Cum a fost la Xperiment! Optics

La începutul lui aprilie, în săptămâna „altfel”, copiii au avut liber neoficial vineri. În fond, dacă e altfel, de ce să nu aibă patru zile, şi nu 5?! Aşa că am profitat toţi trei de ocazie pentru a compensa puţinele activităţi de la şcoală. Am început cu Xperiment – optics, a treia expoziţie de acest gen deschisă în Bucureşti. Sunt sigură că nu este ultima, ASUR şi Parentime vor continua. Ne-am grăbit spre institutul francez de pe Dacia, şi am avut plăcuta surpriză ca, deşi unele exponate nu erau cu totul o noutate pentru noi, să avem şi destule de explorat. În plus, când am ajuns noi tocmai pleca un grup măricel, şi nu mai era nimeni.

Am început cu labirintul cu oglinzi. Nu trebuie să găseşti drumul, ci doar unghiul corect de a aşeza oglinzile, pentru a ajunge la „destinaţie”. Legea reflexiei le-am tot explicat-o, chiar dacă geometric nu au învăţat noţiunea de „unghi”, o simt. Au exersat-o şi cu tunelul nostru optic. Am stat destul de mult şi la masa luminoasă şi ne-am jucat cu foliile colorate, să vedem ce culori obţinem prin combinaţie. De fapt, am verificat ceea ce ştiam despre culorile primare şi secundare. Ne-am mai jucat cu cititul în oglindă, scrisul în oglindă, câteva lunete…

Noutăţile au fost altele:

anatomia ochiului – l-am demontat, l-am studiat, am văzut care sunt părţile, cum stă cristalinul.
fibrele optice – am avut la dispoziţie câteva mănunchiuri serioase, plus generatoare colorate de lumină.
teatru de umbre – de unde Iris nu se mai lăsa dusă, încerca forme diverse.

Două au fost însă exponatele cu punctaj maxim din partea mea: cel cu oglinzi, lentile, reflexie şi refracţie, şi cel cu fasciculele care descompun lumina. Cele trei fascicule R(ed)G(reen)B(lue), compuse, dau lumina albă. Experimentul l-am găsit şi la Orăşelul cunoaşterii, numai că intensitatea luminii generate era prea slabă pentru a ne putea juca cu ele. Aici funcţiona perfect.

Cel mai mult ne-am jucat cu laserele şi lentilele. Panoul era pe cât de simplu, pe atât de provocator. Erau generate din lateral două fascicule laser paralele, cu care puteai apoi experimenta toate legile legate de oglinzi, lentile, reflexie şi refracţie. Lentila convexă, cea asemănătoare cristalinului nostru, dar şi lentilelor din obiectivele foto, făcea cele două raze să se întâlnească. Imaginea nu este clară dacă la fotografie nu ai răbdare să „focalizezi”, şi nici noi nu putem vedea la distanţă până când cristalinul nostru nu este „reglat” de muşchi şi nu proiectează corect imaginea pe retină. Prin lentila concavă, cele două raze diverg, şi după atâtea legi ale fizicii desenate geometric, a fost în premieră pentru mine să le văd astfel ilustrate. Am trecut apoi la refracţie, raza trecută prin paralelipiped îşi schimba unghiul când îl traversa, efectul pe care îl vedem atunci când introducem în apă un băţ, ce pare „frânt” la suprafaţa apei.

Vă recomand să nu rataţi viitoarele expoziţii interactive Xperiment. Indiferent care va fi tema acestora, aveţi cu siguranţă ce învăţa!

Cum ridici moralul unui copil

De ceva vreme încoace, mai exact de când Andrei are o doamnă nouă la şcoală, joia seara ducem o adevărată luptă. Nu vrea şi pace vinerea la şcoală. Am tot încercat să aflu care e de fapt problema, pentru că nu-mi place la abilităţi nu funcţionează, mai ales că de cinci ani de când lucrez cu el acasă ştiu prea bine ce poate.

