful Muntele Roşu, prin pădure. Bine că intram la umbră, căci deja apă nu mai aveam. Am trecut repede pe potecile deja cunoscute, şi am ajuns la poale. Când am intrat în linie dreaptă, simţeam că nu mai am putere… mami, ne dai voie să alergăm până la maşină? Şi au sprintat, făcând întrecere, în timp ce eu mă mişcam încet, încet…

Am pornit spre casă foarte mândri de noi. Reuşisem. Şi o vom lua de la capăt, împreună, pe alte poteci.

Lacul Rosu - de pe Suhardul Mic

Lacul Rosu și Suhardul Mic, drumeție cu copiii

Lacul Rosu - de pe Suhardul Mic

Nici n-a venit bine primăvara, şi în locul asteniei, m-a apucat nostalgia… nostalgia de vacanţă şi dorul de ducă. Contribuie şi copiii, căci n-au uitat încă cum vremea rea ne-a împiedicat anul trecut să mai ajungem la Vf. Omul. Aşa ne-am amintit cu plăcere de prima noastră „expediţie”.

În vara lui 2008 am plecat la drum. Pare că a fost ieri… Destinaţia: Lacul Roşu.

Am plecat la drum cu un pitic de 5 ani şi cu unul de 2,5 ani. Şi ţinta noastră era SUS. Poate pare curată nebunie, să faci trasee în aşa formulă, numai că nouă nu ni s-a părut. Şi dovadă stă faptul că am reuşit.

Mai mult decât orice mi-am dorit ca ai mei pitici să îndrăgească muntele şi să-l respecte. Şi ceea ce nu am reuşit singură, vreau să reuşesc împreună cu ei, pe cărări de munte.

Exersasem cu o zi înainte un traseu scurt, la 900m, prin pădure, la Băile Balvanyos. Dar era floare la ureche pe lângă ceea ce ştiam că ne aşteaptă pe Suhardul Mic. Blocul de stâncă semeaţă îţi dădea totuşi ceva fiori, numai dacă îl priveai…  Şi eşti sigură tu că putem să urcăm? Ei na, dar când am avut eu toţi sateliţii pe orbită!? Dacă vrei, poţi.

Aşadar, am ajuns seara în staţiune, la punctul Salvamont, să vedem ce s-a mai schimbat în ultimii 20 de ani. Suhardul Mic era tot acolo. 1345m. Traseul: 3km. Diferenţă de nivel: 378m. O nimica toată.

Am înnoptat în Chei, căci staţiunea era plină, iar noi, total neinspiraţi, n-am luat nici măcar cortul mic. Ne-am promis să nu mai repetăm greşeala.

Dis-de-dimineaţă, ne-am răsfăţat cu o plimbare pe lac. O oră cu barca, pe singurul lac de baraj natural din ţara noastră. Cioturile ieşeau ici-colo din apă, în zona permisă bărcilor, sau le ghiceai printre valuri. Raţele îşi făcuseră cuiburi prin încâlceala de crengi, iar copiii priveau încântaţi cum vâslele se scufundă.

Lacul Rosu - de pe Suhardul Mic

Lacul Rosu

Lacul Rosu

Aerul tare ne-a făcut poftă de mâncare, ne-am oprit să înfulecăm ceva. Am parcat maşina la baza muntelui, şi am echipat copiii. Pantaloni lungi, contra zgârieturilor, pălărie de soare, crema UV 50+. Am pus în rucsăcel apă suficientă, niscai plasturi si bandaje, betadina, ceva glucoză şi ciocolăţele, pe lângă un pachet de biscuiţi şi am pornit în căutarea triunghiului albastru.

Identificarea marcajelor era cea mai distractivă parte a drumului pentru copii. Am mai văzut unul!! Şi ne grăbeam să-l ajungem. Prima parte a traseului este un drum forestier. Uşor de urcat, a fost nevoie să convingem copiii să nu alerge, să meargă la pas. Pe munte e periculos să alergi, iar un picior sucit ridică mult mai multe probleme la 1000m decât jos în vale. Apoi, regulă: nu bem apă decât la popas. Nu din 5 în 5 minute.

Lacul Rosu

La finalul drumului forestier ne aşteaptă cabana Suhard. Mai bine zis ne aştepta, căci acum era în reconstrucţie. Şi… începe urcuşul. Întâi se ocoleşte blocul de stâncă, spre care mai aruncăm o privire cuceritoare. Urmează un urcuş uşor, prin fâneaţă. Uşor pare, căci nu este.

