Cine dă dreptul la grevă?

La începutul lui mai, când protestele se anunțau și s-a ieșit în stradă prima dată, au început și comentariile referitoare la dreptul la grevă al profesorilor. Poate că acele ore de „Constituție“ de odinioară nu erau atât de inutile, căci viitorii cetățeni cu drept de vot citeau, ghidat, actul fundamental al statului și li se explica acel capitol dedicat drepturilor fundamentale.

Cred că părinții de azi, mai ales cei tineri, nu au citit în viața lor actul care stă la baza democrației din România și mă îndoiesc că, în multe cazuri, vor înțelege ceea ce citesc. Altfel cum ai putea tu să întrebi cine îi dă voie unui angajat să facă grevă?!

Cel mai greu a fost să le explic elevilor mei de ce fac eu grevă. Cumva, în căpșoarele lor de doar 10 anișori, ceva nu avea sens. Încă de la Paști am avut un feeling că trebuie să mă dau peste cap să termin materia la toate disciplinele până la Săptămâna verde, care începea la noi pe 22 mai. Nu știu de ce, eram convinsă că orice sacrificiu merită făcut.

Am negociat cu ei, am mutat orele de arte și joc și mișcare în ultima săptămână de școală, când oricum căldura nu ne lasă să stăm în clasă, am rămas două zile pe săptămână suplimentar câte o oră și am reușit. Că tot ne-am luptat anul acesta cu „module“ la școală, am aplicat învățarea modulară: am separat disciplinele pe module.

În vinerea de dinainte de grevă, încheiasem evaluarea ultimei unități la română și științe, am făcut prima recapitulare la matematică și civică, ba chiar am terminat și toate notele muzicale. Așadar, după ritmul susținut de muncă din ultimele săptămâni, oare ce mă apucase să intru și eu în grevă?

Doamna, puteți să-mi spuneți cinci motive pentru care faceți grevă?

N-aveți idee ce mutriță serioasă a avut copilul când m-a întrebat! Nu știu de ce cinci, căci i-am învățat că e suficient să ai trei când argumentezi o idee. Mie mi se cereau cinci. Și mi se dădea și o mână de ajutor: știu că unul este salariul, așa zice mama. Dar copilul mai avea nevoie de argumente. Și le-am găsit, deși am avut un pic emoții că nu voi reuși să îi explic pe înțeles.

Dezamăgirea lor a fost mare când am anunțat vineri că intru în grevă în Săptămâna verde. Așa cum reușisem eu să încropesc programul, se anunța destul de distractiv și ei abia așteptau. Încerc să nu mă învinovățesc eu pentru suferința lor, pentru că ar putea avea parte de mult mai multe dacă guvernanților le-ar păsa cu adevărat de ei și de viitorul acestei țări.

De data aceasta, profesorii au suflet de doctor. Faci ce trebuie făcut, dar nu te lași impresionat de suferința pacientului. Dacă piciorul trebuie tăiat și nu ai anestezic, nu îl lași să moară ca să nu îl chinui. Nu există să nu îți pese că se amână examenele sau îngheață anul școlar. Toți știm ce implică.

În timpul grevelor de după revoluție, când îmi vedeam părinții, și ei profesori, dând înapoi, îi condamnam pentru că nu merg până în pânzele albe. Nu poți, mă tată, să îngheți anul. Nu sunt vinovați copiii! Dar nici noi!

Care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă e grevă?

Întrebarea lor m-a luat prin surprindere. În fața atâtor ochișori curioși, am explicat ce înseamnă înghețarea anului școlar. Panică și deznădejde, cum adică să reluăm clasa a treia?

Și totuși, împreună cu ei, mi-am dat seama că nici măcar nu ar fi o tragedie atât de mare. Mereu am considerat că anul școlar 2019-2020 trebuia înghețat, pentru binele lor. Poate că e o șansă acum.

Ar fi exact momentul de a recupera ceea ce doi ani de pandemie au distrus. Unii ar avea acum timpul să asimileze, în sfârșit, alții să ajungă la un cu totul alt nivel de performanță. Nu ar fi „din nou“, ar fi „altfel“. Am fi clasa a treia-bis.

Pentru mine, cel mai rău ar fi să nu pot susține gradul I în 2025, așa cum am programat. Să mai pierd un an din cauza vechimii incomplete. Deși știu că nu sunt singura în această situație, iar răspunsurile la întrebări vin târziu și cam neasumate, au fost două zile în care m-am gândit și răzgândit dacă intru sau nu în grevă.

Dar nici acasă nu eram susținută: Cum să nu intri în grevă? Dă-l încolo de an… Ce exemplu dai?

Și când pui pe hârtie bune și rele, când vezi că ești băgat în aceeași oală cu alții care nu-și fac treaba și ești acuzat că nu-ți meriți salariul, dar te uiți ce sacrificii faci și nu știi cum o să ieși la liman, viața nu mai e deloc roz.

Dacă nu îți convine, de ce nu pleci?

Eterna întrebare pe care o primesc mai ales de la cunoscuți. Și când vin și cu argumente precum „cu cv-ul tău, oricând te angajezi pe dublu în privat“, simți cum ești tratat ca fraier. Vai, ai luat 10 la examenele de grad, și? Tot ca ultimul cerșetor trăiești, calculând banii de rată, de mâncare, de motorină și pentru nevoile suplimentare ale copiilor. Și ți se mai spune apoi și candid: „Te credeam mai deșteaptă!“

Când, în aceste condiții, vezi că ești atacat din toate părțile, îți pui des întrebarea „La ce bun și pentru cine?“, că doar de mine nu i se rupe nimănui inima.

Totuși, ultima lecție la clasă de educație civică a avut surprizele ei. Am regretat în momentul în care am văzut în ce direcție curge discuția că nu le-am cerut de la început să scrie pe caiete ideile, însă îmi place să îi văd cum dezbat.

Exercițiul de mai jos a fost reconstituit ulterior. Pare ușor, însă nu a fost deloc. Drepturi și îndatoriri, întotdeauna sosesc în pereche, însă tindem să le vedem mereu pe cele din urmă.

Nu a fost greu să facem o listă cu tot ce „trebuie“ să facă o mamă, dar drepturi… greu au scos câteva. Sper că cel la respect și ascultare din partea copilului va prinde rădăcini în mintea lor.

Începusem cu „mama“ pentru că era cel mai ușor.

Dar și când am trecut la cadrele didactice a fost un moment memorabil. Primul drept pe care mi l-au dat a fost acela de a face grevă, că tot era subiectul la ordinea zilei. Da, am dreptul și nimeni nu trebuie să mă condamne că mi-l exercit. (Și nici să mă împiedice, cum a făcut ulterior guvernul prin OUG 42/25.05.2023.)

Altul, la fel de amuzant, a fost dreptul la pauză, așa cum au ei recreație. Eu m-am distrat copios, căci i-am întrebat cum mi-l respectă, din moment ce nici nu ajung în cancelarie și vin după mine cu diverse probleme, iar dacă stau de vorbă cu o colegă pe culoar, vin și întrerup nepoliticos discuția. Nu mai zic că rar plec din clasă, de teamă să nu pățească drobul de sare ceva.

Așadar, am dreptul să iau pauză, să merg la toaletă, să stau cu prietenii de vârsta mea. Au râs. Și eu.

Îndatoririle le-au găsit, deși inițial s-au blocat. Cele trei idei pe care le-am scos de la ei cred că sunt rezumatul cel mai simplu a ceea ce se dorește de la noi: să venim pregătiți la ore, punctuali și să evaluăm corect.

