Muzeul Pompierilor Bucuresti - Foișorul de Foc

Foișorul de Foc, muzeul pompierilor din București

Sursa: Cimec.ro

Spre marea mea ruşine, sunt încă muzee în Bucureşti pe care nu le-am văzut. Iar unul dintre ele îmi spunea parcă „Ruşinică!!” ori de câte ori treceam pe lângă el… Foişorul de Foc. Toţi locuitorii, permanenţi sau nu, au auzit de Foişor. Ştiu ce trolee şi ce autobuze te duc pe-acolo. Şoferii evită zona, căci intersecţia nu e dintre cele mai plăcute la orele aglomerate. Dar puţini ştiu că acolo este un muzeu.

Mi-am propus să recuperez, acum că copiii au crescut. Vacanţa aceasta de toamnă şcolărească a picat tocmai bine. Moartă-coaptă, trebuia să ajungem la muzeu. Urăsc să fac planuri, să le promit copiilor şi să nu mă ţin de ele. (Mai trecusem eu şi muzeul CFR pe listă, dar mai are de aşteptat.) Ieri la orele 12 trecute fix coboram la Foişor. Pentru cine nu ştie, muzeul are statut de unitate militară, iar fotografiile nu sunt permise (*vezi EDIT mai jos). Aşadar nu am cu ce să vă delectez privirea…

Pentru început, programul muzeului este marți – vineri, 9:00-17:00, sâmbătă și duminică – 10:00-16:00. Preţul biletelor este 1,5 lei pentru preșcolari și elevi, 3lei pentru studenți, 6 lei adulți, 6 lei taxa pentru ghidaj și 20 lei taxa foto. Vizita nu durează foarte mult, dar este plăcută. Începe la etajul 6 al clădirii, unde se ajunge cu liftul. Ca orice muzeu, prezentarea începe din cele mai vechi timpuri… dar noi am preferat să începem cu terasa, sub supravegherea atentă a doamnei muzeograf Loredana O., care ne-a fost şi ghid pe parcursul vizitei.

Deşi pare mic, muzeul ne-a uimit cu colecţia de pompe manuale, câteva chiar în original. Prima, datând din 1765, ne aştepta chiar la etajul 6 al clădirii. Am coborât pe treptele interioare, în formă de spirală, am admirat diverse pompe, mai mici sau mai mari, uniforme de pompieri, costume de intervenţie, decoraţii, medalii şi plachete. Iris a remarcat mulţimea de drapele, iar Andrei a zăbovit un pic asupra machetelor de maşini, reprezentând unităţile de intervenţie de-a lungul timpului. Având aproximativ 50cm lungime, maşinuţele sunt impresionante, mai ales pentru băieţei.

Am ajuns fără să ne dăm seama la parter…

Nu voi face acum o istorie a muzeului ( aici există o prezentare oficială), dar vă invit să-l vizitaţi. Telefon 021 252 28 84, muzeul.pompierilor@igsu.ro. Sunt sigură că, dacă exponatele nu îi vor atrage foarte mult, arhitectura clădirii sigur îi va impresiona.

PS. Acum ştim că 13 septembrie este ziua pompierilor.

EDIT, 8 septembrie 2015

Am ajuns, din nou, la muzeu, mai ales de când am aflat că s-a modificat regimul fotografiilor. Între timp s-au modificat și prețurile, pe acestea deja le-am schimbat în textul de mai sus, cu toate variantele incluse. Am profitat de ocazie și din pozele realizate aici, am ales câteva, pe care le voi insera mai jos.

Câteva motive pentru a vizita muzeul:

  • ai ocazia de a vedea, „de sus”, orașul. Acum 100 de ani ar fi fost cu adevărat sus, acum nu mai este nici pe departe cea mai înaltă clădire, nu mai are rol de observator, dar tot e fain. Sus pe terasă adie vântul, și e plăcut.
  • musai solicitați programare și ghidaj, dacă vreți să vă delectați cu poveștile din muzeu. Altfel pe parcursul vizitei vă va însoți un supraveghetor, care nu este în măsură să ofere și explicații.
  • duminică, 13 septembrie, de Ziua Pompierilor, muzeul găzduiește o expoziție foto documentară pe această temă, și este deschis între orele 9-15. Tot duminică, dar la monumentul eroilor pompieri din fața hotelului Marriott va avea loc un ceremonial militar (și unul religios) în amintirea sacrificiului din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848. (Detalii aici, pentru cine nu-și amintește.)