Aşa am aflat cu tristeţe că la ei în clasă toţi sunt proşti. Că singura talentată şi capabilă la abilităţi e X, că numai X poate să facă ce le cere doamna, că el nu e în stare de nimic. Îmi cunosc copilul, şi ştiu că nu e genul care să suporte înfrângeri înlănţuite, el îşi ia jucăriile şi pleacă, şi te lasă să vorbeşti cu pereţii. Dar… nu putem lipsi vinerea de la şcoală, şi în niciun caz în fiecare vineri. Am analizat amândoi situaţia.

1. Să vin eu să vorbesc cu doamna… Sincer, nici când eram eu la catedră nu mă omoram după genul asta de părinţi războinici care le ştiu mai bine pe toate. Omul de la catedră are nevoie de credit. Da, sunt unii care l-au pierdut, prin propriile puteri (sau prin propriile lipsuri), dar în niciun caz nu trebuie, ca părinte, să te duci la şcoală, şi, de faţă cu copilul, să te iei de „doamna”… există pentru aceasta orele de consultaţii, telefoane, director dacă problema este mai gravă. Dar de faţă cu copilul, autoritatea este la catedră. Dacă el învaţă că mamă-sa e mai tare şi omul de la catedră preş de şters picioarele, te mai întrebi atunci de ce sfidează cadrele didactice? De ce nu se pot înţelege cu el? Din vina noastră… a părinţilor. Pentru că de faţă cu ei, în public sau în privat, asta gândim şi asta spunem: la catedră stă un nimeni, şi trebuie tratat ca atare.

2. Să acceptăm situaţia aşa cum e. Am încercat varianta. Îşi lua o carte de citit, se ascundea în colţul lui, dar tot nu am rezolvat problema. Tot rănit venea acasă, pentru că se simţea nedreptăţit. Habar n-avem uneori, de la înălţimea catedrei, cât rău fac vorbele noastre. Generalizările mai ales. Da, doamna nu a terminat pedagogicul. Între meseria de psiholog şi cea de dascăl e o distanţă mare, după părerea mea, pe care numai talentul şi dăruirea o pot micşora. Dar acum stă la catedră. Iar ei au doar 10 ani… poate pe unii nu-i afectează. Poate că a fi prost e ceva cu care s-au obişnuit de-acasă. Dar al meu nu e. Oamenii pot fi buni, capabili, silitori, talentaţi… dar nu proşti. Iar el urăşte să fie prost.

3. Să găsim o soluţie. Adică să îi demonstrăm cumva doamnei că se înşeală. Dar pentru asta trebuie să aibă el încredere în forţele proprii, să îşi susţină ideea dacă crede în ea, să lupte pentru ea dacă o consideră corectă. Aseară, aceeaşi poveste. Azi urmau să-şi decoreze clasa. Doamna vrea decoraţiuni noi, că cele de anul trecut nu-i plac. De ce nu-i plac? Că sunt făcute cu doamna Gabi (învătătoarea lui dragă)? Tot noi le-am făcut, şi nouă ne plac! I-am răspuns că este decizia dânsei… şi dacă a hotărât că azi vor face decoraţiuni noi, va trebui să facă şi el. Orice aş face, o să zică iar că sunt prost! Am convenit cu el să ia trusa mea de quilling, tot este pregătită de la grădiniţă pentru iarnă, şi să lucreze. I-am arătat globurile de carton făcute cu copiii mei la clasă. Iar el şi quillingul sunt prieteni buni. L-am aşteptat după ore şi el întârzia… a apărut cu un zâmbet care trecea de urechi. Mami, m-a mai ţinut doamna să-i mai fac nişte modele! I-am făcut vâsc, flori, şi tot mai voia. Si colegii mă întrebau dacă nu am un ac în plus! Toţi voiau să încerce!