Frământ serios ce au spus și aș vrea să se gândească la asta cât mai mulți dintre cei care deschid ușa cancelariei și apoi a clasei. Doar așa vom începe acea schimbare de jos în sus, că invers … m-am convins, nicio șansă.

Când greva încetează, începe greva în tăcere

Nu se îmbată nimeni cu apă rece, greva aceasta nu va avea, în nicio formă, succesul pe care îl speram la începutul lunii mai când semnam tabelele de participare. Era acel optimism al muribundului că are o șansă mică, mică de tot, să își vadă visul transformat în realitate.

Ca în orice negociere, începi cerând mult și rămâi pe poziții, cedând ușor, până când părțile ajung la echilibru. Nu vei obține cât ai cerut, dar ceilalți vor ceda mai mult decât au vrut. Asta înseamnă negociere. Întâlnirea e pe la jumătate, astfel încât părțile să fie mulțumite. În niciun caz lucrurile nu vor evolua normal după conflict dacă una din părți iese umilită și îngenuncheată, plină de frustrări.

Greva aceasta a fost și este un duș rece.

Fiecare zi, fiecare „vedetă“ care se mai trezește vorbind, părinți de la clasă sau din online, nu fac decât să ne umilească cu fiecare ocazie. Paharul acela al răbdării se umple încet și sigur. Mi-am dat seama că am ajuns la nivelul critic în momentul în care m-am izbit întâmplător de un chestionar ce aborda și starea de bine a profesorului la școală și nevoile acestuia pentru ca la catedră să se simtă împlinit și să lucreze la potențial maxim.

Serios?! Care stare de bine când ți se spune „marș“ de parcă ești animal? Când ești tratat ca sclav pe plantație? La ultimul protest, când am trecut de Cercul Militar pe Victoriei, era un individ la balcon (mi-e greu să folosesc un alt substantiv) care ne striga „La muncă, leneșilor“ și altele asemenea, însoțite de semne obscene. Tineri ne aplaudau de pe margine, adulți ne priveau cu dezgust.

Nu e ușor de loc să mărșăluiești. Auzi multe. Ți-e foame, fă, de ce țipi? Doare. Și în fiecare clipă îți dai reset și spui că e peste demnitatea ta să răspunzi. Acolo nu ești un simplu cetățean la un protest, ești profesor și ai alt cod de comportament.

Mi-era dor de Piața Victoriei

Deja a treia oară în piață ca profesor, dar a-nu-știu-câta oară ca protestatar. Unora le e frică. Dacă intră jandarmii peste noi? Nu intră, nu au nici măcar bastoanele… întotdeauna au informații dacă protestul riscă să degenereze. Dacă îi vezi în echipamentul de luptă, ai grijă. Dar acum erau ca la plimbare. Și profesorii știu să meargă frumos în coloană, nu forțează gardurile, nu rup linia să blocheze toată strada.

Probabil se simt ca și cum duc copiii la grădiniță, pentru că, în naivitatea noastră, și scandările sunt soft. Întotdeauna la proteste mulțimea se sincroniza atunci când scandai din suflet ce aveai de zis. Acum suntem atât de candide: majoritatea suntem femei. Pe noi copiii ne strigă „Doamna“, nu ne putem comporta altfel. Puțini bărbați printre noi și nu au deloc aspect fioros. Cum să ne ia în seamă?

Mi-era dor să spun că m-am săturat.

Dar nu mi-era dor să fiu umilită, din nou. Noaptea, ca hoții. Se pare că doar asta știu să facă „aleșii“ noștri. Doar că de data aceasta a fost o lovitură sub centură. Au modificat pe ascuns legea dialogului social, pe care abia o scoseseră de jumătate de an. Doar că atunci nu au fost destul de clari, le-a scăpat o portiță. Acum au pus zăvorul. Dreptul constituțional la grevă e luat în bătaie de joc. Cum să faci cerere ca să intri în grevă?! Oare DEX n-au, să vadă ce înseamnă cuvântul?!

Și cine sunt primii care au de suferit? Exact cei care au toate motivele să protesteze! Debutanții, cu salariul mizerabil, invers proporțional cu pretențiile pe care le avem de la ei. Nu-i ajutăm, nu-i susținem, îi privim de sus, dar fără ei, corpul profesoral îmbătrânește. Greva le anulează vechimea, nu se pot înscrie la definitivat. Oare realizează ministrul învățământului că își dă cu stângul în dreptul? Și pe cei care totuși au venit în sistem îi descurajăm și îi împiedicăm să își dea examenele și să rămână!

Apoi sunt afectați tinerii, cei înscriși la gradul II, I, care vor să se perfecționeze. Și lor le luăm un an din viață. Ce atâta grabă să devină mai buni, pentru elevii lor?!

Poate e ultima grevă adevărată care se face la noi. Poate e ultima lecție de democrație pe care le-o dăm copiilor noștri, înainte de a ni se închide gura. De aceea trebuie făcută ca la carte. Până la final.

Și totuși, dacă strigătul nostru de disperare devine mut,

rămâne greva mută. Greva în tăcere, de la catedră. Dacă ai nevoie, fă-ți un selfie la protest, terminat de arșița verii ce bate la ușă, însetat și cu gâtul uscat de la scandări, pune-l wallpaper pe telefon, „Azi nu te lăsa umilit!“, ca să ții minte în fiecare zi de școală ce va urma.

E important să refuzi să mai duci în spate acest sistem. Închide ochii, strânge-i bine, blochează ce simți și lasă totul să se prăbușească în jur. Dacă e să renască, vei fi acolo să o iei de la capăt. Grevă în tăcere înseamnă să ne limităm strict la fișa postului și resursele disponibile la școală.

Cea mai grea decizie este aceea de a nu mai investi niciun leu muncit de tine în activitatea la clasă. Vara va trece repede și o să văd Facebookul invadat de fotografii cu băncuțele pline din prima zi de școală. Da, nimic nu se compară cu luminițele din ochii copiilor care intră într-o clasă veselă, decorată, cu cadouri pe bănci. Dar școala, primăria, guvernul, nu oferă așa ceva! Și când îți va trece prin cap să cumperi, nu-ți mai spune că cei mici n-au nicio vină. Nici tu nu ai, și la tine nu se gândește nimeni!

Pentru că în ochii părinților nu va conta!

Tu ai cheltuit bani pe cartoane, ai făcut origami, ai asamblat floricele cu bomboane și ei nu văd. Acei 3-5-7-10 lei pentru fiecare copil din clasă pe care i-ai luat de la gura copilului tău nu sunt apreciați, sacrificiul tău nu contează!

Vrei planșe pe pereți? Are școala imprimantă? Fă-le. Nu? Nu fi fraier să dai sute de lei din salariul tău ca pereții să nu fie goi.

Există soluții. Putem face ceea ce știm mai bine, că suntem antrenați: hârtii! Liste cu necesar, materiale didactice, consumabile. Cu număr de înregistrare și date apoi în copie părinților. Să meargă ei la primărie să le obțină, pentru că nu e treaba mea ca profesor să fac asta! Nu e treaba mea să mă iau la trântă cu primarul că sala nu e zugrăvită, că nu am markere la tablă și pereții sunt goi.

Mai apoi,

Ia atitudine și nu te lăsa călcat în picioare. Fă reguli și ține-te de ele! Începe cu telefonul personal, pentru care plătești tu abonament sau cartelă, nu școala, nu primăria. Și chiar dacă ar fi telefon de serviciu, nu ești serviciu permanent de urgență, dacă nu există bun simț, pune limite. Nimeni nu are dreptul să te sune când vrea, în orice problemă și să te reclame că nu-i răspunzi! Nu ești la dispoziția părinților decât în orele de consiliere. Pentru orice problemă, avem acum mai toți un mail oficial, cu adresa școlii. Să învețe să scrie. Poate le e util. Și, dacă ești simpatic, trimite-le odată cu răspunsul și corecturile, poate mai învață ceva!

