Avertisment: evaluarea școlară superficială dăunează grav sănătății

Generalizez și spun că orice lucru realizat superficial este dăunător, dar în educație efectele sunt profunde, ireversibile, și se văd mult prea târziu ca să mai poți lua măsuri. O asistentă medicală, dacă pune greșit perfuzia cu sânge, efectul este imediat. Cu puțin noroc, pacientul scapă dacă se intervine eficient și la timp. În educație… nu. Faceți – sigur puteți – un efort de gândire, și identificați acei profesori cool la care se copia pe rupte, care erau simpatici și zâmbitori, și trageți linie. Ați avut nevoie de acea materie în viață? Cât ați regretat cascadele de râs de atunci?

În liceu aveam latină, cu un moșuleț care făcea naveta 55 km până la noi. Nu ne-a cerut niciodată nimic, orele erau de relaxare totală și de jucat cărți. Patru ani, câte două ore pe săptămână, clasă de filologie, cu teză. Tezele le aduceam scrise de acasă. A fost fun? Oo daa… M-am lovit de latină? Da, și încă cum, în facultate, m-am dat cu capul de toți pereții – acei ani au fost de nerecuperat.

La engleză o aveam pe Ciochi. Și ea navetistă, vreo 20km. A dat cu noi de pământ (trei ani în generală am avut suplinitor, personal nu stăteam bine deloc), ne-a pus să citim povești în engleză, să lucrăm în perechi, de ne apuca groaza când auzeam work in pairs, am jucat teatru în fața clasei, când abia știam să deschidem gura pe limba lui Shakespeare. Am urât-o din tot sufletul, aș fi făcut orice, dar orice! să scap de orele ei. Au trecut ani, și a urcat în clasamentul meu personal, a strâns toate bilele posibile, și mi-am dat seama că a fost singurul profesor care a făcut cu adevărat altceva cu noi, acolo, în anii aceia de după revoluție, când nimeni nu știa ce să facă cu școala românească.

Evaluarea „altfel” a continuat. La geografie toată lumea tremura de frica „nebunului” care ne asculta cu bilețele. Umplea catedra de subiecte, care mai de care mai istețe, toate evaluările erau anunțate, și eram terorizați. Învățam ca nebunii, leșinam de emoție când trăgeam biletul, și a fost unul dintre cei mai corecți profesori pe care mi-i amintesc. A folosit? Da. În facultate aveam antrenament. Examenele orale erau pentru mine cele mai simple, învățasem deja ce înseamnă să-ți controlezi emoțiile, să privești omul în ochi, să tragi un bilet.

Ori de câte ori evaluarea a fost superficială, bucuria momentului a fost înecată în lacrimi mai târziu.

Acum sunt la a doua specializare, căci mi-e tare greu să-i spun facultate, dacă o compar cu nivelul primeia. Sunt și profesori care își fac datoria așa cum ar trebui. Și, deși sunt sperietori pentru mulți, foarte mulți chiar, mi-am dat seama că această evaluare „severă” pe care o aplică va avea urmări. Nu poți ajunge la catedră fără să știi să rezolvi o problemă cu metoda figurativă…

Mă scoate însă din minți evaluarea prin „portofoliu”. Nu pentru că nu mă descurc cu ea, întotdeauna mi-am creat singură materialele, așa cum am putut și m-a dus capul, nu am copiat de pe net și nici n-am pus materiale obținute de la colegii din anii superiori. Însă… portofoliul nu se întoarce, sau, dacă se întoarce, este la fel de imaculat ca la predare. Ce înțelege un învățăcel, de orice vârstă, când primește o notă și un astfel de feedback? Că ceea ce a făcut este minunat, perfect.

Un lucru care ni s-a repetat de-a lungul acestor trei ani de câțiva profesori a fost acela că nu trebuie, sub nicio formă, să bifăm copiilor o temă ca fiind realizată, dacă n-am verificat-o. Nu îi pun copilului „văzut” pentru că sunt completate rândurile, câte știu eu că am dat, dacă nu am timp să și citesc, să corectez dacă a mâncat vreo literă. Exemplul alăturat este 100% real… Poate copilul nu aude perfect, și grupul oa la el e ua, eu îi validez scrierea, el înțelege că așa trebuie și… mai târziu se repară mult mai greu.

Evaluarea aceasta continuă, pe care toți o trecem în proiecte, este poate mai importantă decât toate celelalte, pentru că poate interveni la timp în remedierea unei probleme. Dacă ne batem joc, și suntem superficiali, uneori e prea târziu.

Revenind la proiecte, sunt puțin, foarte puțini cei care le iau în serios. Am făcut în facultatea aceasta atâtea proiecte de lecție/activitate că mi s-a acrit. Nimeni, dar nimeni dintre cei care le-au cerut nu le-au dat înapoi corectate (am obținut feedback când l-am cerut explicit, în două cazuri). Și cu siguranță nu sunt perfecte, și nu știu cine le poate face perfect, din moment ce încă văd pe net 10 obiective la o lecție, notarea temei pentru acasă trecută ca obiectiv operațional, iar Mager și Landsheere sunt niște iluștri anonimi.

Am crezut că semestrul acesta se va schimba ceva, când încă unul dintre cei ce s-au așezat la catedră cu pretenția de a contribui la formarea celor din bănci a cerut proiect didactic (na, încă n-a aflat că e de activitate sau de lecție, depinde de nivel). A promis că, dacă le facem până la data X, se uită pe ele, le corectăm împreună. În naivitatea mea, am crezut. Am făcut proiectul, m-am dus cu el în dinți, căci materia era ciudată, profesorii de învățământ primar nu o predau, și nici nu îmi descoperisem subit o pasiune pentru ea. „Mai adaugă un joc, în rest e bine”. Am făcut modificarea, și am ajuns la momentul evaluării, fără să mă mai gândesc la proiect.

Dacă l-a validat, e clar că e ok, nu? Nu e chiar așa. Poate avea crampe, poate a citit printre rânduri, cert e că a fost superficial, a dat un ok asupra căruia a revenit apoi, săptămâni mai târziu, și brusc proiectul „are o greșeală foarte gravă”. Ok, are. Accept asta. Dar bătaia de joc de dinainte nu. Și, la acest nivel, să vii cu scuze de grădiniță, cum că „nu e același proiect” pe care ai dat ok, e mai mult decât jenant… să fii incapabil să recunoști, că de fapt, n-ai fost în stare să-ți faci treaba, așa cum ar fi trebuit, în niște oarecare 5 minute din viața ta.

Cel mai profund efect al învățării se produce atunci când experimentezi direct. Dacă vrei să știi ce efect au acțiunile tale, ca profesor, asupra copiilor, trebuie să le trăiești, din plin, ca elev. Frustrarea, furia, nedreptatea, toate sunt lucruri pe care trebuie să știi să le stăpânești, și mai ales să identifici ce le generează, ca să nu greșești și să rănești, la rândul tău. Și cel puțin la acest capitol, a doua specializare contribuie din plin la completarea experienței mele de profesor.

Reformăm învățământului, dar cu ce profesori…?