În încheiere, un anunț în atenția cadrelor didactice (din București) interesate de parteneriat educațional cu Muzeul Pompierilor. Puteți trimite propunerea de parteneriat dnei prof. Loredana O., pe mail (lăsați un comentariu la acest articol și v-o trimit). Propunerile cadrelor didactice se discută individual, și se iau deciziile ce pot fi implementate, în funcție de timpul și resursele disponibile. 

 

Ceasuri…

Tic-tac, şi la noi… ieri ne-am apucat cu zel de făcut ultima variantă de ceas. Am început multe, să nu vă închipuiţi că am scăpat usor. Primele versiuni erau roz (ghici a cui…) şi verde. Desenaseră direct, mai lipiseră câteva briz-brizuri, dar nu stăteau nici bine in picioare (carton cam subţirel) şi nici nu ne-am declarat foarte multumiţi de rezultat. A mai urmat o variantă intermediară, şi apoi aceasta.

Am stabilit de comun acord să facă nişte buline colorate, pe care să deseneze sau să lipească ceva…

Ceas din hartie Andrei voia musai maşini. De când cu perforatorul cu maşinuţe, numai buburuze ar lipi peste tot. Numai că de la intenţie până la realizare e cale prea lung, bulinele au ieşit cam mici, maşinile nu se văd. Dar… Mami, e ca la curse, toate au număr!!! Deşi logica a fost să le aşeze pe toate având ca reper centrul ceasului (cele cu roţile în sus nu sunt greşeli), când a scris numerele a uitat la ce s-a gândit prima dată. Apoi iar schimbare de plan, când l-am întrebat ce indică ceasului lui… Dacă tot a ales un serial, s-a gândit el să facă şi ceasul cu fraţii Jonas, şi să-i pună şi marca Disney.A avut şi o tentativă de a folosi foarfeca decorativă, dar după ce a decupat jumătate de ceas a abandonat. A ieşit ceva…

Ceas din hartie Cu Iris e poveste lungă. Ea totdeauna începe, şi niciodată nu ştie cum termină. Mereu mai găseşte ceva, sau caută o soluţie. Genul Scufiţa Roşie, ajungi din punctul A în punctul B făcând un zig-zag lung. A pornit şi ea de la buline, desenate cu capacul de la lipici şi decupate cu grijă. Dar nu a vrut să lipească nimic, şi-a căutat ştampilele cu zâne, apoi le-a colorat. Pentru cifre a folosit un ceas normal, şi le-a scris pe dos. Dar e încă mică, nu am pretenţii, mai ales ca 11 este unu şi unu. a terminat cu bulinele, şi şi-a semnat creaţia. Ceas marca Iris. Şi vine întrebarea de baraj… Îţi place, mami? Nu trebuie să răspund, că vede pe faţa mea. Bine, îi mai fac ceva. Nişte fluturi pe jos. Perforatorul cu Coada rândunicii e destul de nou, n-a apucat să-l exploateze. A început cu fluturii verzi, şi îmi venea s-o mănânc de dragă ce-mi era, când o vedeam cum se chinuie ea să le aşeze aripile la fluturi. Oana m-a învăţat, la grădi! După cei verzi, s-a gândit ea să mai pună, până când n-a mai avut unde. Mami, dar pot să-i fac şi ochi? Ochişorii ăştia mobili sunt ultima nebunie în materie de colaje. I-ar lipi pe orice. Îmi aduci aracet, că nu se liesc cu lipici! Fără aracet, i-am zis să pună glitter. Vai mami, ia uite ce frumos, stă sclipici in jur! Mda, dacă era aracet, nu ieşea aşa fain în jurul ochilor :). Gura o fac tot cu sclipici…

În final a declarat opera finalizată. Ea voia ecusonul de cel mai harnic năzdăvan la această probă, numai că nu i-a ieşit. Andrei "terminase" înaintea ei… iar când am ajuns la pc, trimisese deja Mara creaţia, finalizată cam cu vreo două ore înaintea lor. Asta e, data viitoare…

În schimb m-a amuzat răspunsul, cu ora preferată. Întâi s-a gândit ea cum să stea limbile la ceas în aşa fel încât să se vadă bine ochii. Apoi s-a gândit ce face ea pe la prânz… că altfel pare Fomilă din Harap Alb.