Încetează să le mai dai ocazia să te acuze. Fără flori, fără cadouri. Da, e greu să refuzi un buchet, dar cu cât e mai mare, mai plin, cu atât să te gândești că te vorbește mai mult pe la spate că „ești greu de mulțumit“. Nu o să te îmbogățești cu câteva atenții de 8 Martie și merită să mergi cu fruntea sus. Demnitatea trebuie să ne-o recâștigăm singuri, pas cu pas.

Nu lucra la școală decât cu ce ți se oferă.

Dacă laptopul tău personal se duce pe copcă, nu ți-l înlocuiește nimeni. Dacă școala e din secolul al XV-lea, lucrează ca atunci. Pentru metode moderne, ai nevoie de materiale: coli de flipchart, markere colorate, post-it-uri, lipiciuri și câte și mai câte. Unele și le pot aduce elevii… altele… Totul costă, dar nu trebuie să te coste pe tine, profesorul. Salariul tău e pentru tine și familia ta!

Angajatul de la primărie nu vine cu pixurile de-acasă, asta să ții minte! Iar părintele este dator să îi cumpere copilului cele necesare pentru școală. Nu e problema ta de unde și de ce nu poate. Dacă copilul nu are ce-i trebuie, se numește neglijență, iar dacă îți pasă, ajungi să faci, din nou, hârtii. Există instituții ale statului care cu asta ar trebui să se ocupe, cu copiii neglijați și abandonați în familie. Și știm să facem hârtii, nu-i așa?

În final, fă-ți datoria.

Dar nu uita că ești om. Așa cum lași la ușa clasei problemele de acasă și zâmbești, așa lasă la ușa casei problemele școlii. Ai o viață dincolo de catedră, starea ta de bine e condiționată întâi de fericirea celor dragi. Copiii profesorilor nu vin după vacanțe lăudându-se cu excursii în ținuturi exotice, nu umblă îmbrăcați după ultima modă și nu scot din geantă ultimele gadgeturi. Pentru a nu-i umili și pe ei, așa cum ești tu umilit zi de zi, trebuie să pui limite și să îți ceri drepturile.

Cu siguranță că n-am surprins tot. Însă sistemul acesta muribund nu se va schimba decât după ce i se va pronunța decesul. Încetează să-l mai resuscitezi pe banii tăi, zi de zi. Pragmatismul trebuie să treacă, măcar acum, înaintea vocației.

Sunt elev și susțin greva profesorilor!

În mod normal, până ajungi pe picioarele tale, întâi stai la ai tăi acasă, dai bacul, mai rămâi eventual și pe parcursul facultății încă vreo trei-patru ani (nu vorbim de mediciniști!!), apoi ieși pe un salariu decent și te muți și tu măcar într-o garsonieră până strângi mai serios niște bani de ceva al tău. Asta, bineînțeles, dacă nu cumva ajungi în sistemul de învățământ unde, cu studii superioare, ai un salariu de debutant de 2.344 de lei net. Dintre aceștia, cam jumate s-ar duce pe o chirie, la care se adaugă întreținerea, lumina, cartela telefonică, eventual căldură, dacă-ți mai permiți.

Dar să fim optimiști: să presupunem că rămâi cu vreo 400 de lei. Rata de inflație crește alarmant de câțiva ani, așa că se vor duce pe cumpărături destul de lejer jumătate din acești bănuți rămași, dacă mănânci o dată, maxim de două ori pe zi. Ajungi în final cu vreo (să zicem) 150 de lei, dacă trebuie să te întreții doar pe tine, mai mănânci și tu cereale cu lapte la mese și mai economisești niște bani. Dar dacă mai ai și un copil, s-ar putea să ai „niște“ dificultăți… mai ales dacă ți-ai ales un partener din același domeniu de lucru.

Test la Economie

La mine la liceu nu au intrat toți profesorii în grevă. Din ce motive? Nu știu exact să spun, decizia lor. Însă ceea ce-mi displace sunt acei elevi care comentează că „Vaiiiii nu se gândesc la noi, cu ce am greșit?“.

Săptămâna trecută am dat un test la economie. Profesoara, glumeață cum e ea, a zis că o să adapteze problema de la ultimul exercițiu la problemele actuale. A început să dicteze:

Salariu net al unui profesor debutant este de 2500 de lei. Calculați salariul real dacă în 2022 rata inflației a crescut cu 13,8% și în 2023 cu 14,5%.

Bineînțeles, fiind vorba de economie, materie pe care nu o dau la bac și nici la facultate, am frunzărit caietul înainte de test și mi-am spus că ce o fi, o fi. Cumva am rezolvat, fără pic de teorie învățată, problema de la ultimul subiect. Îmi dăduse ceva în jur de 1800 de lei (și colegilor asemenea). După ceva timp trecut de la începerea testului, o colegă a întrebat: Doamna, dar ați inventat dvs. numerele acestea sau e realitatea?

Profesoara, bineînțeles, i-a explicat că sunt datele reale. Colega a declarat puțin șocată că i se pare inuman la cât costă o pâine acum și că nu crede că se poate trăi dintr-un salariu ca acesta, iar ea credea că este în jur de 5000 de lei salariul unui profesor… Și că acum înțelege de ce se face grevă.

Cine face grevă?

Răspuns: cine poate. Unii nici grevă nu-și permit să facă, până la urmă, cum să faci grevă și să nu primești nici măcar acel salariu aproape minim pe economie dacă tu abia te descurci de la o lună la alta? Nu vreau să cred că există vreun profesor care să nu vrea să facă grevă.

Da, chiar dacă poate ești întreținut de un partener, de părinți, tot nu este drept să ai un salariu care, dacă ar întârzia o săptămână, abia ai avea cum să-ți permiți să faci cumpărăturile strict necesare. Normal, salariul (pe parcurs ce încet-încet ajungi fosilă în sistem), ți se mai mărește puțin până la unul decent din care poți face și economii sau plăti o rată la bancă, dar până acolo este cale lungă.

Mai exact, abia la 25 de ani vechime + grade didactice ajungi la acel moment. Până atunci trăiești, probabil, din răbdări prăjite. Din acest motiv profesorii mai în vârstă intră în grevă (dacă intră) doar din respect și colegialitate, asta dacă privim totul printr-un „ochi bănos”.

Un exemplu foarte bun pentru mine în legătură cu faptul că salariile profesorilor nu sunt direct proporționale cu creșterea inflației este faptul că McCombo-ul era, acum mult timp, 3 lei și 50 de bani, iar acum este în jur de 7 lei. Iar eu, cu aceiași 5 lei din salariul mamei de profesor, nu aș mai putea să-mi cumpăr un McCombo. (Vă las pe voi să ridicați ștacheta la lucruri mai serioase.)

Nu e vorba doar de bani

Aici o să încep cu mesajul de pe o pancartă de la protest: „Dacă bani nu mai aveți, o să aveți analfabeți“. Cât la sută din PIB se investește în educație? În jur de 2,28% în prezent. Să vedem, totuși, cum stă situația și în alte țări europene în 2021, statistici abia publicate luna aceasta:

Procentul investit in educatie de tari europene in 2021

Grafic comparativ pentru procentele din PIB investite în educație în 2021 (pe verticală), Islanda, Suedia și Belgia având peste 7%. Foarte importantă este și repartizarea acestuia, bara roz fiind investiții în învățământul preșcolar și primar. Sursa, alte detalii și explicații.