Mocirla jalnică în care se zbate învățământul românesc are vinovații ei, începând cu minunații care ne conduc, și care trag mâța de coadă într-un mod înfiorător. Însă o reformă adevărată nu se va produce până când omul de la catedră nu va înțelege care e cu adevărat rolul lui acolo, că nu este un „job” funcționăresc unde vii, pui placa și la oră fixă spargi ușa. Iar ca să avem oameni de calitate la catedră, trebuie să-i formăm…

Am ales să fac a doua specializare ca învățător. Îmi era simplu, conform sistemului, să mă duc la catedră, ca profesor de istorie, să accesez un curs de doi ani la ID pentru reconversie profesională, și să am apoi la mână ceea ce „sistemul” îmi cere: o hârtie, că pe ei patalamaua îi doare, nu competența. Puteam, de asemenea, să aleg specializarea de 3 ani, la ID. În fond oricum plătesc studiile, și diploma e aceeași. Însă am ales drumul cel greu, studii la zi, cu frecvență, la Universitate, nu la particular, convinsă fiind că, dacă vrei cu adevărat un lucru de calitate, nu îl faci superficial. Dar dezamăgirile s-au ținut lanț. Dacă sunteți nemulțumiți de metodele tinerei învățătoare care vă păstorește copilul, proaspăt absolvente de studii superioare, nu fiți foarte supărați pe ea. Și dacă s-a străduit, mititica, n-a prea avut cum să se lupte singură…

Am citit, tardiv, recunosc, regulamentele care reglementează activitatea universitară. Doamne, ce frumos scrie că ar trebui să se întâmple lucrurile! Și totuși, nu se întâmplă, pentru că unii sunt perfect inconștienți de rolul lor acolo. Vin doar să semneze condica… sau nici pe aia în multe cazuri, că la ce bun să te stresezi.

Însă fraza care mi-a plăcut al naibii de tare, și care este și punctul de referință al reformei în învățământul preuniversitar, și mai ales primar și preșcolar, este „centrare pe student” (elev, în celelalte cazuri):

„Art. 133. Universitatea promovează conceptul de educație centrată pe student, cu următoarele trăsături :
b) relevanța cunoștințelor și ritmul asimilării ideilor fundamentale de către studenți au prioritate față de caracterul exhaustiv sau complet al predării unei teme ; (Carta Universitară, aprobată de Senatul Universității din București în ședința din 27 iulie 2011)

Număr pe degete (la o mână) profesorii care au răspuns la o astfel de cerință, care au ales să sacrifice un timp, pe care poate îl planificaseră altfel, făcând „altceva”. Însă am ajuns în ultimul an cu un exemplu de inflexibilitate cruntă, exact tipul de „profesor” cu care reforma nu poate merge înainte. Pentru că la el la curs, el e șeful, el face legea, iar eu pot să vin cu ce Regulament vreau, nu-l interesează. Nu mi-a fost niciodată lene să învăț, în momentul în care consideram folositor, și mă interesa. Consider însă că sunt la vârsta la care pot discerne ce am nevoie, și să triez conținuturile.

Știu că nu sunt o persoană ușor de digerat, și incomodă de la primele replici, dacă ne aflăm pe poziții diametral opuse. De la alți profesori din facultate am învățat că o catedră nu este decât o mobilă. Pentru unii însă, profesori slabi, catedra este refugiul mai înalt de unde ai impresia că ești superior celorlalți, mai ales dacă te consideri a-toate-cunoscător. Așa că tot ce poți face e să vii acolo, să te postezi pe scaun, să scoți niște foi, pe care le-ai verificat de câteva ori, și să dictezi cuvânt cu cuvânt. În pauzele de respiro, mai faci un moment de teleshopping, că doar ai publicat de curând o carte, și dacă vreunul o cumpără – menționezi că nu e cerută la examen! – dai și autograf. Concret, reușești, cu chiu cu vai, să dictezi aproape pe litere 1200 de cuvinte în două ore, care devin o oră și un pic, că doar nimeni nu se supără dacă începi mai târziu, sau termini mai devreme. Că doar anunți la fix, dar hai, să acceptăm sfertul academic, accepți până la :15, iar tu, normal, îți iei și tu un sfert, și vii la :30.

Dacă oamenii din fața ta au făcut totuși în anii anteriori niște cursuri de proiectare didactică, este momentul să le arăți tu că sunt proști. Și ei, și profesorii care i-au învățat. Că doar n-o să vină nimeni din departament să te ia pe tine la întrebări de ce ții morțiș să scrie „proiect didactic”, și nu „proiect de activitate/lecție”, ori de ce la disciplina ta obiectivele operaționale nu se operaționalizează, adică Mager și  De Landsheere erau niște oarecare.

Evaluarea e iarăși un moment delicat. Căci obiectivele tale sunt să vezi ce „nu știe” omul din fața ta, nu să evaluezi ce știe… Iar criteriile sunt obiective, baremul se rezumă la două-trei pagini scrise, care cu siguranță acoperă subiectul. Ce dacă e formulat ambiguu, dacă poate înșira trei pagini, preferabil cât mai bine reproduse cele dictate anterior, e perfect.

După trei ani de studii, voi avea dublă specializare, profesor pentru învățământul primar și preșcolar. În mod normal, fiecare disciplină trebuie să acopere, atunci când îi este alocat un singur semestru, ambele. Doar la disciplina aceasta – nu. Se discută doar despre preșcolar, pentru că la „școală” e la fel. Pfff, zău că nu mi-am dat seama că un copil de 10 ani rezolvă o sarcină ca cel de 3! Acum chiar că mi-am pierdut timpul învățând la psihologia vârstelor… Mai dificil este că, la școală, cele mai multe dintre absolvente nu vor preda această disciplină, însă se vor lovi de ea, căci este bine integrată cu altele. Culmea însă, obiectivele acelora sunt diferite, nu „la fel” ca la grădiniță.

Am încercat, pe cât mi-a permis răbdarea și politețea, să solicit, în virtutea articolului citat mai sus, să se țină cont în câteva cursuri de interesul nostru special. Mai avem trei întâlniri, dar nu se anunță nimic. Aștept. Însă când răbdarea mi-a ajuns la limită, și am cerut documentele pe care, ca student, am dreptul să le primesc, un atac de panică, combinat cu o criză de isterie, a izbucnit, căci a îndrăznit „una” să-ți conteste metoda, că „niciodată” nu ți s-a întâmplat asta!

Este un avertisment pentru toți profesorii, nu mai aveți demult acel rol intangibil. Oamenii din fața voastră nu vin de la coada vacii, nu sunt analfabeți, și rolul vostru este să-i îndrumați, să-i ajutați să-și descopere potențialul, nu să-i umiliți și să-i supuneți! Și mai ales, dragi profesori, nu vă îmbătați cu iluzia unei dispute verbale câștigate și nici nu vă umflați apoi în pene pe la alte clase. De multe ori, cel mai deștept cedează.

Re: Ghiozdanul, acest atentat la sănătatea copiilor

Ana tocmai a publicat acest articol, în care revolta împotriva ghiozdanelor prea grele capătă cu totul alte culori, în condițiile în care copiii sunt transformați pe zi ce trece în „furnici”, căci cară… ceva de speriat.