Azi e vineri. Iar eu mă bucur că mi-am stăpânit impulsul de a urca la etajul doi, la şcoală… Oricât ne-am dori o şcoală perfectă pentru copil, profesori fără vocaţie, oameni pentru care catedra este doar un loc unde să citeşti ziarul, pe aceştia îi va întâlni tot timpul. Iar eu sper să înveţe să-i înfrunte singur, şi să-şi câştige respectul lor prin merit şi prin muncă.

Săptămâna viitoare e iar vineri…

Pictura cu si pe gips

Am început cu emoţie încă odată clasa I, alături de Irisuca. Am început să facem primele liniuţe… şi… ne-am oprit, din păcate. De ce? Pentru că Iris are mâna dreaptă în gips. N-am să înţeleg niciodată cum unii copii pot fi atât de suciţi, ca să nu le spun altfel, să se trezească din senin să îmbrâncească şi să lovească.

La locul de joacă un copil – nu ştim care, căci era întuneric – a împins-o de pe băncuţă pe Iris. O fi lucrând mama lui la primărie, şi fii-mea îi ocupa abuziv locul. Cum a căzut de a reuşit să-şi fisureze osul… nu mai contează. O glumă proastă, urmată de o lună de gips. Iris tot aşteaptă ca „acel copil”, probabil un Vlad, aşa i-au spus prietenii, să vină măcar să-şi ceară scuze pentru suferinţa pe care i-a provocat-o. Seara la spital nu era deloc distractiv, şcoala abia începuse, şi erau o mulţime de copii… cea mai mare parte victime ale unor astfel de glume proaste. Am reţinut un băieţel, cu degetul rupt, pentru că un coleg a dat noroc cu el şi a considerat interesant să îi dea degetul peste cap. Erau o mulţime cu piedici puse pe hol, picioare sucite, oase rupte… şi părinţi, la fel ca mine, obosiţi, veniţi de la muncă, şi treziţi la urgenţă la 10 seara…

Deja ne-am plictisit de gips. Îmi povesteşte disperată că nu mai rezistă la şcoală, nu fac nimic!. Îi explic că e important măcar să asculte. Dar se ambiţionează să deseneze cu stânga, într-o zi mi-a spus chiar că vrea să facă şi liniuţele! La matematică se descurcă cu făcut mulţimi. Dar numără cu disperare fiecare zi până pe 20. şi s-a plictisit într-atât că săptămâna trecuta a decis să-şi facă tema la concurs. Cu degeţelele care ies din gips a ţinut pensula, cu cealaltă frunzele, şi a reuşit să facă ştampilele!

Frunze de toamna. Pictura cu stampile

PS: si pictura pe gips.

Aventura prin copaci

Lunile de vară au avut pentru copii un regim special, aproape că nu mai rezistau în programul „vacanţă la bunici”. I-am adus acasă şi mi-am propus ca ultima zi de vacanţă să aibă parte de un tratament aparte, şi să le fac o surpriză de neuitat. Aşa că, deşi a fost cumplit de dificil, i-am pus în maşină şi am plecat spre Braşov fără să suflu un cuvinţel despre ceea ce urma să se întâmple.

Cum trebuia să fim la 10 acolo, să intrăm printre primii în parc (nu de alta, dar duminica după-amiază nu e nicio plăcere cu maşina pe Valea Prahovei), am ales să dormim o noapte la Buşteni, ocazie cu care i-am dus la Urlătoarea (dar despre aceasta voi povesti separat). Cert e că duminică dimineaţă, chiar la deschidere, parcam în faţa parcului. Aproape că nu-mi mai încăpeam în piele privindu-le feţele când şi-au dat seama ce urmează!! Andrei sorbea din ochi frânghiile, cablurile şi scările, şi cu greu i-am potolit să intrăm.