Cum a menționat și mama mea în articolul precedent, nu ai ce să ceri de la sistemul de învățământ dacă nu-i dai destule resurse. Nu am pășit niciodată în vreun laborator dotat cu toate cele necesare la vreo oră de curs, și sunt de 11 ani în acest sistem. Singurul meu noroc a fost că am ajuns într-un liceu în care s-au investit bani din fondurile europene. Altfel nu cred că aveam ocazia să folosesc un microscop și să fac disecție pe organe, dar asta doar în cadrul clubului de științe al liceului, căci la oră nu ai resurse pentru așa ceva.

Profesorilor care fac grevă nu le pasă de elevi

Asta este doar o replică extreeeem de mediatizată. Le pasă. De-asta și fac grevă. Da, normal, este vorba și despre faptul că preferă și ei să aibă un salariu decent din care să T-R-Ă-I-E-Ș-T-I, nu să supraviețuiești, dar nu este vorba doar de atât. E vorba și de respect și de demnitate.

O penibilitate pe cinste

Ce mi se pare cu adevărat penibil este atitudinea părinților și elevilor, care judecă câte în lună și în stele, considerând că li se întâmplă o „nedreptate“ în acest moment. Un alt lucru penibil este să ai, ca angajator, o listă de așteptări de la un om care, după ce a finalizat studiile superioare, să fie plătit la fel ca cineva care (poate) are doar bacul luat.

Munca unui profesor nu stă doar în venit la ore. Include pregătirea lecției, căutatul materialelor didactice, achiziționarea lor din propriile fonduri de multe ori, pregătirea suplimentară pentru concursuri, olimpiade, stat și corectat teste și câte și mai câte.

Dar, normal, cum să nu cerem programă adaptată, un sistem pentru toată lumea, care să nu fie nici foarte stresant, dar totuși să te stimuleze să înveți, să fie, de asemenea, interactiv, să folosească tehnologia! Cum să ai ATÂTEA cereri când profesorii sunt plătiți doar cu bani de Monopoly?

Mărunțiș fără valoare pentru educatie

Mai menționez doar că eu sunt total de partea profesorilor și mă bucur că au luat, după atâta timp, atitudine. Deși nu vreau absolut deloc să se înghețe anul, nu aș vrea nici ca profesorii să cedeze, au fost destul călcați în picioare. Sper doar ca atât elevii, cât și părinții, să realizeze că pentru această grevă, chiar dacă ne dă atât de mult peste cap pe noi, soluția nu este ca profesorii să renunțe, din contră, ar trebui ca și noi să stăm alături de ei.

P.S: Am vrut în clasa a VIII-a să mă înscriu la liceul pedagogic, dar după multe rugăminți din partea mamei, am renunțat la idee, pentru viitor cred că a fost alegerea potrivită.

Ziua în care toporul va salva pădurea

Celebra fabulă, a cărei morală se pierde în negura timpurilor, încă vrea să ne învețe că reușita stă în alianțele pe care le faci. Deja se încheie o săptămână de grevă a profesorilor, cu o amploare nemaivăzută de două decenii într-un sistem bulversat în acest interval de legi și reforme fără cap și coadă.

Revendicările profesorilor nu s-au schimbat de la revoluție încoace, chiar dacă greve au fost, mai mici sau mai mari. Și nici situația lor de marginalizați financiar în sistemul de stat nu a suferit modificări. Însă în ultimele două decenii s-a dus dracului statutul pe care profesorii îl avea în societate. Nu aveau cum să reziste. Nu aveau cum să mai meargă cu capul sus când umilințele sunt zi de zi, din toate direcțiile.

Nu sunt deloc optimistă cu greva și nici nu dau pe-afară de fericire când mă gândesc că, înaintea salariului de vară, și așa vai de el, de niciodată nu-l apucă toamna, va urma un ultim salariu micșorat cu un sfert, o jumătate… sau proporțional cu cât va mai dura greva.

Dar am intrat în grevă cu acel optimism crunt că, cine știe, poate nu văd eu bine lucrurile și într-un mușuroi orice furnică contează, așa că nu pot fi atât de egoistă (deși încă îmi e teamă că nu voi putea susține gradul I așa cum era programat).

Dar să mă întorc la fabulă.

De când au început protestele am refuzat să mă uit constant la ce se scrie în spațiul public. Pur și simplu am luat decizia că îmi face rău și am refuzat să mă torturez singură. N-am mai intrat pe grupurile de părinți, căci atâta bullying și discurs instigator la ură cât am văzut acolo e mai mult decât poate suporta sufletul meu. Din cauza câtorva, toți profesorii trebuie pedepsiți.

Deși mi-am propus să stau departe de facebook, n-am reușit mereu, tot îmi apăreau în feed mămici atotștiutoare gata să pună mâna pe piatră și să ne încolțească la zid. Mi-a rămas în minte o replică: „n-am văzut un profesor de calitate să iasă la protest”. Am închis instant fereastra, căci creierul meu a reacționat cu un limbaj nedemn de un cadru didactic.

Apoi au urmat încercările guvernanților de a pune presiune pe noi prin intermediul părinților. Și atunci m-am gândit prima dată la coada toporului pomenit la început. Așadar, au vrut să-i folosească împotriva noastră, considerând că nu le vom putea rezista, așa cum se întâmplă în ultimul timp. Căci, nu-i așa, dacă părinții sunt supărați pentru note, profesorii le măresc. Dacă nu le place și fac reclamație la inspectorat, profesorii devin ghiocei. Dacă amenință și urlă, nu e nimeni să îi apere. Iar acum, ca să spargă greva, cei care ne conduc au găsit soluția: presiunea părinților.

La cât de jalnic au ajuns lucrurile în învățământul de stat, e timpul însă ca toporul să schimbe alianța și să se întoarcă împotriva tăietorului de lemne. Ar avea numai de câștigat și cu siguranță nu ar regreta decizia.

Credit foto: triaxon.ro

De ce să schimbe părinții tabăra?

Pentru că au tot interesul ca acest sistem să funcționeze și copiii lor să beneficieze din plin de toate avantajele, de aceea! Mulți spun că profesorii nu își merită salariile. Foarte bine, să nu ceară asta. Dar trebuie să înțelegi că nu poți atrage și menține angajați competenți fără un stimulent corespunzător.

Rămân oricum o mulțime de revendicări, tot pentru binele educației, pe care părinții le pot susține. Prima și poate cea mai importantă este acordarea a 6% din PIB pentru educație. Și această cerere ar arăta că părinții sunt preocupați de viitorul cetățean care va fi copilul lor. Cum? Simplu!

E aproape o certitudine că sistemul de valori al societății române actuale este o spoială. Revendicarea de mai sus nu este decât un pas către formarea unei valori fundamentale a unui stat de drept: respectul față de lege. Cum să înveți copiii să respecte legea dacă atunci când li se deschid ochii și văd lipsurile pe care le are sistemul identifică și cauza: liderii politici încalcă de mai bine de 10 ani Legea educației.

Contează 6% din PIB pentru părinți?

Cu siguranță miracolele nu se fac într-un an, dar pot începe. Bugetarea corectă a școlilor, dotarea și modernizarea lor, astfel încât să nu mai existe presiune financiară pe asociațiile de părinți pentru orice e necesar în desfășurarea actului educațional. Să avem din nou laboratoare și materiale didactice… un vis pe care îl am ca profesor pentru că l-am trăit ca elev!