Pentru că Ana cere soluții, iată ce-am făcut (și ce urmează):

  • în primul rând, am înlocuit ghiozdanele colorate de școală cu rucsaci de la decathlon, de drumeție, care preiau altfel greutatea aflată înăuntru, când închizi cataramele. Însă mă gândesc la modele mai serioase, din aceeași categorie. La început ideea nu le-a surâs, dar au acceptat.
  • caietele studențești au fost înlocuite de dosare cu șină. Am cumpărat caiete mari, cu spiră, ca să scot ușor foile, tăind spira. Își pune câteva foi albe, iar când cele scrise se strâng, și nu sunt necesare la școală (lecții mai vechi), le pune la dosar, ordonat, acasă. „Invenția” mi-a fost de ajutor cu caietele de geografie și biologie, unde am pus coli albe între cele dictando, și când nu le folosește, le scoate de la acea lecție (cam rar, dar măcar poate).
  • pe unde s-a putut, am pus caiete mici. 
  • am schimbat yala la un dulap de la școală, și ține acolo tot ce nu e nevoie să aducă acasă (pictură, sport)

Acum o săptămână a sosit și auxiliarul de română, care este… foarte gros, și greu. Deși în prima secundă am zis că îl rup pe jumătate, pe „semestre”, dar nu mi-am făcut curaj, după articolul Anei m-am hotărât să-l fac fascicule, pe teme. Îi pun și lui copertă, ca la dosare, să le țină pe restul în dulap, în caz că trece prea repede la un nou capitol. Dar acasă să nu mai care…

Tot articolul Anei mi-a dat curaj să aplic „operația” și celorlalte auxiliare, cele pe care scrie. Am dat o groază de bani pe ele, n-am rupt în viața mea o carte, mi se rupe sufletul să fac asta, dar cred că sufletul meu supraviețuiește, nu și spatele ei.

 

Aceasta nu este însă o problemă la care m-am gândit acum. Mă gândesc de ceva vreme, ce voi face eu de anul viitor, când voi lucra la primar, și când… vrei-nu vrei, o să ajungem la caiet auxiliar… 

În primul rând m-am gândit să renunț la caiete și să folosesc doar foi, cu scriere tip. Mi-ar fi și mie mai ușor să le strâng, le-aș da înapoi perforate, fiecare copil n-ar mai trebui decât să și le pună la portofoliu. Da, o să le piardă (și care e tragedia, la urma urmei? Da, n-o să-i spui e ok, nu-i nimic, dar nici nu-i tai capul.). Pe unele. Sistemul va fi la început de coșmar. Însă: mizez pe faptul că ce spune doamna e sfânt, și dacă doamna a zis să le așeze frumos în dosar, apăi așa vor face. Vor învăța să fie ordonați, să-și organizeze materialele, cronologic și tematic. Îmi doresc foarte mult să aibă fiecare dulăpiorul lui, sau să nu fie școala cu două schimburi, ca să fie numai a noastră sala de clasă. Pentru celelalte, vreau să merg tot pe varianta cu dosare, pe care o folosesc deja. 

Caietele auxiliare vor avea soarta de mai sus. toate foile vor fi scoase, puse pe categorii… intenționez o șezătoare cu părinții, și să am, de ex, toate paginile cu litera A într-un dosar, când ajung aici… le distribui elevilor. Le lucrăm, le perforăm, le punem la dosar. Copiii mici adoră să-i pui să „facă” ceva, și, culmea, asta cu „ordinea” e în topul preferințelor.

O să-mi iasă? Nu știu, vorbim peste un an.

 

Monede descoperite la Isaccea, Dobrogea, iesite dintr-un atelier al Hoardei de Aur.

Cum să faci un ban în plus la catedră

Afirmația din titlu are atât de multe nuanțe, încât declar de la început că, dacă îmi scapă ceva, mă bazez pe voi să completați lista. Așadar, o persoană, aflată la catedră, are mai multe variante, mai mult sau mai puțin legale ori bătătoare la ochi de a realiza un venit. 

Dacă predai la clasele preuniversitare, și recomanzi auxiliare, editurile oferă, mai mult sau mai puțin, discount-uri sau alte avantaje: seturi de materiale gratis, cărți pentru biblioteca clasei etc. Exceptând variantele în care tu, ca profesor, bagi fizic niște bani în buzunar, celelalte mi se par relativ recomandabile, dacă există transparență și părinții sunt informați. Dragi cotizanți la succesul școlii în salvarea sufletului odraslei din dotare, dacă luăm de la editura X, avem 15% reducere și 3 planșe pentru perete. 

Dacă catedra ta e situată însă la un nivel superior al școlii, ești de-a dreptul fraier dacă nu profiți, nu? Sunt facultăți la care profesorul X are ditai cărămida de curs tipărit, pe care obligatoriu trebuie s-o iei dacă vrei să treci. Nu contează câte cifre are prețul, însă… la examen ai voie să ții pe bancă pentru „nevoi speciale” doar cartea lui. Curat murdar, coane Fănică. Știe omul exact ce tiraj să scoală în fiecare toamnă, pe stoc la chioșcul facultății, și nici nu trebuie să îți spună să cumperi. Te faci frate cu dracu’ până treci puntea, că doar la plăcinte… înainte…

A doua e cea în care îți vorbește frumos la curs, dar uite, nu știu cum se face, azi nu termină o temă, însă e importantă, mâine asemenea, și, ptiu, drace, sunt esențiale, musai trebuie să aprofundezi. Ia ghici, la același chioșc găsești cartea. Vai de cel care nu „recuperează”. În situația asta am fost în prima facultate. Un profesor, tare la modă, jumătate din prelegerile unui semestru a tot procesat așa, și cum înainte de examen mi-am dat seama că altfel nu se poate, mi-am cumpărat cartea. Era prea nouă, și-am așteptat în zadar să apară la bibliotecă… Am și citit, jumătate din ea. Examenul – oral. M-am îmbrăcat cam cum se îmbracă toată lumea la 20 de ani, fustă mini, sacou și tocuri, am luat foiletonul în mână și-am intrat. Și… cum m-a văzut cu ea în mână… a zâmbit… iar eu i-am cerut autograf și dedicație pe volum. Și-a revenit din șocul cerinței, m-a întrebat dacă am citit-o. Am răspuns sincer că jumătate, că am cumpărat-o abia ieri. Dar că pot susține orice discuție pe ceea ce-am citit. Și-am discutat îndelung, frumos și relaxat, argumentând corect acolo unde nu eram de aceeași părere. Am luat 10. Mi-a recomandat să citesc și restul. I-am zâmbit, am mulțumit pentru autograf… Acum vreo 2-3 ani, la Gaudeamus, o prietenă îmi spune… Trebuie să-ți prezint pe cineva deosebit! Mă întorc… și zâmbesc… și aud… Dar ne știm… mi-a fost studentă! Omul e trecut bine de 70. Este umbra a ceea ce era odinioară. Însă eu n-am uitat examenul. A fost de departe cel mai relaxat examen pe care l-am susținut în viața mea!