Detaliile probei

Piticii mei si crizantemele de toamna

Încă nu îmi revin, azi a fost prima dată când au lucrat ai mei pitici împreună la aceeaşi masă, nu s-au bătut, nu s-au certat, şi m-au mai şi lăsat cu gura căscată! Tema săptămânii pentru năzdrăvani a fost o glastră cu flori, realizate din hârtie creponată. Nu am mai avut demult teme cu hârtie creponată, de pe vremea când le-am dat un peisaj cu hârtie mototolită şi s-a lăsat cu lacrimi în grup. Astă-vară Iris tot dădea târcoale cutiei cu hârtie creponată, poate-poate lucrăm ceva. Şi i-a venit rândul…

Am început să tocăm. Am încercat să tocăm pe culori, aproape ne ieşiseră câteva grămăjoare, până când… a strănutat Andrei. Fix de asta îmi era teamă, le şi spusesem să aibă grijă, să nu sufle, să nu strănute… s-au împrăştiat, au zburat pe jos, şi, normal, s-au amestecat… Lasă mami, că ies frumoase şi aşa!

Nu pot să zic că nu… chiar au ieşit interesante. Iris s-a chinuit totuşi să lucreze pe culori. Andrei a acceptat repede varianta de mozaic şi n-a stat prea mult pe gânduri. Glastra pare de la arte plastice, iar genul de floare ar trebui adus în atenţia celor care se ocupă de combinarea diverselor soiuri. În schimb Andrei m-a uimit la partea de îndoituri. Când s-a apucat de floricica evantai mă asteptam să urmeze iarăşi un cor de bocete şi văicăreli, cum că el nu ştie, nu poate, nu-i iese. Dar cu câteva explicaţii a reuşit, am găsit floarea lipită pe hârtie!

Acum le admirăm. Şi tot nu-mi vine să cred… au crescut atât de mult anul acesta!

Prima saptamana de scoala

Acum o săptămână pregăteam cu emoţii mari ghiozdanul pentru prima zi de şcoală. Acum facem bilanţul. A trecut prima săptămână de şcoală, şi de mâine ar trebui să începem cu lecţiile… liniuţele… şi toate cele caracteristice pentru clasa întâi.

A fost o săptămână în care l-am vazut pe Andrei adormind la 9 seara. Chiar dacă orarul a fost extrem de lejer, cu jocuri, şi activităţi de desen şi colorat, se pare că statul pe scaun după program este destul de solicitant. Şi obositor.

N-am aflat mai nimic. Decât că la şcoală e bine, acolo fac numai bine, s-a descurcat bine, cu colegii se împacă bine. Excepţie face doamna, care e drăguţă. A ţine minte de pe o zi pe alta e deocamdată un domeniu SF. De exemplu, luni a aflat că au nevoie de un carneţel vocabular, pentru corespondenţa cu părinţii. Eu am aflat miercuri, la şedinţa cu părinţii. După ce l-am pus să se gândească ce ar fi trebuit să-mi spună şi nu mi-a spus, şi urma să aflu la şedinţă, şi-a mai amintit ceva de nişte legume de toamnă…

Dar a ţinut minte că are nevoie de un caiet de matematică. Tot e bine! Pot să mai sper.

Vineri am avut zi uşoară. Matematică şi modelaj. O adevărată plăcere să-l văd coborând cu planşeta pe braţe, să-mi arate fructele şi legumele lui. Le-am făcut în piscină! Idee faină. Dar… să mă muţi de la şcoala asta, au râs copiii de modelajul meu, că e o prostie cu piscina! Mda, ce credeam eu, că era o idee simpatică, nu contează. Sau că m-am supărat că s-a lenevit, şi a făcut piscina fără să modeleze deloc batoanele de plastilină, pe motiv că mi-a fost lene! Dar nu schimbăm şcoala :). Să-şi apere creaţiile, dacă lui îi plac!