Lacul Rosu

Pe fâneaţă, două turiste la prima tinereţe stau întinse la umbră. Le auzim cum dezbat dacă să se oprească sau nu. Salutăm, politicos. Nu vă supăraţi, până unde mergeţi? Ne întreabă ele, privind cu neîncredere la cei doi pitici care urcau voiniceşte pe potecă. Până sus, normal! Le-am lăsat în urmă, calculând dacă sunt sau nu în stare să se ţină după ai mei pitici. A urmat, bine-nţeles, o sesiune de laude şi încurajări, cum ei sunt mai ambiţioşi şi mai puternici decât alţi oameni mai mari ca ei, şi cum vor ajunge sus de tot.

Pe traseu ne-au mai depăşit alţi turişti, cu copii, dar nu aşa mici ca ai mei. Unii erau foarte simpatici, nu mai conteneau cu laudele, îi întrebau cum îi cheamă, îi încurajau, şi le dădeau întâlnire „sus”. Şi laudele au efect…

Lacul Rosu

A început urcuşul prin pădure, cea mai dificilă parte a traseului. 400m de urcuş abrut, printre stânci şi rădăcini, mereu în căutarea traseului albastru. Am explicat din nou, că nu ne grăbim, încercăm de două ori piatra pe care vrem să punem piciorul. Nu sărim, nu alergăm, ne ţinem bine cu mâinile sau ne aşezăm în fund. E ok să murdărim pantalonii, dar să nu ne rupem picioarele.

Suhardul Mic

Gâfâind am ajuns pe platou. Fiecare pe propriile-i picioare, chiar si la 2.5 ani, nu a mers deloc în braţe. Pe platou poteca mai urcă uşor prin pădure, ici şi colo mici poieniţe cu fragi te îmbie să poposeşti. Dar… sus se zăreşte cerul. Acolo este vârful. Şi acolo ne aşteaptă o privelişte minunată. Acelaşi Lac, în care ne-am înmuiat cu două ore în urmă degeţelele, ne oferea o imagine unică.

Lacul Rosu - de pe Suhardul Mic

Am savurat rapid ciocolăţelele, şi ne-am potolit setea. Aproape că nu te săturai să priveşti…

Am urmat poteca, şi am coborât pe celălalt versant. Vârful îţi arată de aici cele două feţe. Blocul de stâncă, vizibil dinspre lac, şi pădurea, prin care am urcat.

Suhardul Mic

Coborârea a fost uşoară. Nici nu ştiu cum am ajuns înapoi în staţiune. Ne-am dus în poiana de lângă vechiul cinematograf, ne-am întins la soare, cu picioarele în apă. Apoi am dat iama prin provizii… Ne aştepta un drum lung, către casă. Dar aveam cu noi sentimentul unei reuşite. Uite că se poate! A fost prima încercare serioasă. Dar pentru copii a fost dragoste la prima vedere. Nici nu trebuie să întreb de două ori… căci muntele i-a adoptat. Sunt de-acum copiii lui.

 

Parc des oiseaux. Lyon, Villars-les-Dombes

 Ajuns prima dată aici în 2008, căutând locuri de vizitat în împrejurimile Lyonului. „Parc des oiseaux” mi-a fost recomandat de prieteni, localnici, impresionaţi de spectacolul de aici. Villars-les-Dombes, nu este foarte departe de oraş, dar am mers cu maşina. Cred că se poate ajunge şi cu trenul, dar nu am experimentat această variantă. Am preferat-o pe cea de jumătate de oră, la volan, de fiecare dată când am ajuns.
Pentru că este genul de loc care te face să revii, şi să-l prezinţi şi altora.

La amenajări nu are sens să comentez. Ca orice serviciu de calitate, este extrem de bine amenajat. Păsările sunt aproape libere în parc, pentru fiecare dintre ele fiind amenajat habitat natural. Nu ai deloc senzaţia că ar fi închise sau chinuite, îţi face plăcere să le admiri. Probabil de aceea poţi spune „parc des oiseaux” şi nu „parc avec oiseaux”, cum poţi spune despre unele grădini… cu animale, nu pentru animale.