A treia e cea în care profesorul se poartă la curs ca la teleshopping. Ca să vă imaginați exact, amintiți-vi-l pe Florin Piersic și al lui „castravete”. Oricum ai da-o, ajungi la 90% apă… ei bine, orice subiect se abordează, „puteți citi mai multe în cartea mea, apărută la editura…, costă doar 30 lei, cu titlul…”, frază urmată de scoaterea cu mâini tremurânde de emoția citirii numelui pe copertă, a volumului din paporniță, și prezentarea, de vreo 3 ori pe curs cel puțin, că poate nu erai concentrat de la început și-ai ratat primele pauze publicitare, că nu-și făcuse efectul cafeaua la 8 dimineața. Dar specifică: nu se cere la examen, e așa, pentru cultura ta generală. No, pe lângă faptul că la fazele de teleshopping folosesc intens telecomanda, acolo n-ai. Și rabd… doar reclama e sufletul comerțului, nu? Cum era? Iese cu puțină apă caldă… 

A patra e cea în care a scos cartea la editură, și ți-o aduce la prețul de vânzare din librării, dar la școală. La școală nu se dă bon fiscal. Cât te costă pe tine tirajul… așa, că mai vrei să scoți în regie proprie 100 de bucăți… dar i-ai luat ISBN, are un preț pe ea, faci și tu un ban cinstit, neimpozabil. A, nu vor de la tine, că i-ai adus-o așa, ca la botul calului, cu transport gratuit, s-o ia din librărie… dar acolo plătește și transportul. Ei, nu-i nimic, la elefant sunt mai mereu reduceri, plus că au inventat și chestia asta mișto cu pick-up point, oricum treci prin Centru să mergi la școală, așa că nu mai plătești transport. Și primești și bon! Acum sincer, dacă profitul tău e 5 lei la 50 de volume… zău că nu merită să te cobori atât… 

A cincea e aia care mie îmi place de mor. Când îi spui studentului că în volumul acela, (din care tu ai târât o traistă întreagă, fiind sigur că o vinzi, și deloc ieftin), se află cheia promov… ptiu, drace, succesului în carieră, că va descoperi lumina acestei discipline, altfel o să se zbată în mocirla necunoașterii. Aaa, pur întâmplător, cartea nu se găsește nicăieri la vânzare în librării, nicăieri pe net, pe coperta 4 nu există un preț imprimat. Are un ISBN… așa, și? La fel de întâmplător e momentul în care specifici că una din cerințele obligatorii ale examinării se rezolvă cu ajutorul acelei minuni care prin grația Domnului, întrupată în mâna ta, a văzut lumina tiparului. Dar, Doamne ferește, scuipi în sân și faci de trei ori cruce, tu nu obligi pe nimeni să cumpere! Doar faci o listă, așa, orientativă, cu cine a rămas fără, iar data viitoare, când mai aduci, i-o trimiți prin colegi, ca doar na, tu ai cărat-o, el s-a trecut pe listă, nu se cade să se răzgândească pe banii lui, și, normal, fără bon fiscal. Bonus, la toată afacerea, le faci un favor fantastic să intermediezi o altă aprovizionare de materiale e-sen-ți-a-le. Te oferi tu, bunul samaritean, să mergi la editură să cauți dacă mai „iegzistă”, și… rotunjești prețul la 20 lei, că doar na, dacă nu dai bon, nu se cade să dai rest. Ce contează că la elefant e 10,24 lei, cu reducere?!

Poate că la primele ai, teoretic, și în funcție de propriile valori, o alternativă: o bibliotecă, pui burta pe carte, mă rog, ce te țin curelele să faci. Însă ultima… ultima se tratează cu învățăminte din lumea animalelor. Și există, aici, două lecții pentru a „ieși” dintr-o situație dificilă: prima – oile, a doua – șobolanii. Pe ambele le-am învățat din cărți, cărți din acelea care merită înzecit cât dai pe ele, nu de-astea de se pot recicla la bunica în fundul curții. 

Oile merg înainte cu capul plecat. Dacă una sare în prăpastie, sar toate. Una nu gândește. Când se scot produsele la vânzare, e de ajuns să se ridice primul să ia, și apoi vine și valul. Ați văzut alba-neagra? Acolo strategie…

Șobolanii trimit mereu un cercetaș înainte. Dacă acesta găsește o soluție pentru problemă, se întoarce și ia tot grupul. Dacă nu se întoarce… un alt șobolan caută o altă variantă. Și tot așa, câte unul, e imposibil să nu rezolvi, fără să-i sacrifici pe toți. Oare cum ar fi fost dacă… s-ar fi comportat ca șobolanii? N-am aflat, că a fost prima variantă. Domestică.

A preda egal cu a dicta

Dacă aveți cel puțin 30+, sunt sigură că titlul sună undeva acolo un clopoțel, cum că așa e, cu siguranță. Dacă azi ți se predă o lecție, cu siguranță ai de scris cel puțin jumătate din timpul alocat lecției, pe caiet. Și, cu tristețe remarc, este încă modalitatea cea mai simplă de a rezolva o situație… atunci când refuzi să deschizi ochii și să faci „altceva”.

Avem norocul să nu trăim nici în peșteră, nici în evul mediu. Avem electricitate, și o mulțime de mașinării care ar trebui să facă lucrurile „altfel”. Și când discutăm despre schimbare, discutăm și despre procesul de învățământ. V-am tot spus că mă „distrez” la facultate pe banii mei, și aș fi rămas fără o groază de subiecte… Iar cum „predăm” este încă o nebuloasă pentru mulți dintre profesori. Și îi voi lua pe rând.

Avem profesorul de 70+, care se crede buricul pământului, unicul. „Așa, și dacă nu vă convine, și mă reclamați, nu intrați în licență, că eu sunt singura alternativă pe care facultatea asta o are”. Pentru că omul o știe doar pe-a lui, ne-a dat „referate”. Conspecte mai bine zis, din cartea lui, „unica”, băgată pe gât, fără bon fiscal, la 35 de lei. Cum adică vrei să vii cu un pps să prezinți referatul? (sălile sunt toate dotate cu proiectoare) Dar ce, nenică, te crezi aici la doctorat?? Nuuu, vii și-l citești în fața clasei! Randamentul metodei este garantat. Nefericitul care citește în față este complet ignorat de restul poporului care doarme în front, așteptând să termine, chiar dacă este relativ interesant subiectul abordat. Doar că a citi referatul este neproductiv. A vorbi liber despre o temă, adresându-te publicului, urmărindu-i reacția, lămurind problemele, este cu totul altceva.

Tot pe acest interval de vârstă, dictezi după notițe. Doar că mai sari 2-3 rânduri, mai pierzi firul, dar dacă dictezi repede, nefericiții nu se prind, că sunt disperați să scrie mecanic. Iar dacă e vreunul care și gândește în timp ce scrie, și mai pune și întrebări… dregi tu cumva busuiocul cu două scuze că n-ai fost atent. Dar la examen ceri fix ce ai dictat, nici mai mult, nici mai puțin. E drept că ai putea recomanda cartea din care le-ai scris tu frumos pe foi, și să faci exerciții și analize, să priceapă și subiectul educat cum stă treaba. Dar de ce să te stresezi? Nu-i mai ușor așa?