Ce ar mai putea cere părinții:

Construirea de școli în proximitatea locuințelor, astfel încât toți copiii să învețe dimineața, indiferent de vârstă, să aibă sală de clasă dedicată în care să poată rămâne după-amiaza în programe de școală după școală, remediale sau de aprofundare și dezvoltare, după caz. Eliminarea (până se rezolvă prima) a „schimbului trei“ la școală, nociv pentru toți elevii, căci presupune micșorarea orelor și a pauzelor, afectând randamentul școlar și starea de bine a elevului.
Manuale de unică folosință pentru elevi. Cartea de învățătură trebuie să fie un instrument de lucru, pe care să poți nota, evidenția, face scheme, rezolva, nu piesa din muzeu pe care n-ai voie s-o atingi că trebuie să o predai altui copil. În plus, fiecare profesor și-ar putea alege pentru clasă manualul potrivit. Știi clasa (sau o vezi după evaluarea inițială), elevii să își poată comanda manualul potrivit cu vouchere educaționale.

Poate nu se înțelege de ce, dar explic: să spunem că manualul X a fost ales acum doi ani de un profesor pentru clasa lui, care, spre norocul lor, era o clasă excepțională. Acum, alt profesor, altă clasă, cu nevoi speciale și copii mai slăbuți, primesc același manual, care le depășește cu mult puterile. De ce să nu poată folosi altceva? Să mai adaug că un manual trebuie să se muleze și pe stilul de predare al profesorului?

Instituirea unui sistem de decontare a cheltuielilor făcute de asociațiile de părinți în interesul unităților școlare. Pot să înțeleg că nu există fonduri la un moment dat, dar nu că acestea nu pot fi cerute. Și includ aici orice tip de modernizări cu aparatură, zugrăveli, mobilier școlar sau altele asemenea.
Organizarea de laboratoare pentru toate școlile și pentru toate disciplinele, cabinete de lucru, biblioteci.
Facilitatori pentru elevii cu cerințe educaționale speciale și programe reale de recuperare a acestora în școlile de masă, care să țină cont de nevoile lor.
Regulamente școlare aplicate care să contribuie la menținerea unui climat propice învățării.

Acum doar sună îngrozitor înghețarea anului școlar și nimeni nu ar vrea să se ajungă aici. La cum decurg însă negocierile, mi-e teamă că generația actuală de profesori ori va face ceea ce până acum nimeni nu a avut curajul, ori stinge lumina. Și asta nu pentru că nu ne pasă de copii, așa cum ni se reproșează, ci pentru că nu mai vrem să ne batem joc de ei, așa cum ni se cere în condițiile prezente.

Visez la ziua în care părinții și profesorii vor obliga guvernanții să investească în viitorul acestei țări. Dacă acea zi va veni cu adevărat, vom trăi și vom vedea.

$Cupe pentru măsurat fracții. Demonstrarea echivalenței fracțiilor.$

Fracțiile și lupta cu timpul

După ce am terminat cu entuziasm Săptămâna Altfel (despre care o să povestesc cu altă ocazie), într-un moment de relaxare, am luat planificarea să încep să număr temele rămase, orele disponibile, zilele libere, punțile, concursurile viitoare devoratoare de timp la clasă, evaluările naționale, la care mai mult ca sigur ajung pe la asistență în timpul programului. Și mi-a pierit zâmbetul.

Ajunsesem, cu mari sacrificii, la zi cu planificarea la română. Dar ca să fii „la zi“ ciupești din alte ore. Rămâi suplimentar după ore. Chiar nu ai cum să faci și tot, să respecți și ritmul copiilor. Luni, de exemplu, după săptămâna de relaxare, efectiv la prima oră au dormit cu ochii deschiși. Am tras de ei și nimic, lucruri care altădată mergeau strună acum erau parcă probă olimpică.

La matematică însă… sunt cu două săptămâni în urmă. Mi-ar trebui o infuzie de vreo șase ore cel puțin să-mi mai revin. Și cum urmează capitolul cu probleme și metoda figurativă… optimismul meu nu există. Acolo nu poți fura timp.

Soluția? Negocierea!

Întotdeauna, dacă discuți, ajungi la o soluție. Însă generația aceasta are un simț al echitabilității mult mai dezvoltat, la ei orice se negociază doar dacă e ochi pentru ochi. Vreau o oră pentru matematică? Trebuie să dau o oră la schimb…

Opțiuni: joia și vinerea clasa de după-amiază începe cu o oră mai târziu. E ocazia mea să rămânem și să „recuperăm“ orele de arte și joc și mișcare pe care le cerșesc din timpul programului ca să țin planificarea pe linia de plutire. Mai ține cineva socoteala că, de fapt, muncesc două ore în plus?! Nu mai contează, am parte de colaborarea lor totală, pentru că iluzia e că facem schimb. Cred că, dacă ei ar realiza că, de fapt, muncesc în plus, protestele ar fi mai puternice.

Cel puțin mă bucur că nu prea încurc programul nimănui și nu am primit încă reproșuri în acest sens, că munca mea în plus deranjează și copiii sunt preluați peste program.

A doua opțiune, la care nu am de ales și trebuie să fac apel: promisiunea unei ultime săptămâni de școală în care le recuperăm pe toate. Eee… aici mă aștept să scoată catastiful, câte ore din fiecare am de compensat.

Una peste alta, ținând cont că mai am și o săptămână verde de bifat, dar și două capitole mari la matematică, am început trocul încă de pe-acum. E mai ușor să previi înainte de criză decât atunci când ești disperat. Materia trebuie terminată cu orice preț – aceasta e concluzia din anii de școală de odinioară când nu terminam manualul…

Patru ore pentru fracții

Lecțiile despre aceste „numere nenaturale“ au urmat imediat după capitolul de geometrie. Perfect așa, căci ne-am obișnuit cu segmentele de dreaptă, cu măsurarea lor, așadar a fost o plăcere să dau sarcini precum desenăm un segment de 8 centimetri și îl împărțim în patru părți egale. Iar rezolvarea să nu ridice nicio problemă! La fel și împărțirea diverselor figuri geometrice în părți egale.

Am îndoit panglici de hârtie, încercăm să ținem minte cuvinte noi, precum doime, pătrime, optime, că ne vom lovi de ele și la muzică, să desenăm frumos și să înțelegem că nu comparăm decât părți ale aceluiași întreg sau provenite din întregi egali.

Tot pentru fracții am achiziționat anul trecut un joc. Erau cam mici la clasa a doua să-l înțeleagă, însă acum era numai bun pentru compararea fracțiilor. Dacă e ușor să compari fracțiile care au același numitor, să intuiești fracțiile echivalente e ceva mai greu. Bine că nu trebuie să învețe și cuvântul, e suficient „egale“ la clasele mici.

Am pornit cu pași mici, îndoind discuri de hârtie. Trăiască perforatoarele pentru cercuri mari, îmi salvează o mulțime de activități. Așadar, după ce am îndoit și marcat optimile (exercițiul „taie pizza“), am păstrat jumătatea, egală cu patru optimi sau două pătrimi. Bun, totul clar.

Verificare…

Când stabilești o regulă, e normal să o și verifici în situații diferite. Așa că am scos jocul din cutie să verificăm dacă, într-adevăr, cele stabilite de noi se potrivesc. Cupele pentru măsurat sunt mai potrivite pentru lichid, însă cum unele sunt destul de mici și șansa să nu dai pe dinafară e aproape inexistentă, am preferat să folosesc o pungă de sare măruntă.

Le-am luat pe rând. Dacă împărțim o jumătate în două părți egale, obținem un sfert. Am luat sfertul și au încăput, perfect, două cupe în cea marcată cu jumătate. Am continuat așa până la ultimele (chiar și șaisprezecimea). Și, deși nu am discutat la clasă decât despre acesta, ochișorii lor de vulturi au văzut că erau marcate și altele – treimea, șesimea, doisprezecimea, așa că le-am testat și pe ele, să vedem dacă au fost construite corect. Un întreg l-am umplut cu trei treimi, o treime cu două șesimi, o șesime cu două doisprezecimi.