Spaţiile de refugiu, odihnă, sau în care poţi servi masa sunt numeroase, mai ales dacă sunt şi copii în grup. Poţi veni cu pacheţel de-acasă, sau poţi vizita restaurantele sau cafenelele din parc, după buget. Găseşti chiar şi locuri de joacă, dacă cei mici s-au plictisit. Tot ceea ce trebuie la nivel de confort, şi suficiente de văzut cât să stai o zi întreagă. Pentru 3 eur. de persoană poţi vizita parcul în 25′ cu trenuleţul, având parte şi de comentariu din partea ghidului. Trenuleţul este gratuit pentru copiii sub 6 ani, dar care nu pot fi lăsaţi singuri.

În preţul biletului… deloc ieftin, 13 eur pe zi, intră şi un spectacol cu păsări în zbor, de 30′. Aduce a spectacol de circ, vizitatorii sunt poftiţi în gradene să admire o dresură de păsări în aer liber. Este uimitor, iar păsările dresate sunt tare simpatice. Nu ascultă ele întotdeauna, dar oricum este peste aşteptări. Şi neapărat să aveţi parte de vreme bună, altfel spectacolul nu se desfăşoară.

Vă invit să vedeţi câteva din sutele de poze făcute. Şi neapărat să le vizitaţi site-ul, dacă în realitate trebuie să mai amânaţi puţin, căci iarna este închis. Se redeschide în martie. Şi, pentru cei care doresc să revină, sugerez un abonament.

 

Talente de Năzdrăvani mulţumeşte Ginei P. pentru relatare, şi mai ales pentru imagini, care îi aparţin.

Atentie, Dinozauri!

STYRASSIC PARK, AUSTRIA

Copiii preiau de la părinţi culoarea sau forma ochilor, atitudinile sau limbajul mai puţin ortodox – sau catolic, după orientare -, înclinaţiile către anumite preocupări şi multe alte trăsături pe care le combină şi le adaptează după bunul lor plac. Cel mai des observă ceea ce ţie îţi place şi fac exact pe dos, mă tem că doar pentru a arăta „pe viu” adultului cum e atunci când nu primeşti jucăria pe care o vrei, atunci când o vrei.

Depăşind totuşi aspectele cu care ne mândrim mai puţin în amprenta pe care o regăsim în copil, există şi mici detalii care ne umplu de bucurie: fetiţa noastră e mare amatoare de călătorii. Şi e la fel de „acasă” ca şi noi când vine vorba de Austria. Credeam că încearcă doar să mă imite când mi-a spus că vrea să îşi facă ziuă acolo unde mi-am făcut-o eu; dar atunci când a renunţat la a şi-o serba alături de colegi, cu multe cadouri şi în locul de joacă preferat, am înţeles că dorinţa ei e veritabilă. Iată cum am ajuns să ne planificăm plecarea în Croaţia în jurul aniversării ei, cu o deviere a traseului prin Austria.

Aniversarea s-a consumat corespunzător, copilul şi-a asigurat o porţie de motive de laudă să îi ajungă până la anul următor, iar după trei zile de răsfăţ şi bălăceală la Furstenfeld şi Bad Blumau, am reuşit să pornim spre Croaţia. Eram pe drumul spre Slovenia, ne apropiam de intrarea în Bad Gleichenberg când un semn mi-a atras atenţia. Eram pe motor şi la prima benzinărie am oprit şi l-am întrebat pe Alex, care era cu copiii în maşina (unul producţie proprie, al doilea luat cu împrumut), dacă a văzut şi el ce am văzut eu. M-a privit uşor sceptic, nu ştia prea bine despre ce e vorba (nici eu nu ştiam dar mai citisem păreri despre parc) şi aveam încă destul de mult drum de făcut.

Copiii n-au fost la fel de sceptici, cum le-am pomenit de dinozauri cum au răspuns : DAAAAAA, vrem acolo! Am făcut cale întoarsă şi am ajuns la Styrassic Park. Am lăsat maşina şi motorul în parcare, m-am schimbat pe furiş de echipamentul în care mi-aş fi dat duhul de cald, cu toată pădurea din jur, şi ne-am uitat lung la panoul de la intrare, neînţelegând dacă vorbeşte serios sau nu. Nu mai ştiu exact textul dar ideea de bază era că intri acolo pe propria ta răspundere. Am privit oamenii din jur şi văzându-i destul de relaxaţi am ales interpretarea pozitivă, aha, e o glumă!