Și avem și profesorul care se vrea tânăr, un 40+, dar care, în ciuda faptului că are laptopul după el, tot după foi dictează. Sunt scrise la calculator, deci există un material pe care ar putea să-l dea spre lectură. Dar… dacă în două ore poți dicta 4 pagini TNR, cu 12, dacă te-ai apuca să discuți pe temele respective, ai avea nevoie de vreo 8 pentru un curs… Și pentru ce atâta zbatere? Că doar îs niște tonți, care nu înțeleg misiunea ta acolo, și se vor descurca ei la catedră cum vor putea. Numai că… dacă există potențial, elevul „cere”. Și am insistat să facem poze, să nu mai scriem aiurea, să le citim, să explicăm, să înțelegem… Nu înțeleg de ce, atunci când se poate folosi flipped-classroom, nu o faci. Dacă clasa ta are acces la materiale, de ce nu le permiți acest lucru. Iar în întâlnirea stabilită doar să discutați problemele care nu au fost înțelese și au nevoie de lămuriri suplimentare. Sau să faci o aplicație practică. Sau… orice, orice, numai să ieși din tiparul ăla în care te așezi la catedră și dictezi!

Câteva cauze am găsit: profesori poate insuficient pregătiți, nesiguri pe ei, care preferă să controleze 100% ceea ce se întâmplă în clasă, care se tem de capacitatea copiilor. Profesori care nu înțeleg că rolul lor s-a schimbat, că nu mai sunt deținătorii adevărului absolut, nu mai pot controla informația. Profesori care, în loc să se preocupe de metodă, se țin cu dinții de conținut… profesori inflexibili, care – nu știu dacă nu vor, dar cu siguranță nu pot să devină parteneri în educație. Poate așa, cine știe, se vor mai schimba și la noi lucrurile. 

Pe la voi cum stau lucrurile?

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.

Drumul spre raiul școlii e lung și spinos

S-ar fi potrivit mult mai bine articolului „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, pentru că e mai cunoscut. Dar nu spre iad intenționez s-o iau, așa că am căutat ceva mai potrivit în cuvinte. Tema însă e atât de generală, încât trebuie s-o restrâng cât mai repede… și să ajung la bullyingul la școală, temă despre care am (tot) scris și cu siguranță nu se va epuiza prea curând. Sunt, totuși, optimistă… (a se vedea titlul).

Printre provocările pe care începutul de an la gimnaziu mi le-a adus (prin copil) este și aceea a relațiilor din interiorul clasei. Știa de destulă vreme că va părăsi colectivul pe care l-a iubit din toată inima în clasele primare, și ruptura de ei a venit oarecum natural. N-a fost singura care a plecat, și-au luat la revedere și și-au promis câte în lună și în stele… I-am spus că prieteniile adevărate supraviețuiesc peste timp și tuturor încercărilor vieții, și sunt mai mult decât fericită că am putut să-i arăt ce înseamnă o prietenă adevărată: aceea pe care, după 36 de ani de când v-ați cunoscut, îți e tot ca sora pe care n-o ai.

A pășit la gimnaziu cu destul entuziasm și teamă. Urma să intre într-o clasă în care se păstrase un nucleu central, 2/3 din vechiul colectiv, la care s-au mai adăugat alți copii din școală, sau de la alte școli – și cazul nostru. S-a perpelit zile la rând referitor la profesori, cerințe, pretenții, și cu acestea avem de furcă, ca toți cei care sunt în sistemul public de învățământ. Avem preferințe, profesori adorați, ore care n-ar trebui să se mai termine… și ore care mai bine n-ar veni. Însă aceasta este altă poveste.

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.Lovitura neașteptată a venit din altă direcție: colegii de clasă. Am, și mă mândresc cu ea, un copil sociabil. A trecut peste „Eu sunt Iris, vrei să fim prieteni?”, însă nu îmi fac probleme că rămâne izolată într-un grup, pentru că face tot ce poate să anime atmosfera și să se integreze. Nu s-a așteptat însă la izolare impusă, pe motiv că „e nouă”. La fel cum nu m-am așteptat nici eu la o astfel de atitudine din partea unor fetițe de 10/11 ani; mi se pare mult, mult prea devreme să practici astfel de răutăți.

N-am făcut psihologia grupului, și nici facultatea, care se presupune că prin managementul clasei ne pregătește pentru astfel de situații, nu mi-a dat o soluție. Înclin să cred că nucleul vechi se simte cumva amenințat, și refuză, pe linia „noi și voi”, să îi integreze pe cei noi. „Noi nu ne jucăm cu voi”, „noi nu ne jucăm cu ăștia noi”. Am stat mult de vorbă, am întors problema pe toate părțile. Uneori e greu să fii acceptat, toleranța nu este calitatea forte a românilor astăzi, și din ce în ce mai puțin a bucureștenilor. Dar dacă ai clasa fix lângă ieșirea în curte, și mai toți ies și aleargă, și se întreabă… cine se joacă?,  spui și eu! Dar ești respins, pe motiv că… ești nouă, nu ne jucăm cu tine. Acesta este bullying. NU este fizic, însă este emoțional. A decide că tu, Popescu Ionica, nu te joci cu Georgescu Rodica, este alegerea ta. Dar a le impune, sub amenințarea excluderii din joc, lui Gigica, Domnica și Sofica să nu se joace cu Rodica – este clar bullying.

Am aplicat atunci soluțiile pe care le știam – prima, apelezi la autoritate. A apelat la mine, am întrebat-o dacă este nevoie să merg cu ea la dirigintele clasei, sau se descurcă cu asta. A conștientizat că va fi numită „pârâcioasă”, a răbdat mai bine de o lună, încercând, după ce a identificat cei doi „lideri”, să discute cu aceștia. Nu s-a putut. Așa că suntem în stadiul în care ea a vorbit cu doamna, liderul 1 a aflat, a informat liderul 2, frontul de luptă se încinge… amenințările curg… dar susține că se descurcă, că probabil va trebui să discute cu doamna între patru ochi, și să se găsească o soluție.

Eu stau pe scaun în fața ecranului, revăd filmulețele din campania de anul trecut de la Cartoon Network, și mă întreb dacă va fi bine. Dacă doamna se va descurca cu asta, sau va ignora problema. Și îmi dau seama că paginile nesfârșite de teme sau profesorii cu cerințe aberante (na, că nu mă pot abține: de ce ai desenat tastatura de acasă? trebuia pe cea de la școală!) nu sunt nici pe departe problema ei cea mai importantă. Iar la 10 ani nu ți se rupe atât de ușor că se uită unul la tine pe sub sprâncene…

O singură luminiță s-a aprins în toată amețeala de evenimente. Eticheta de bullying a pus-o ea! Cel puțin știu că, pe viitor, are șanse să nu fie călcată în picioare, pentru că știe cu ce și cum să riposteze.