Ne pregătim pentru mâine. Zi lejeră. Cunoaşterea mediului, Matematică, Educaţie fizică.

Bobocel cu ghiozdanel

Prima zi de scoala

Înserarea s-a aşternut repede peste prima zi de şcoală. Prima mea zi de şcoală din viaţa de mamă. Şi pe scenariul caracteristic… trezit dimineaţa, făcut inventarul celor pregătite de cu seară, pregătit buchetul de flori (nu gladiole, am o fobie cu florile astea, când le târam după mine că erau prea lungi). Apoi am trezit copiii, au trecut la masă, la spălat, şi îmbrăcat. Şi apoi, aşteptarea. Hai, mami, mai stai mult?

Am ajuns la şcoală.

Emoţii… copii… flori… ghiozdănele noi. Cei mari erau bucuroşi de revedere, cei mici priveau sfioşi. Din fericire, pe Alex o ştim. Şi Andrei a intrat pe poartă cu ea de mânuţă. Din păcate, nu am avut parte de festivitate… nici pod de flori… ca la români, 15 septembrie întotdeauna ne prinde nepregătiţi. Curtea era plină de materiale de construcţii, înăuntru nu sunt montate uşile… tablele… trec peste senzaţia de Gherla de la început şi urcăm două etaje spre clasă. Ajungem, suntem a-ntâia B. E bine, avem continuitate. La grădi tot la B am fost. Clasa zugrăvită proaspăt, cu decoraţiuni pe ferestre. Mobilier nou. singuri în bancă, ca la americani, mami! Pe bancă aşteptau liniştite manualele şi insigna de elev.

Andrei şi Alex ezita, s-ar aşeza în ultimele bănci. Suntem cam ultimii ajunşi în casă, îi împingem în penultima bancă. Stau înţepeniţi, şi nu ratez momentul, fac câteva poze. Primim lista de rechizite, şi plecăm, noi, părinţii, urmând să revenim peste două ore.

La 11. Copiii ies, dar smulgem cu cleştele relatările. Printre altele, au aflat ce e acela catalog. Ne spunea pe nume, şi trebuia să spunem prezent. Alex e prima la catalog… eu sunt numarul 12. Sunt 23. Am văzut unde sunt toaletele, dar eu n-am avut nevoie. Ca o paranteză, aseară, la probe, nasturele de la pantaloni a ridicat foarte mari probleme… şi rugăminţile au fost să nu-i dau pe-aia, că nu se poate închide singur… Uf…

Ce-aţi făcut în clasă? Am desenat. Două maşini. Au ieşit frumos. Nu mă miră. Alex a desenat fructe şi legume de toamnă. Mda, Andrei e cu maşinile. Cică a încercat să facă un jeep. Mami, şi a zis doamna să scriem tot numele, nu ca la grădi, Andrei H.

In rest, toata ziua a ignorat total manualele. Nu a dat o pagină… Dar am fost cu ele la librărie şi le-am cumpărat coperţi. Transparente, că aşa mi-au plăcut şi mie întotdeauna…

Aşteptăm cu nerăbdare a doua zi. Luăm la noi doar abecedarul şi matematica. Şi creioanele de colorat, căci săptămâna aceasta se vor juca.

Şi i-am făcut şi orar. Normal, cu Năzdrăvani… pe care îl oferim cadou şi celorlalţi şcolărei! (click pe el pentru mărire)

Orar de Nadravan

PS: şi am reuşit să nu plâng azi. De fapt eram cam ameţită, parcă nu credeam că "se întâmplă"!

Nurofen sau algocalmin?

Ieri am avut o zi de coşmar. N-am păţit cine ştie ce nenorocire, sunt perfect întreagă. Doar că şi la ora asta târzie din noapte am o durere cumplită de cap, după ce m-am luptat în săbii de argumente cu Andrei. Am bricolat, bine-nţeles, pentru proba săptămânii. Ca o paranteză, am lucrat simultan cu amândoi copiii, dar Iris nici n-am simţit că a fost acolo. Ea întreba, îi explicam, cerea şi i se dădea… şi m-a anunţat că "e gata".

Cu Andrei a fost chin. În primul rând, voia să facă o fantomă.

Şi cum faci fantoma? Păi e albă, îi lipesc doi ochi şi gata!