La intrare n-am reuşit să aflăm nici măcar din limbajul mâinilor despre ce e vorba în parc. Pe cât de mult îmi place mie Austria şi pe cât admir felul în care se speculează orice colţ cu potenţial turistic, pe atât mă deranjează uneori mândria exagerată pe care austriecii o au faţă de limba lor, sublimă dar a cărei cunoaştere îmi lipseşte cu desăvârşire. Lucru de mirat pentru că, după ei, toată lumea ştie germana. Şi nu e primul loc în care întâmpin această problemă. Aşa că, nereuşind să aflăm mai mult decât preţul biletelor, le-am achitat, am luat o hartă şi am pornit încrezători în căutarea lui Rex. Tyranosaurus Rex!

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

Imediat după intrare am înţeles sensul avertismentului de afară. Păi da, intri pe propria răspundere, vezi dinozaurii pe răspunderea copilului, adică după ce te cerţi cu el explicându-i că nu ai venit ca să se dea pe tobogane, să cumpere jucării sau să se uite cu orele la nişte iepuri şi capre. Şi am avut mare noroc că, atrasă fiind de atâtea detalii, nu a văzut piscina!

De aici deducem primul sfat referitor la acest parc: nu veniţi pe grabă! Dacă puteţi şi vă permiteţi puteţi să vă cazaţi în căsuţele din copaci – o idee tare frumoasă dar destul de costisitoare. Dacă nu, cu siguranţă puteţi găsi o pensiune rezonabilă în zonă, Austria este plină de pensiuni cochete şi gazde minunate.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

Am reuşit să trecem de oraşul miniatural al iepuraşilor(care avea de toate: primărie, biserică etc) şi am urmat traseul prin pădure descoperind, pe rând, diverse specii de dinozauri, realizaţi la dimensiunea lor reală, inspirat încadraţi în mediul natural şi în scene care ilustrau modul preistoric de viaţă sau provocările la care erau supuşi. La o privire atentă nu ar fi reuşit să te convingă că sunt adevăraţi dar poziţionarea lor, printre raze de lumină şi umbre, completată cu ceva sunete pe care le mai auzeai din când în când, era reuşită.

Mă aşteptam să avem parte de mai multă acţiune, să se întâmple ceva cât de cât interactiv (asta îmi aduce aminte că pe acelaşi panou de la intrare scria că dacă te întâlneşti cu un dinozaur trebuie să stai nemişcat) însă uriaşele reproduceri nu ne-au oferit nici măcar un clipit.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele. STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele. STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele. STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

 STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

La finalul traseului am găsit şi câţiva oameni care ilustrau evoluţia speciei, pe care asta mică i-a cercetat cu atenţie, spre amuzamentul nostru, căutând să vadă care e băiat şi care e fată.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

Vine acum şi al doilea sfat: nu ştiu cum puteţi face dar cred că merită să prindeţi o vizită cu ghid sau una din „aventurile” despre care scrie la ei pe site. Altfel turul e destul de scurt şi nu te impresionează cine ştie ce.

Am încheiat buclă la tobogan, am râs mult în timp ce ne-am pus capetele în gura dinozaurilor, la panoul de poze şi gata, am fost gata din nou de drum.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

La final mă veţi întreba: merită? Da, merită, pentru copiii cu adevărat pasionaţi de subiect. Sau, aşa cum am spus, dacă staţi mai mult şi dacă intraţi într-un program interactiv. Eu personal am fost puţin  dezamăgită. Copiilor le-a plăcut. Acum hotărâţi şi voi părerea cui contează mai mult!

Site (ca să vedeţi că am dreptate, vă rog să analizaţi câtă informaţie este în Engleză)

Cum ajungi acolo

Dinspre Viena – pe A2 spre Graz, ieşirea 150 spre Gleisdorf (B65), apoi spre Feldbach (B68), se merge în direcţia Bad Radkersburg (graniţa cu Slovenia, pe B66) pentru a ajunge Bad Gleichenberg

Când e deschis:

Între 1 aprilie – 31 octombrie, zilnic între 9 a.m. – 5 p.m. (în luna octombrie până la 4 p.m.). Este deschis în weekend şi în martie sau noiembrie, dar cred că trebuie rezervare sau grupuri mai mari.

Tarife:

  • adulţi 9,50 € sau redus la 8,50 €
  • copii între 2 – 14 ani 6 € sau redus la 5 €
  • bilet familie (doi adulţi, doi copii) 27 €

Articolul şi imaginile aparţin Roxanei şi a fost preluat de pe Lumea Mare.