Revedeți filmele… ar trebui să nu le închidem în cutiuțe, copiii cresc, sunt mereu alții care nu le-au văzut! (va urma)

Presenter-ul: o unealtă necesară în activitatea la clasă

Din ce în ce mai mult descoperim că tehnologia se integrează, mai mult sau mai puțin, în viața noastră de zi cu zi. Cu ani în urmă, a avea un calculator în sala de clasă părea un lucru irealizabil. Acum, a nu avea proiector în munca la catedră este considerat un handicap.
Totuși, din experiență, am constatat că viața profesorului poate deveni mai ușoară dacă lecția este însoțită de o prezentare bine pregătită, care să urmeze natural momentele lecției. Și, chiar și în acest condiții, este dificil să controlezi în același timp și clasa, și derularea prezentării.
Am experimentat cu un an în urmă folosirea unui presenter, și am decis să achiziționez unul. Este exact unealta de care am nevoie în clasă, pentru a putea interacționa cu elevii, plimbându-mă printre rânduri, și, în același timp, să controlez în timp real prezentarea. Cu alte cuvinte, nu este nevoie să alerg din spatele clasei să apăs „NEXT”, este suficient să am un presenter.

Ce este un presenter?

Este un accesoriu pentru video-proiectoare, care se conectează la calculator cu un dispozitiv USB asemănător unui stick. Funcționează asemănător unui mouse wireless, dar nu are un cursor vizibil pe ecran, ci doar butoane, cu diferite funcții. De reținut că nu poate fi folosit ca mouse!
În general, funcțiile sunt aceleași pentru toate modelele, dar în funcție de preț pot avea și altele. Eu mi-am ales un presenter Logitech, mi s-a părut ergonomic și are o rază mai mare de acțiune decât altele pe care le-am folosit (15 metri).

Dintre funcțiile sale:

  •  laser pointer de culoare roșie, pentru a indica anumite zone sau date în prezentare, și care înlocuiește clasicul indicator. Aș fi preferat însă raza verde, pentru că aceasta este vizibilă în totalitate ochiului uman, fiind o prelungire a dispozitivului, și îndrumând privirea copilului către zonele de interes.
  •  indicator de baterie – util, mai ales la folosire îndelungată.
  •  butoane înainte-înapoi pentru controlarea prezentării.
  •  buton pentru „ecran negru”, atunci când dorești ca audiența să se concentreze la tine, și nu la imaginea din spate.
  •  buton pentru lansarea prezentării (slide show).

Când l-am folosit prima dată la clasă copiii au fost impresionați. Nu vedeau ce am în mână – este destul de mic, și nu înțelegeau cum se schimbă imaginile, chiar în timp ce eu vorbeam, culmea, cu fața la ei. Apoi le-am explicat, și „telecomanda” a devenit brusc preferata lor. L-am folosit și în prezentările din cadru oficial, unde chiar nu îmi imaginez cum aș putea să și vorbesc sălii, și să-mi schimb și slide-urile/elementele din animații/ de pe calculator.

Dacă folosiți în mod curent prezentările, este o investiție ce merită făcută.

Info preț: eMag, evoMag,Cel, MarketOnline

Sursă foto: emag.ro

 

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.

Bullying? Prostii de-afară, noi n-avem!

Aceasta este atitudinea, aș băga mâna în foc, în școlile din România. O negare a realității, a ceea ce se întâmplă cu copii noștri, a ceea ce trăiesc… și ne amăgim că „nu e grav”, că „așa-s copii”, că se descurcă ei și fac față „grupului”. Și totuși, de ce trebuie să treacă cineva prin toate astea? De ce să fii ironizat, de ce să te temi să fii tu…?

Nu, bullying-ul nu e o glumă, și nici o problemă de aruncat sub preș. Am mai vorbit despre cercetarea făcută de „Salvați Copii”, citiți raportul, dacă nu ați făcut-o încă, deschideți ochii și priviți bine în jur… Știu că cei care mă citiți sunteți părinți, profesori, sau ambele, altfel nu ați fi ajuns pe blogul meu. Cumva trebuie să putem face ceva…

Studii internaționale au arătat că între 15% – 25% dintre elevi sunt agresaţi în școală; între 15% – 20 % dintre elevi raportează că îi agresează pe ceilalţi frecvent. Pe parcursul unui an, aproape 25% din elevi din fiecare clasă au raportat că au fost hărţuiţi sau agresaţi pe proprietatea școlii, din cauza rasei, sex-ului, religiei, orientării sexuale sau dizabilităţii. Mai mult de 70% din elevii între 8 și 11 ani au declarat că sunt tachinaţi și hărţuiţi în școala lor. 40% din elevii agresaţi în clasele primare și 60% din elevii din clasele gimnaziale raportează că profesorii intervin în timpul agresiunilor “câteodată” sau “aproape niciodată“ .

Îngrijorător este că 25% din profesori nu văd nimic în neregulă cu comportamentele de hărţuire, tachinare sau umilire dintre elevi, și în consecinţă intervin doar în 4 % din cazurile de agresiune . Mai mult de 60% dintre elevi spun adesea că intervenţia adulţilor este rară și nefolositoare, și se tem că spunând adulţilor vor fi și mai hărţuiţi pe viitor.

Am luat din raport acest fragment, care se referă la cercetări anterioare, de la începutul anilor 2000. Lucrurile nu s-au schimbat, și, ca dovadă, avem în 2015, publicat, ca bestseller, jurnalul unei adolescente. La 18 ani Aija Mayrock a pus pe hârtie amintiri dureroase din viața de școlar. Veți spune poate că nu are relevanță, că vorbește despre școala din America. Vă spun doar că veți citi cele 150 de pagini și veți retrăi zile de școală în care, dacă nu ați fost victima sau agresorul, ați fost spectatorul care n-a făcut nimic, doar a privit. Sunt conștientă că mulți dintre noi suntem depășiți de această situație. Că de multe ori nu știm ce să le spunem copiilor, cum să le câștigăm încrederea, cum să-i facem să vorbească despre ceea ce simt și ceea ce li se întâmplă. Mă urmărește de când am terminat cartea o frază…

Nu e vina ta că ești hărțuit. Dar e problema ta.

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.Este, într-adevăr, o problemă cu care se confruntă foarte mulți copii, de toate vârstele, începând de la grădiniță și până la facultate. Nu mă hazardez să arunc cifre, însă foarte puțini știu și să lupte pentru a rezolva această problemă. Jurnalul a fost tradus cu titlul „Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă”, și mă întreb de ce tocmai cuvântul cheie a fost evitat. Titlul în engleză spune cu totul altceva: The Survival Guide to Bullying. Scurt și la obiect. Aija Mayrock le vorbește copiilor de pe picior de egalitate. Rândurile ei nu vin ca o lecție, ținută de un adult, izvorăsc din suferință. Este norocoasă, nu pentru că a crescut, a „trecut peste”, ci pentru că a rezistat. Ieșită din adolescență, este acum capabilă să-și dea seama unde a greșit, unde a abandonat prea repede lupta. Nu, nu aș spune deloc că jurnalul este pentru adolescenți, ci pentru părinți care nu știu de unde să înceapă discuția cu copiii, pornind de la grădiniță, când plânge că X l-a mușcat sau i-a distrus castelul din cuburi. De-acolo trebuie să ne învățăm copiii să se ridice și să lupte pentru dreptul de a fi respectat. Este jurnalul unei suferințe, și, în același timp, jurnalul eșecului nostru, ca adulți, de a ne proteja copiii.