Adică ajungeam iar la "hai să facem repede ceva să scăpăm". L-am admirat în sinea mea pentru rapiditatea cu care iese dintr-o situaţie în care nu se simte bine, dar nici un tubuleţ cu doi ochi nu puteam pune. Dacă i-ar fi venit ideea să taie un cerc dintr-un şerveţel, să facă fantoma, poate îl lăsam. Dar aşa – nu.

Şi a început chinul. Forfecuţa parcă e cel mai mare duşman. Deşi este una mică-mică, tot reuşeşte să-şi bage degetele până la rădăcină în inele şi s-o chinuie ceva de speriat. Aracetul – se pune întotdeauna în cantităţi industriale. Simţul proporţiei e departe de a se face simţit. La fel şi anticiparea problemelor. Combinate toate acestea cu un chef aproape inexistent şi comentarii din seria "ai numai idei care nu îmi plac mie!", ne-am certat toata ziua.

Păpuşa a ieşit… vai de ea, la pălărie a muncit şi era aşa "obosit" de parcă a tras la jug. Eu sunt optimistă, clasa întâi nu-mi va albi jumătate din podoaba capilară, ci integral. Va trebui să păstrez câteva fire de pe-acum, să ţin minte nuanţa naturală… dar tati a avut cea mai tare remarcă. Seamănă cu Ionică!!

 

Of, da, ce-am mai pătimit şi la proba aceea

Familia Cartof in versiunea lui Iris si Andrei

Chiar nu credeam că mai reuşim să terminăm la timp proba aceasta. Copii au fost în vacanţă la bunici. Am sperat ca partea cea mai grea – decorarea cartofilor, să o realizeze la bunici. Din păcate, la bunici nu au fost disponibile decât nişte scobitori şi ceva plastilină. Când am ajuns ieri la copii, iată ce mă aştepta… şi copiii erau fericiti că au bifat tema, mai ceva decât găina babei când s-a dat jos de pe cuibar.

Cartofi decorati

Normal că m-am luat cu mâinile de cap, dar i-am ambalat şi le-am făcut buletin de Bucureşti. Le-am spus copiilor că nu se acceptă, şi că mergem acasă şi lucrăm.

La urma urmei, un copil mic nu poate lucra dacă nu vede un model (aici se rezolvase), dar tot trebuie să stea cineva cu el şi să-l îndrume… să vedem ce-am putea să realizăm şi din ce. Iar toată lucrarea am realizat-o pas cu pas…

Prima şi prima dată aveam nevoie de pantofi. De la pitici!!!, aşa că pantofi bărbăteşti am luat de la Doc şi de la Morăcănosul. A înfipt scobitori, am pus o bulina de plastilină şi i-am aşezat în picioare. Mami, astea din plastilină sunt şosetele! Pentru doamne am descălţat câteva păpuşi… bine că nu a fost nevoie să luăm pantofii cu toc, şi am găsit cizme.

Domnul si doamna cartof

Am trecut la ochi. Dacă vi se par prea rotunzi, ei bine, sunt făcuţi cu şablon. Un cerc mai mare, unul mai mic, colorat, şi gata ochii. Apoi sunt înfipţi cu bolduri. Mult mai practice decât scobitorile… La fel şi urechile, tot nişte cercuri. Doamnele au şi cercei.

Domnul si doamna cartof

Gura, nasul şi mustăţile sunt din plastilină. Mâinile – combinaţie de aţă şi plastilină, ataşate tot cu bolduri. Părul l-am realizat ca aici, atât că nu l-au împletit. La fel şi pălăriile, fiecare cu ideea lui de culoare. Bastoanele au rămas de la acadele, iar umbreluţele de la ziua lui Andrei.

Ca de obicei, Iris a terminat prima… lucrează mult mai repede, forfecuţa e prietena ei. Plus că are grijă la detalii… mărgele, poşetă, chiar şi la decor a stat, a aranjat, şi încă nu e chiar tot cadrul, că nu se mai vedeau cartofii… lipsesc restul piticilor, un ponei, şemineul şi restul animalelor din pădure… Cred că mai distractivă decât proba în sine a fost aranjarea decorului.