Norocul meu că Iris e înaltă pentru vârsta ei, şi a trecut uşor ca de 8 ani. Am putut astfel să o luăm cu noi pe trasee. Cu ea am făcut doar traseele galbene, iar Andrei a intrat şi pe cel verde de nivel mai uşor. În schimb tiroliana de peste lac a fost cireaşa de pe tort, dacă am fi putut să stăm doar acolo…

Iris s-a descurcat minunat. A fost un pic mai greu la început, cu mănuşile, să-şi prindă singură siguranţele, dar după 3-4 jocuri printre copaci s-a rezolvat. Andrei ne lăsa cu greu să vedem cât de bucuros era. El era înaintea noastră pe traseu, şi se abţinea cu greu să nu o ia prea repede în faţă.

Cele trei ore s-au scurs repede, dar nu cred că am fi rezistat mai mult. Eram terminaţi de oboseală, noroc că am ajuns de dimineaţă şi am prins o casetă la start, aveam apa încuiată şi de câte ori reveneam să schimbăm traseul mai goleam câteva sticluţe.

Copiii mai mici intrau pe traseul mov, cel la care siguranţa se prinde la start şi nu se desface până la finish. Merg fără însoţitor, dar e mai puţin spectaculos decât celelalte. Plus că nu ai voie la tiroliana de peste lac. Dacă nu aveţi idei de vacanţă, şi adrenalina nu vă dă dureri de cap, încercaţi. Copiii sigur nu vor regreta!

Edit septembrie 2014:
Numarul traseelor a crescut, sunt 4 mov, pentru cei mici, trei verzi, trei galbene.

Prima zi de scoala

„Prezent!”

Azi pot scrie, căci emoţiile au mai trecut. Am început din nou clasa I. De data aceasta, cu Irisuca. Am avut emoţii, căci prima zi de şcoală a lui Andrei nu a fost chiar aşa cum mi-aş fi dorit-o, el din păcate nu prea a avut atunci cu ce să compare ca să surprindă dezamăgirea. A văzut ieri "cum ar fi trebuit să fie".

La Iris a fost aproape perfect. Careu, frumos, cadru festiv, stricat pe ici colo de părinţii care ieşeau din rând şi stăteau în mijlocul careului, de parcă ei erau personajele principale, nu copiii. Noua directoare s-a străduit cu discursul, deşi cam lung, şi citit, dar a ajuns în cele din urmă la final. Apoi momentul mult aşteptat… pod de flori pentru intrarea la clasă. Au trecut întâi piticii de la grupa pregătitoare, apoi Irisuca un pic derutată de ce se întâmplă. I-aş fi spus de-acasă, dar mi-a fost teamă că iar nu se face nimic, şi să nu fie dezamăgită.

Am urcat în clasă. Eu cu plutonul, mai în spate, Iris de mână cu o colegă, în faţă. Când am intrat, îşi găsise deja locul. Băncuţele pline de cărţi… şi… surpriza mea, la fereastră, zânele mele! Habar nu am cum au ajuns acolo, dar Iris era încântată. Le-a avut şi la grădi, acum erau un pic altfel, dar le avea din nou. Se simţea "acasă".

De emoţie rămăsese cu ghiozdanul în spate. Nu era singura. Şi-au făcut încet loc în bănci, şi am aşteptat să fie strigat pentru prima dată catalogul. Mi-era teamă că nu mai ştie cum o cheamă, căci de dimineaţă în drum spre şcoală nu mai ştia nici data naşterii, nici lunile anului…

A venit acasă veselă. Colegii sunt ok, îmi povestea că au un coleg fără palma stângă, şi că ea o să-l ajute dacă are nevoie, că trebuie să-i fie tare greu… era ea necăjită ca unii colegi au râs. Mami, ei nu se gândesc cum e să fii în locul lui? Sper din tot sufletul să înveţe repede să fie toleranţi şi înţelegători.

Şi-a făcut şi o prietenă, Andreea. Mami, avem atâţia sărbătoriţi Andrei!! Mda, păcat că de anul asta de sf. Andrei suntem liberi, deci adio şoc diabetic cu bomboane de la jumătate de clasă.