Întrebări?

E momentul acela final al lecției, când verifici că toată lumea a primit mesajul. De procesat… mai procesează unii și după, căci acel ideal că toată lumea, dar absolut toată lumea pleacă cu lucrurile clare în căpșor, este și va rămâne un ideal cât timp lecția trebuie să se termine la o anumită oră și nu poți rămâne să explici de câte ori are un copil nevoie.

În fond, orice copil dezvoltat normal poate reuși să învețe o noțiune, dacă i se lasă suficient timp. Cele 45 de minute, stabilite prin tradiție, nu sunt suficiente pentru destul de mulți dintre ei.

Așadar, momentul așteptat. Normal că există o întrebare, că nu se poate altfel:

Doamna, de unde ați cumpărat jocul și cât a costat?

$Cupe pentru măsurat fracții. Demonstrarea echivalenței fracțiilor.$

Set didactic: Fractii și volum, Hand2Mind: eMag.

Răspunsul e simplu: să mă întrebe mama ta. Însă întrebarea m-a întristat. La nici 10 ani, elev în sistemul nostru de învățământ, nici măcar nu și-a pus problema că ceea ce a văzut manevrat pe catedră este un material didactic existent în școală. Este ceva ce doamna a cumpărat ca să își poată face treaba mai bine cu copiii altor părinți.

Nu e doar trist. E anormalul pe care îl trăim și îl considerăm normal, cadrul didactic să aloce din fondurile personale pentru a susține un sistem deja intrat în colaps.

Bate și tu cocoșul tău să facă ouă

Cine nu știe celebra replică din Punguța cu doi bani? Ești invidios, vrei ce am eu? Ia măsuri în așa fel încât să obții ceea ce urmărești. Doar că… uneori nu se știe ce iese din povestea aceasta.

Pentru că tot am început cu un citat al clasicului, o să continui invocându-l pe Creangă cu „nu știu alții cum sunt“, dar eu când dau temele la școală mă străduiesc să audă toată lumea. Și să vadă. În clasa întâi, când materialele erau ale noastre – și manuale, și caiete – notam direct pe pagină un „T“ mare, să se vadă.

În clasa a doua, pentru că manualele disponibile erau sub orice critică, ne-am cumpărat unele ale noastre. Am continuat să notăm în același mod. În clasa a treia (în prezent) notăm tema pe ultima pagină a caietului (penultima, antepenultima) până când se termină caietul. Ca-n problemele cu bicicliști, pleacă unul spre celălalt, când se întâlnesc, schimbăm…

Elevul notează pe caiet, eu pe tablă

Normal că, în entuziasmul de final al lecției, e cam greu să ai parte de aceeași atenție de pe parcurs. Așa că notez tema pe tablă, să vadă tot poporul, după care îmi dau toată silința să și explic ce au de făcut. (Aici revin cu o *.)

Și, normal, mă asigur. Întreb și de două-trei ori: a auzit toată lumea? – Daaaa… A notat toată lumea? Daaaa… Dacă pe mine nu m-ai auzit, e imposibil să nu auzi corul și să îți atragă un pic atenția că se întâmplă ceva important.

Dacă îți pasă.

Credit foto: Ilinca V.

* Am găsit deseori – și, culmea, cam la aceleași persoane – total altceva decât ceea ce am cerut (pentru că mama așa a înțeles – dar era mama în clasă?!).
Mai ales când am completat cerința cu vreo indicație diferită. De ce? Pentru că, pentru unii, nu e important. Ei aud selectiv.

De exemplu, ieri. Scriem la tablă o propoziție în care verbul era la numărul singular. Acum să trecem verbul la plural și să scriem din nou aceeași propoziție, să vedem ce se întâmplă cu celelalte cuvinte. Iese copilul entuziasmat la tablă. Scrie o superbă propoziție, cu verbul la plural, dar total diferită decât prima. Ce ai făcut acolo? – Am pus verbul la plural! – Dar ce aveai de făcut?

A te uita ca vițelul la poarta nouă. Altă expresie plină de înțelepciune. Efectiv nu știa ce l-a lovit. De ce sunt nemulțumită. Se cheamă „sindromul primului“: să ies eu primul la tablă, să termin eu primul, dar nu contează ce și cum. Sunt primul, strig bingo.

Revenind la teme…

I-am încurajat să își ajute colegii, atunci când aceștia sunt bolnavi și au lipsit, să le explice lecțiile și să le dea temele. Când îi explici altuia tu ești cel care câștigă cel mai mult. Îți consolidezi noțiunile și „înveți să înveți“. Însă i-am descurajat să dea temele atunci când copilul este în clasă, prezent.

Adică tu poți să fii două minute atent, să știi ce ai de făcut, dar celălalt nu poate? Nu e și el copil, ca și tine? Aaa, el are timp să se amuze, să se joace. Și să nu fie atent.

Aflu azi că unul dintre copii e sursă de încredere și că, la plecare, la poartă, e foarte solicitat, mai ales de unii părinți și bunici, să detalieze sarcinile de lucru de peste zi. Foarte frumos din partea lui, însă când zilnic se întâmplă, parcă nu îți convine. Însă cum să fii tu, copil mic, nepoliticos cu adulții?!

Fă-ți o afacere!

Așadar l-am încurajat să-și deschidă o afacere. 5 lei solicitarea de informații. Ca numărul de la ENEL cu suprataxă pentru deranjamente. (Chiar, mai e? Că am renunțat la contractul cu ei.) Și, dacă afacerea îi merge bine și nu știe ce să facă cu fondurile, poate lua un abonament la Kahoot. Dacă acceptă cereri de sponsorizare 😀 .

Iar dacă cineva comentează, să spună cine l-a învățat. Să vină la mine să se plângă, ca să le explic eu ce fac împricinații când eu anunț temele în clasă (și nu numai). Și dacă nu le convine prețul… soluția e simplă și clasică: bate și tu cocoșul tău să-și noteze tema!

Surprizele perimetrului

Experiența ultimilor ani, atât la școală, cât și în privat, cu noțiunile despre perimetru îmi dădea o stare de acută neliniște pe măsură ce se apropia și la această serie momentul zero. Și, deși iubesc geometria și am făcut tot ce am putut în trei ani și jumătate cu ei ca să pregătesc terenul pentru încercările de foc ale ultimelor două clase primare, tot aveam emoții.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Undeva prin iarnă, când am aflat că în martie mai am de susținut o inspecție, făceam haz de necaz cu colega mea: să vezi de n-o să pic eu la perimetru! De multe ori în viață am zis că nu mai cobesc. Aflu data, număr pe planificare… ce să vezi, a doua lecție la perimetru. Puteam să jonglez să schimb. Dar uneori e bine să le iei așa cum au fost „scrise“.

Prima lecție și prima surpriză

Ziua de dinainte. Începem, ca de obicei: dacă au mai auzit cuvântul, dar nu la matematică. Sigur. La jocuri, perimetrul înseamnă incintă, zonă delimitată. Bun. Limite. Margine. Avem de ce să ne legăm.

Materialul didactic pentru prima lecție era foarte – cum să zic – simplu. O panglică de vreo 2m din hârtie creponată și o bancă. Nu știu de ce, nimeni nu agreează banca aceea, e cu 10 cm mai joasă decât celelalte, dar este mai mare ca suprafață. Însă nimeni nu o vrea. Și cum este în plus în clasă, necesară doar celor de după-amiază, toți o dau la o parte dacă o găsesc cumva în rând.