Andrei, ca de obicei, a dat şi puţină apă la şoricei. Că el nu ştie, că lui nu-i iese… ba îmi ies mie fire de păr alb cu el. Nici măcar nu încearcă. Acum a văzut poza, şi e foarte mândru de creaţia lui. Abia aştepta să scape. L-am întrebat dacă doamna nu are nimic pe cap, cu gândul că, poate, îi face o pălărie. Nuu, merge şi aşa! Asta mă disperă… că se mulţumeşte cu puţin, chiar dacă ar putea face mai mult…

În schimb s-a simţit ca raţa pe apă când i-am dat libertate la amenajat decorul. Cu maşini… da… se duc să-şi cumpere maşină… fiecare câte una. Să caut una de fete… decapotabilă… Moş Crăciun era pe post de consilier de vânzări.

 

Emotie de scolar

Acum un sfert de veac, când am împlinit (în sfârşit!) vârsta de a merge la şcoală, nu aveam emoţii mai deloc. Prietenul meu de la grădiniţă mersese cu un an înainte. Ai mei părinţi lucrau la şcoală, aşa că am fost cam nelipsită de pe-acolo. Încă îmi amintesc ce ordonat era Dani, şi cum a scos cu mândrie din ghiozdan un abecedar îmbrăcat cu copertă transparentă, şi care mai avea şi semn! Din nefericire, jumătate de an ne-a despărţit… Deşi am rămas cu prietena mea, un an de zile cel mai mare regret al meu a fost că nu m-am dus şi eu la şcoală. Moş Niculae mi-a adus anul acela drept consolare setul complet de rechizite, dar tot degeaba.

A venit probabil şi cea mai aşteptată toamnă. Uniformă, guleraş apretat, nelipsitele pampoane pe cordeluţă (măi şi ce pampoane aveam! Nu se şifonau, şi erau sulfilate cu roşu, două seturi făcute pe comandă la croitoreasa din sat.) Şi, normal, ghiozdan. Roşu, cu bretele de spate, şi… cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici! Am fost de-a dreptul în extaz când m-au chemat în sufragerie să-mi arate „ceva”, şi l-au scos…

Clasa o ştiam. Era la parter, a doua sală. Şcoala – îi cunoşteam fiecare ungher, că doar acolo crescusem. Le ştiam şi pe învăţătoare, numai că nici una nu urma să fie a mea! Mie urma să-mi revină una nouă… Am încercat, copil obraznic, să trag cu ochiul în timpul unor testări. Nu-mi amintesc decât o individă slabă şi zăludă, n-am reuşit să-mi fac o impresie prea bună cocoţaţă pe gărduleţul din faţa ferestrei. Aşa că urma să am răbdare… până în prima zi.

Cert e că, după atâţia ani, îmi amintesc frânturi din prima zi de şcoală. O secvenţă din clasă, cu o fetiţă care plângea continuu, şi o bunică disperată care nu ştia ce să-i facă, şi apoi finalul, când l-am luat de la grădi pe fratele meu. Plus criza lui şi tavalitul pe jos în mijlocul drumului… Era primul lui an singur la grădi, până atunci fusese umbra mea.

Dar despre învăţătoare nu-mi amintesc. Nu faţa ei… Din fericire nu am avut-o decât două trimestre, şi a avut grijă să-mi rămână întipărită în minte o frică cumplită. La noi nu se auzea nici musca în clasă. Pentru că musca ar fi luat bătaie la palmă… cu rigla, sau, şi mai rău, cu o tulpină de trandafir cu ace boante (nu ştiu cine o fi fost cretinul de s-a găsit să-i ducă trandafiri…) Tot ce ţin minte e cum ne ridica pe toţi în picioare şi ne ardea la fiecare palmă una, două, sau mai multe lovituri… Nu-mi amintesc cât era de bună, sau dacă ne-a învăţat ceva. Atât că era nedreaptă. Apoi am avut şansa să ne mutăm. Şi adevărata mea învăţătoare este o doamnă ai cărei ochi nu îi pot uita. Părul cărunt şi privirea blajină, aşa cum ar trebui să fie.