Nu toți copiii sunt capabili să lupte cu hărțuitorii. Iris a mers la școală în clasa I cu două codițe. Are sens să vă întreb cum se poartă băieții cu fetele cu codițe? Ba chiar am întâlnit și un adult care susținea cu „mândrie” că de-asta își fac fetele codițe, ca să fie trase de ele! Un băiețel o tot necăjea… am întrebat-o dacă își poate rezolva singură problema sau are nevoie de mine. Era cu un cap mai mic decât ea, l-a lipit de perete, l-a privit în ochi și i-a ordonat să înceteze. Doar pentru că ești politicos, nu înseamnă că ești slab. Mi-a povestit apoi ani la rând cum i-a pus la punct când au ironizat-o că a mers în fustă (a venit furioasă acasă, că i s-a spus că vrea să impresioneze un băiat în secret)… și nu, nu e adolescentă, abia dacă a terminat ciclul primar. Îmi spunea cu mândrie că pe ea nu au curaj băieții să o atace, că ea îi înfruntă, și că îi pare rău că nu le poate învăța și pe celelalte fete să facă la fel. Anul acesta va schimba școala, și îmi spunea, cu teamă, că nu vrea să fie nevoită să se lupte iar pentru respect, că ar vrea să fie „liniște”.

Nu intenționam să trec cartea și pe lista ei de lectură din vara aceasta, însă, după ce am citit-o eu, e acum la rând Andrei, și apoi ea. Nu numai că te ajută să identifici situațiile în care nu ar trebui să te afli, dar îți oferă și soluția, mereu la îndemână, deși nu o poți vedea singur din cauza emoțiilor care te copleșesc. Este un exercițiu dificil să empatizezi cu autoarea, și, aș zice „din fericire”, îl faci abia la final, când citești interviul cu Aija Mayrock și mesajul pentru cititori, și realizezi că acele rânduri își au originea într-o cantitate de suferință pe care niciun copil nu ar trebui să o îndure. Avem suficiente griji și probleme pe lumea asta, ca să nu fie nevoie de mai mult.

Mai mult însă, acest volum îl recomand profesorilor care predau la clasă, și care ar trebui să fie mai atenți la râsetele din spatele unui copil blocat că nu poate răspunde, la atitudinile din spatele temelor nefăcute, la toleranță zero față de comportamentele agresive. Știu, suntem plătiți prost, nu avem „timp” să parcurgem materia, însă avem timp să fim oameni, dacă vrem.

M-am gândit mult dacă să adaug în articol o fotografie a autoarei. N-o s-o fac, și, dacă acceptați provocarea mea de a citi cartea, abia când terminați accesați pagina ei de Facebook. Veți rămâne, așa cum am făcut-o și eu, fără cuvinte.

Ghidul este disponibil online – puteți răsfoi aici primele 15 pagini -, la editura Pandora M (grup editorial Trei), elefant (transport gratuit la pickup point), Libris (transport gratuit la orice comandă),  Cărturești, eMag, okian, Librărie.net.

Internetul și drepturile de autor

Inventarea internetului – și faptul că o generație aproape s-a format în această epocă – a creat impresia falsă că undeva, în eter, la un click distanță, există o cantitate enormă de informație ce ne aparține. Din păcate, afirmatia este falsă, informația există, este la dispoziția noastră, însă aceasta nu ne aparține. „Cineva” a creat-o și a făcut-o publică, dar acest lucru nu înseamnă că a renunțat la drepturile de autor ce-i revin.

Pentru spațiul educațional, explozia internetului a rezolvat multe din problemele pe care finanțarea bugetară nu le cuprindea: nevoia de materiale didactice, accesibile gratuit.

Așadar, în calitate de cadru didactic, poți folosi la clasă, în pregătirea/prezentarea lecției orice resursă disponibilă pe internet, care corespunde nevoilor. Însă, ca și în cazul resurselor consultate în bibliotecă, este necesar să oferi „nota de subsol”, de unde anume a fost folosită informația respectivă. O astfel de practică, prin includerea sursei în prezentările / materialele folosite educă și elevii în vederea practicilor corecte de folosire a materialelor în proiectele pe care și ei le vor realiza, cu siguranță, în viitor.
Pentru a cita o sursă se folosește, de cele mai multe ori, linkul paginii în care imaginea apare.
De exemplu, într-un pps, pentru imaginea de mai sus, se adaugă: Sursă foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga , ceea ce poate încuraja elevul să acceseze linkul și să afle informații suplimentare, ceea ce reprezintă și scopul nostru: să-l provocăm să afle mai multe despre ceea ce-l interesează.

O altă situație, complet diferită, este atunci când aveți un blog al clasei și intenționați să adăugați această imagine într-un articol. În astfel de cazuri trebuie să rețineți că necitarea sursei și copierea pozei intră sub incidența legilor naționale și internaționale, se încadrează la furt de proprietate intelectuală și încălcarea drepturilor de autor, și trebuie studiate cu atenție condițiile în care site-ul pe care l-ați accesat oferă (sau nu!) imaginile respective.

În cazul wikipedia, dați click pe imagine și vedeți detaliile de folosire. Ajungeți într-o pagină în care sunt descrise toate atributele imaginii, iar în dreapta ei aveți un buton „Utilizează această imagine pe internet”.

Accesarea acestui buton vă arată, detaliat, cum se citează corect sursa imaginii, cu textul:

„By Cezara Tudosă (Own work) [CC BY-SA 3.0 ro (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/ro/deed.en)], via Wikimedia Commons”

De asemenea, în secțiunea HTML/BBCode vă oferă direct codul pe care trebuie să-l inserați în articolul de blog, și care oferă poza cu citarea corectă a sursei.

În cele mai multe cazuri, când nu se specifică reguli stricte, citați cel puțin pagina în care ați găsit imaginea.
O atenție deosebită trebuie acordată imaginilor care „sunt pe google”. Replici din categoria „Am găsit pe google, nu știam că vă aparține!” nu funcționează în lumea internetului. În momentul în care google vă oferă o imagine în căutări, are și anumite opțiuni:

Butonul „Accesați pagina” vă oferă linkul pe care îl veți cita ca sursă a imaginii, adică acesta: http://www.artmark.ro/mihai-eminescu-portret-la-19-ani-fotografie-rara.html

Butonul „Vizualizați imaginea” vă oferă linkul către imagine, de unde o puteți descărca ori insera în articolul de blog. De asemenea, google vă obligă să vă asumați responsabilitatea pentru utilizarea pozei, avertizându-vă, în partea dreaptă joc, că „Este posibil ca imaginea să fie protejată de drepturi de autor”. Așadar, încălcarea acestora și evenimentele ce decurg vă privesc direct.

Un alt aspect deloc de neglijat este watermark-ul, sau marca de protecție a pozei. Unele au doar marcă de copyright, altele au și marcă de folosire – puteți avea imaginea originală doar dacă o cumpărați din băncile de fotografii. Niciodată, și sub nicio formă, nu înlăturați aceste elemente de pe imagini, chiar dacă vă deranjează vizual; este infracțiune.