Așadar, le-am spus că îmi doresc să înfrumusețez această bancă, lipindu-i o minunată panglică colorată pe margine, poate o să le placă și o vor folosi. I-a umflat râsul. Băieții au comentat că, dacă panglica nu ar fi verde, ci roz, poate vor fetele. Revenim la întrebarea de bază: am pregătit eu suficientă panglică pentru a pune în practică ideea?

Și tocmai când se ridicase jumătate din numărul posibil de mânuțe, intră colega mea cu o problemă urgentă. Rezolvați voi, revin în două minute. Din spatele clasei, unde încercam să scurtez dialogul, văd cum roiul de entuziaști dă năvală cu riglele de 15cm din trusa de geometrie să „rezolve“ problema. Tocmai mă pregăteam să intervin când aud ceva ce îmi spune să mai am răbdare.

Dar de ce vă chinuiți, hai să luăm rigla mare! Adică rigla de 1m din trusa mea de geometrie pentru tablă. Așadar, din toată grămada, unul singur a venit cu ideea genială și restul s-au conformat imediat. Doar am supravegheat apoi cum e măsurată și panglica, și dimensiunile băncii.

Dar nu e tot. Era abia prima surpriză.

Au măsurat, au notat și mi-au dat răspunsul. Panglica nu ajunge, mai aveam nevoie de o bucată de 60cm, căci are 180 și am nevoie de 240. Wow. Aplauze, laude, toată lumea la loc în bănci, hai să ne liniștim și să vedem ce-am aflat.

Desenez repede un dreptunghi, notez și eu ce-au măsurat ei și „mor de curiozitate“ să aflu cum au calculat. Și aici trebuia să-mi iau un scaun, căci nici în cele mai frumoase vise ale mele nu credeam că o să văd toate variantele de calcul pentru perimetrul unui dreptunghi.

Prima, clasic, le aduni pe toate, scrisă în două variante, L+L+l+l și L+l+L+l. Doamna, dar e mai ușor cu înmulțire, 50×2+70×2! Și a venit și a treia… Eu am făcut altfel… 50+70 și am înmulțit cu 2. Uite-așa momentul meu de introducere a devenit o bucățică rezolvată din lecție. Restul a curs de la sine. Aproape că mi-au dictat ei.

Și morala…

M-am apucat să îl laud pe cel care a avut ideea să caute un instrument mai potrivit pentru a măsura banca. Modest copilul, a spus că lui i s-a părut „logic“. Am râs un pic, căci am scuturat de praf o expresie pe care ei au tot căutat să o explice, instinctul de turmă, cum s-au dus buluc și se chinuiau să măsoare.

Și acum a venit lovitura de grație. Doamna,dar și eu am vrut să iau rigla mare. // Și de ce nu ai luat-o? // Păi… dacă toți făceau cu cea mică… nu am vrut să fiu eu singurul care face altfel!

Așadar, cam aici ne situăm la 9 ani. Știi că nu e bine, sau mai bine zis nu e greșit, ai o idee mai bună, știi că ai o idee mai bună, și totuși nu îți asumi să ieși în față, să fii altfel decât ceilalți. Tot optimismul meu cu reușita perimetrului s-a înecat. Degeaba suntem super-isteți dacă nu avem curaj să fim diferiți și să schimbăm lucrurile în jurul nostru.

Epilog

Perimetrul a continuat cu „miracolul lui Pitagora“. I-am pus să deseneze pe pătrățele un triunghi care să aibă laturile de 3 și 4 cm. Pe pătrățele iese mereu unghi drept. Dacă desenați corect, a treia latură are 5 cm, apoi calculați perimetrul. Normal că le-a ieșit. Doamna, ați avut dreptate!! De unde știați?? — Nu am știut eu. Acum 2500 de ani a aflat-o un grec pe nume Pitagora. (De când am făcut poligoane din elastic întins de ei și le-am denumit, au devenit mari fani ai grecilor pentru limba lor.)

A doua lecție a curs apoi lin, așteptăm provocările de la concursuri, minunatele probleme rezolvabile prin metoda figurativă ce implică perimetrul, garduri, rânduri de sârmă și multe, multe altele.

Bunicul are o livadă pe un teren de formă dreptunghiulară, cu lungimea de 60 m și lățimea de 40 m. Vrea să îl împrejmuiască cu un gard, lăsând spațiu pentru o poartă lată de 5m. Câtă sârmă este necesară pentru a realiza gardul, dacă între stâlpi sunt două rânduri de sârmă?

8 Martie, ocazie pentru deschis sufletul

Așa-zisa vacanță „de schi“ de anul acesta mi-a încurcat cum nu se poate mai bine socotelile de Mărțișor. Ba chiar și pentru 8 Martie a fost nevoie să pun în aplicare vechiul proverb și să-mi fac iarna car. Am cumpărat cele necesare cu mult timp înainte, apoi, pe la începutul lui februarie am organizat ședință foto specială la școală, ca să putem face tablourile. Îmi pare rău că nu pot lăsa imaginile complete să vedeți câtă bucurie este în unii ochișori în momentul în care se gândesc la mama, căci aceasta era indicația fotografului de ocazie: zâmbește și fă un gest amuzant.

Primul proiect realizat a fost un tablou, pe suport de plută, la care să adauge ei decorațiunile.

Activitățile de genul acesta mi se par cele mai dificile. Dacă le duc un model, atunci lipsește inițiativa și creativitatea, căci vor să imite. Dacă nu le duc, riscul să iasă un amestec fără logică este foarte mare, cum se și vede mai jos. Sfaturile au curs, bineînțeles. Să încerce să alterneze, pe suportul de plută, să facă o serie: frunză, floare, fluture, ceva care să aibă o logică, o simetrie. Nu. N-a ieșit. Așa că, în unele cazuri, „shaorma cu de toate“ a fost perfect.

Deosebit a fost și tabloul cu „ciucuri“ și nu pot să nu recunosc că a fost cea mai frumoasă surpriză. E greu să ieși din tipar, că gândești outside the box, să faci altceva. Momentul în care a venit să-și prezinte creația a fost însoțit de un wow puternic din public și imediat adaptată ideea, în cazul unul tablou neterminat.

Al doilea cadou pentru mama: o ceașcă cu iubire

Modelul pentru ceașcă îl am de câțiva ani buni de pe net, doar i-am schimbat acum imprimeurile. L-am printat însă mare, pe o coală A4, ca să fiu sigură că pot lipi elementele și că au loc pentru decorațiuni.

Ca să fiu sigură că le terminăm, am inversat etapele de lucru: întâi decupăm tot, apoi, la semnalul meu lipim, asamblăm, iar dacă rămâne timp, mai facem și restul. De ce? Pentru că știu prea bine că îi apucă entuziasmul când trebuie să decoreze și nu mai finalizăm când sună de ieșire… De data aceasta a mers aproape perfect. Exceptând, normal, cazurile copiilor care „știu ei mai bine“ și nu sunt deloc interesați ce am de spus, ei când vor ceva, așa fac. Și acolo… proiectul nu s-a încheiat.

Au rămas, în multe cazuri, de făcut inimioarele cu mesaje și lingurița din setul „Inima mea pentru tine“.

Ultima provocare: așteaptă ziua de 8 Martie

Se pare că e și cea mai grea dintre toate. Deși le-am lucrat pe 2 și 3 martie, le-am propus să le păstrez la școală, în cutie, până pe 8, să le ducă atunci acasă.

Ți-ai găsit. Prima variantă: copilul care o știe pe-a lui, a lucrat și azi, acum, în momentul acesta, vrea să ia proiectul, altceva nu contează. Apoi, copilul care știe el mai bine, o să-l țină în așa fel încât mama nu o să-l vadă și o să-l ascundă. Și singurul care are logică: îl ia tata de la școală și nu o să vadă mama. Am totuși câteva păstrate și pentru surpriză.