Am luat de la ea 2 palme… şi acelea încet. Prima pe nedrept, în prima săptămână, pentru că la lecţia cu animalele din pădure am copiat textul fără să las aliniat… dar terorista mai sus pomenită nu ne explicase ce e ăla aliniat. A doua pe drept, în clasa a treia, că jucam moara în oră cu colega de bancă. În rest mi-o amintesc cu mare drag.

Acum încerc să înţeleg emoţiile copilului meu. Am reuşit să aduc vorba şi să-l fac să vorbească…

Am 59 de spaime! ooo doamne, deja mă vedeam la 15 septembrie că nu le-am rezolvat!

Am glumit, mami, doar 10… şi am început, ca în cântecul cu elefanţii, să vedem care sunt.

Prima… nu ştiu cum o s-o cheme pe Doamna! Poate Elena… sau Mariana… Am convenit că doamna e şi ea om, şi că va avea un nume, ca toţi oamenii. În nici un caz nu va fi Gheonoaia, Muma Zmeilor, ca să-i fie frică cum îi aude numele. Pe-a mea, cea buna, o chema Angela. Un înger. Deci, numele poate contează… să vedem cum ne-o fi norocul.

A doua… nu-mi cunosc colegii… în afară de Alexandra (e tot cu mine în clasa, da?) şi Andu, care e la clasa vecină. Ne-am amintit împreună cum a fost să aibă colegi noi. La grupa mică, apoi cum la grupa mare şi pregătitoare grupa s-a înnoit mereu cu jumătate din efectiv. Şi în câteva zile erau prieteni. Aşa va fi şi acum…

A treia… nu ştiu în ce bancă o să stau. Adică ştiu că o să stau cu cineva, poate cu Alex, dar nu ştiu unde. A văzut la Buni la şcoala clasele… aşa că l-am întrebat unde i-ar plăcea. În banca a doua. De la fereastă, să fie lumină! Dar poate mai bine o las pe doamna să ne aşeze… eu sunt înalt, poate mă mută pe rândul din spate… ştii, mami, mi-ar plăcea să fie ca în filme, la americani, să avem la şcoală restaurant, să mâncăm ce vrem noi. Ei, aici a fost nevoie să-i tai elanul… la şcoală în România nu e cu autoservire. Va avea pacheţel de-acasă, şi va primi şi lapte şi corn. E corn cu ciocolată? Că eu de-ăla vreau! Corn simplu… dezamăgire totală.

Am luat o pauză, şi m-a pus să-i povestesc câte buzunare are ghiozdanul lui, şi ce va pune în fiecare. A recapitulat el apoi… Şi am revenit la spaime.

A patra… nu ştiu ce culoare vor avea pereţii! La asta recunosc că nu m-am aşteptat. Probabil albi. Sau galbeni. Nu vreau să fie roşii… ştii, mami, copiii lui Buni de la şcoală au fost obraznici, au aruncat cu mere pe pereţi, era foarte urât acolo, dar i-a pus Buni să dea cu vopsea… Am convenit că el nu va face aşa ceva. Şi că probabil va avea pereţi albi, cu planşe cu litere… Mami, o să am litere de-alea ca la Buni în clasă? Ştiind că la Buni nu sunt litere… cer detalii… Litere… cum e C la carbon… ooo, uşurel copile, alea sunt la clasa a şaptea! Dar nu s-a lăsat, a căutat un sistem periodic şi a început să mă întrebe, să vadă dacă le ştiu. Ia zi, la numărul 1…? Şi la numărul 103? Hai, mami, ultimul, cum adică nu-l ştii…? L-am calmat, că nu trebuie învăţat tot, şi în nici un caz la clasa întâi. Aşa că să-şi găsească altă preocupare.

A cincea… la ce etaj va fi clasa. Uite asta chiar nu ştiu. Probabil la parter, că aşa se pun clasele mici. Şi eu cred la fel. La Buni clasa a doua e la etaj…

La a şasea ne-am oprit. Mi-a dat-o pe Buni la telefon. Mai vorbim!!! Paaa!!!

Eu sunt hotărâtă să completez lista, asta dacă sunt 10 cu adevărat… În schimb e bine, în top 3 nu apare materia, sau că va fi greu şi nu se va descurca. Mie de asta mi se face rău… că nu mă voi descurca eu cu atâtea materiale! Ce simplu era, cu un abecedar şi un caiet…