Platformele de blogging online (wordpress, blogger și altele), dar nu numai, menționează în „termenii și condițiile” de folosire că respectarea drepturilor de autor este o prioritate. Toate au interfață de raportare a furturilor intelectuale, și vă puteți trezi cu conturile blocate/șterse fără drept de apel, ca să nu menționez și problemele juridice ori penale ce pot decurge de aici. (Vezi DMCA Infrigement)

Exemple:

  • https://policies.yahoo.com/us/en/yahoo/ip/
  • https://support.google.com/legal/troubleshooter/1114905?hl=en
  • https://en.support.wordpress.com/copyright-infringement-what-to-do/

Alte sfaturi:
– nu comercializați materiale ce nu vă aparțin (cărți, șabloane etc.)
– nu urcați în rețelele de socializare, forumuri publice etc. materiale asupra cărora nu aveți drepturi, ori care sunt marcate cu copyright. Mare atenție la proiectele de lecție care includ imagini! Acelea sunt pentru uz privat.

În România respectarea drepturilor de autor nu este încă implementată la nivelul din străinătate. Însă se va ajunge curând la adoptarea și implementarea acesteia. Nu vă amăgiți cu ideea că ați luat o imagine de undeva și „nu vă găsește” nimeni. Google permite căutarea după imagine, dacă încărcați imaginea, aflați unde anume pe net a mai fost distribuită.

De asemenea, au fost create softuri superioare, care identifică imaginea inițială în cele postate. De exemplu, luați o imagine Disney, o imprimați pe hârtie, o lipiți pe peretele clasei și apoi îi faceți poză pentru blog. Acest soft permite, încărcând de exemplu pe Mikey Mouse, să-l recunoască în poza publicată. Așadar, dacă luați o poză de pe net, și credeți că tăind din ea ori scriind ceva peste o va transforma, vă înșelați. Va fi recunoscută, nu de google, ce-i drept, dar de aceste softuri – cu siguranță. Ceea ce se aduce nou este faptul că se colaborează cu avocați specializați în DMCA. Un cont plătit pentru un astfel de soft vă asigură protecția muncii depuse. Spre exemplificare, descoperiți că pe site-ul X a fost folosită fără drepturi o imagine ce vă aparține. Marcați acest lucru în program și de aici se ocupă colectivul de avocați. Drepturile de autor recuperate în instanță se împart pe jumătate între autor și deținătorul softului de căutare.

Așa cum strada se traversează corect la lumina verde a semaforului, așa și internetul ale legile lui de funcționare. Formați valori și transmiteți-le copiilor corect. Nu copiați munca altora!

PS: mare atenție și la fotografiile cu copiii din clasă! Aveți nevoie de acordul scris al părinților pentru a le realiza și folosi, și trebuie folosite cu prudență, în condițiile infracționalității crescute pe acest segment de vârstă, mai ales dacă oferiți și date de identificare. Un pedofil de exemplu poate localiza fetița blondă cu ochi albaștri în clasa IIB de la Scoala X din localitatea Y după titlul blogului. Evitați astfel de situații!

 

Ne mutăm sau nu în… nori?

Întrebarea este cât se poate de serioasă. Au ajuns nevoile noastre în ceea ce privește tehnologia la un nivel atât de înalt încât să avem nevoie să „ne mutăm” de pe computerele personale în spațiul virtual? Se pare că acesta este de fapt ultimul pas în ceea ce privește tehnologia, pas pe care, mai conștient sau nu, am început deja să-l facem de multă vreme.

O întrebare banală – folosești cloud? Normal, te gândești, și spui… nu. Căci nu ai nimic instalat cu această denumire.

La o privire mai atentă, îmi dau seama că folosesc principiul de cloud în tot ceea ce înseamnă activitate personală.

În primul rând, mailul. Gmail. Contul este online, accesibil de pe orice terminal. Dar este setat, același cont, IMAP pe telefon și POP3 pe laptop. Cu alte cuvinte, două terminale de pe care îl pot accesa oricând, oriunde. Dacă aveam tabletă, probabil era setat și acolo. Ca orice persoană, silită sau nu de împrejurări, am mai multe conturi de gmail – al meu personal și cele folosite la școală. Cum fac să fiu la curent cu toate…? Simplu… toate sunt redirecționate către o singură adresă de mail, cea principală.

Când a apărut Dropbox mi-am zis că e o aiureală. În nici o lună de la activarea contului am ajuns să nu pot trăi fără el. Am, ce-i drept, mai multe conturi, pentru fiecare terminal câte unul, fiecare cu setările lui, foldere în sharing… De pe telefon urcă pozele, și se descarcă singure în laptop, când ambele dispozitive au legătură wi-fi. Mențin legătura cu părinții și transferăm fișierele fără să le mai atașăm la mail (și n-a fost lucru ușor să le explic cum funcționează!). În plus, este un mod facil de a coordona activitatea cu colegii, așezând frumos, în arbore de foldere tematice, materialele utile.

Însă, mai presus de acestea, sistemul cloud poate ușura munca profesorului la catedră, fie în relația cu părinții, de la care trebuie colectate date, fie pentru a asigura transparența documentelor din colectiv (liste de la comitetul de părinți, contribuții etc.) O aplicare practică a acestuia ar putea duce, în viitor, la eliminarea dosarelor cu hârtii – portofoliul învățătoarei. Un sistem organizat de sharing în interiorul unității școlare poate pune virtual, la dispoziția directorului, pentru fiecare clasă, toate documentele școlare necesare, de la planificări, proiecte, tabele, până la ultimele detalii necesare. În plus, acestea ar fi disponibile oricând, fără a mai fi nevoie de timp irosit pentru solicitarea acestora. Însă pentru acest lucru… nu a sosit probabil încă „momentul”.

Dar cel pe care am ajuns să-l folosesc intensiv este Google Drive, în toate variantele sale. În primul rând, este foarte util la lucrul în grup de la distanță. Avem de realizat o prezentare .pps. Creăm documentul, folosim chat-ul în paralel, fiecare scrie, și ceilalți văd în timp real modificările. Documentul poate fi apoi accesat de pe orice computer pentru a fi prezentat. În plus, îl putem arăta și altora, prin „Share”, dar numai cu opțiunea de vizualizare, nu și de editare.

Sistemul cloud are însă un mare dezavantaj, acela al obligativității legăturii la rețea/internet, absolut necesară. Nu se poate realiza un sistem real dacă legătura nu este suficient de puternică și stabilă, astfel încât activitatea să se poată desfășura cursiv, fără întreruperi. Pe de altă parte, se pune și problema securității documentelor aflate în cloud, securitate care trebuie să crească exponențial cu importanța acestora (instituțiile importante din țară folosesc rețele închise pentru a nu se expune atacurilor informatice).

Însă mai este un aspect, acela al pregătirii individului de a renunța la propriul calculator, capabil să-i satisfacă cerințele, la a-și muta toată activitatea online. Ce faci dacă nu ai legătură la internet? Sistezi activitatea?
Personal prefer să nu fiu dependentă de alți factori de mediu, sau să reduc cât mai mult influența acestora asupra activității mele. Nu sunt încă pregătită să dispun doar de un ecran și o tastatură și să-mi desfășor toată activitatea online. Totuși, dacă condițiile de folosire a softurilor cu licență devin restrictive, atunci soluțiile oferite de sistemul cloud sunt cele care pot fi oricând folosite fără probleme.

Ca să răspund întrebării din titlu, locuința din „nori” este în regulă, pentru mine, dar ca locuință „sezonieră”, nu permanentă. Dar fiecare face o analiză de nevoi și decide.