Recunosc că am obosit. Îmi amintesc în aceste momente o replică din „Fram, ursul polar“, spectacolul de teatru radiofonic. Chemat la circ, bătrânul dresor recunoaște că e „prea bătrân pentru a mai învinge voința animalelor“. Uneori îl înțeleg. Am ajuns să renunț să mai port lupte inutile. La ce bun?! De ce să mai încerc să schimb lucrurile? Poate doar mie mi se pare că e mai bine așa. Și nu se dărâmă lumea dacă eu renunț.

Mărțișor 2023 – Cvintet

Se anunța o zi ușoară la școală. După ce am făcut oficial proiectul cu mărțișoare înainte de vacanța de februarie, în a treia zi de școală de la revenire îmi planificasem o variantă simplă, dar de impact, pentru mărțișorul pe care copiii să îl ducă mamelor și bunicilor acasă.

Le arătasem demult inimioarele de lemn cumpărate special pentru eveniment, luni le-am reamintit cum scriem un cvintet, ca azi să facem exercițiul și să pregătim, pe lângă inimioară, câteva cuvinte scrise din tot sufletul.

Pasul 1: stabilirea temei cvintetului

Aici era simplu, tema era deja dată, „mama“ sau „bunica“, după caz.

Pasul 2: două adjective care se referă la temă

Abia am învățat adjectivul și speram să fie un exercițiu util. Ce poți spune tu despre mama ta? Două însușiri… Brainstorming. S-au strâns (mai greu decât mă așteptam): frumoasă, extraordinară, iubitoare, grijulie, minunată, atentă, magnifică. Au mai comentat ei pe lângă, dar am spus că azi discutăm doar despre trăsături pozitive.

Eu scriam pe tablă, ei în caiete. Nu toți, că doar de ce s-o faci, unii vin la școală ca la spectacol, să vadă cum fac eu tumbe și vorbesc pe diferite voci.

Pasul 3: trei cuvinte ce exprimă acțiuni (n-am învățat încă verbul), terminate în -ind sau -ând, referitoare la temă

Aici am avut senzația că brainstormingul a devenit brain-stors. Luptele au fost grele, se pare că cel mai ușor la mame vedem partea de muncă: călcând, spălând, gătind… Și nu s-au oprit: mâncând, dormind, vorbind, certând, călătorind, iubind, rugând, îngrijind, cheltuind, bricolând, îmbătrânind, creând, ștergând, râzând, alintând, jucând, sărutând, pupând, legănând, mângâind.

Bineînțeles că la fiecare dintre ele se lăsa cu exemple și hohote de râs, astfel încât sfertul de oră în care eu ziceam că termin activitatea, să pot face și altceva, s-a triplat și timpul a zburat.

Pasul 4: O propoziție alcătuită din patru cuvinte, referitoare la temă

Doamne, cred că furcile caudine se treceau mai ușor!

Mama mă face fericit.

Mama mea e grijulie.

Te iubesc foarte mult!

Ești cea mai … (completat la alegere)!

Și cam acestea erau variantele… Ori și-au cam dat seama că se duce ora de joc și mișcare, sacrificată azu, ori n-am idee ce e atât de greu să spui ceva despre propria mamă.

Pasul 5: un substantiv referitor la temă

Pe mine deja mă trecuseră toate apele. După ce ne-am mai amintit o dată cum să nu cădem în capcana adjectivelor, căci e tare greu să vorbești despre schimbarea valorii gramaticale și substantivizarea lor, am notat că mama este: super-erou, iubire, dragoste, fericire, bucurie, bunătate. Și, ca de obicei, copiii sunt mereu surprinzători. Cel mai mult și mai mult mi-au plăcut două variante: viață și totul. Într-adevăr, mama este totul pe lume, izvor de viață.

Finalul – mai jos, în imagini, ce au ales. Eu doar le-am mai corectat pe ici-colo. Îmi doresc ca, dincolo de cele câteva cuvinte scrise mărunt pe o bucățică de carton, să își aprecieze fiecare mama, conștientizând efortul pe care aceasta îl face în fiecare zi, chiar acele banale călcând-spălând-gătind.

Cvintet pe tema MAMA

Cât de greu poate fi să joci șah?

Lipsa unei săli de sport și posibilitățile limitate de a profita de sala de clasă pentru disciplina joc și mișcare pe timp de iarnă mi-au dau curaj să încerc să joc șah. Îmi aminteam vag că făceam asta în școala generală și nu era o tragedie, deși nu am învățat la școală, ci acasă. Cum unii dintre ei s-au lăudat deja că știu să joace, am început să visez cu ochii deschiși la acea atmosferă de liniște și calm din timpul jocurilor de șah.

Dar cum nu toți știu, am zis să caut și să fac o introducere a jocului și a pieselor, iar acum mi-a fost foarte utilă o carte pe care ai mei o aveau de când erau mici, Șah pentru copii. Nu știu dacă se mai găsește, sunt totuși 13 ani de când am prezentat-o eu pe blog. Ca o paranteză, o folosesc acum pentru partea de exerciții propuse, la începutul orei, să găsească ei soluția, să analizăm situația.

Încă de la începutul activității mi-am dat seama că îmi lipsește o tablă de șah pe care să o afișez pe tablă. Cum să găsesc una magnetică era imposibil, mi-am făcut una în Google Slides, pe care pot muta piesele cu mouse-ul și o proiectez pe perete. Mai mult, am multiplicat-o și pentru copii în Classroom și le-am dat acces câte doi, să joace online. Nu vă închipuiți că toți au dat buzna, dar când găsești doi-trei ghiocei, tot te bucuri că vine primăvara, nu?

Smiley are rolul de arăta cine este la mutare. După ce muți, pentru că nu ai ceas să apeși, îl pasezi celuilalt jucător.

Ce mi-am propus:

Întâi de toate, să avem clar în minte sistemul de coordonate și de a identifica în acest mod căsuțele de pe tablă. Chiar dacă nu vor ajunge mari jucători, va fi măcar primul (poate și singurul) câștig.

Apoi, unii dintre ei au mare nevoie să-și controleze impulsurile și să-și gestioneze răbdarea, să se gândească la cauza care a produs o mișcare, dar mai ales la scopul ei. De ce a mutat acolo? Ce a văzut? Ce intenții are? La ritmul în care joacă și atmosfera destul de aprinsă din sală, mă îndoiesc că ne vom așeza prea curând pe acest drum.

În cele din urmă, am zis să păstrez șahul ca inspirație pentru orice ocazie. Prima care s-a ivit a fost la arte vizuale, când am îmbinat o temă cu nonculori cu cea de perspectivă și desen și am încercat să realizăm, cu tabla în față, o piesă. Exercițiul s-a dovedit foarte greu în unele cazuri, iar pe viitor nu este deloc promițător, dacă am în vedere geometria în spațiu.

Piesele favorite

Deocamdată sunt încântați și abia așteaptă activitatea. Le place să joace câte doi, dar va trebui să îi conving să mai schimbe partenerii. De luna trecută avem și o colegă nouă, o fetiță din Ucraina, cu care, dacă abia ne înțelegem cu ajutorul Google Translate, în limbajul șahului nu avem nicio problemă. Momentan îi zvântă pe cei care au curaj s-o înfrunte și, dacă acceptă, aș vrea să pun în scenă un basm clasic, „Șapte dintr-o lovitură“ și să facem un joc de simultan. Dar despre aceasta sper să vă povestesc cu altă ocazie.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)