A doua zi s-a scurs repede. E pe acelaşi coridor cu Andrei. Se vizitează în pauză, deşi i-am tot spus că fiecare copil trebuie să stea cu colegii lui… mai ales că cei de la "a treia", având ceva experienţă în şcoală, i-au umplut capul cu poveşti care mai de care mai înfricoşătoare despre cât de rea este doamna ei. Aşa că Irisuca se aştepta să fie probabil înghiţită de cine ştie ce balaur când i se adresează o întrebare. Mami, doamna e totuşi drăguţă… şi îmi place că nu ridică tonul când ne pedepseşte! Aşteptăm să vedem următoarele impresii…

Năzdrăvani în acțiune

Ca nişte Năzdrăvani adevăraţi, nu puteam pleca în concediu fără să luam cu noi şi ceva de meşterit. În cele din urmă am ales, din mulţimea de variante, tablourile de ipsos şi quillingul. Cum la mare gaşca e veche şi copii destui (ba anul acesta au lipsit doi dintre ei), am turnat o zi întreagă tablouri de ipsos, cu gândul de a organiza un pic creativ timpul copiilor.

Quillingul a fost pentru ei ceva nou, provocator, dar le-a făcut mult mai multă plăcere să privească creaţiile mele. În schimb tablourile de ipsos şi piesele mai mici i-au fermecat cu totul. O dimineaţă întreagă, până la masa de prânz, şi-au pictat materialele pentru un joc nou, mai real decât şi-au închipuit vreodată că poate ieşi: magazin de artă.

Poate v-aţi jucat de-a magazinul când erai mici, şi v-aţi rugat de părinţi să vă împrumute ceva bani reali pentru a da farmec jocului. Dar ceea ce a făcut pe plajă gaşca de năzdrăvani a fost un joc cât se poate de real şi bine pus la punct. Au câştigat proprii lor bani reali.

Imaginaţi-vă un pic… pe malul mării, la picioarele valurilor, frumos întinse pe o placă de inot, tablouri mici, pictate de copii. şi o mână de pitici, cu ochi frumoşi şi sclipitori, strigând „tablouri de vânzare”. Măcar de curiozitate tot v-aţi opri. Cum orice este negociabil, în mod sigur aţi găsi ceva atrăgător.

Cumpărătorii au primit bonus şi autografele artiştilor. Cred că asta era marea distracţie, alegeau ceva, întrebau cine l-a pictat, aflau de ce aşa şi nu altfel, cereau autograf… şi cumpărau. La finalul zilei am avut bilanţul: 80 lei.

Cu banii am improvizat o mega petrecere pe nisip, sărbătorind cum se cuvine o zi de muncă. Şi am promis că la anul o vom face „şi mai şi mai lată”. Vom veni mult mai bine pregătiţi :).

Colectia Top Designer, Editura Gama

Pe vremuri noi eram mici designeri. Strângeam cu frenezie orice bucăţică mai sclipitoare de material, orice dantelă, orice nasture mai ciudat şi unic în felul lui. Aveam cutii întregi de lucruşoare pentru păpuşi, şi invidiam din suflet orice mămică cu maşină de cusut şi mai ales orice rudă croitoreasă sau cu trecere deasă pe la asemenea "obiective".

Aveam colecţii întregi, pe anotimpuri, sau cu destinaţii speciale, iar pentru colecţia "Mireasa" am sacrificat perdelele mamei… doar "atât" cât a fost nevoie. Dar "noi", generaţia 30+, nu ne-am cumpărat hăinuţele păpuşilor frumos ambalate la cutie. Bebeluşii noştri (acolo unde existau) nu aveau hăinute pe umeraş la magazin… totul se făcea cu grijă şi multă muncă. Cu acul, care nu e deloc aşa de fioros cum se crede acum, cu foarfeca… şi reuşeam să umplem zilele de vacanţă, pe o pătură în spatele blocului, cu o cutie de cârpe şi câteva păpuşi, foarte departe de Barbie de azi.

La toate acestea m-am gândit când am văzut colecţia "Top Designer", săptămâna trecută, într-un pachet sosit de la Editura Gama.