martisoare2017

Mami, ziceau „ia!”

Mărțișorul a venit și a trecut. Bărbații au acționat fiecare după cum i-a îndemnat conștiința, și după cât de importante sunt femeile și fetele din viața lor. Unii au alergat cu noaptea în cap, să fie primii care dau mărțișor. Alții și-au făcut drum special, chiar cu un mic ocol, pentru că… contează. Dacă nu contează, lași pe mâine, doar se dau mărțișoare toată luna. Cam cum ne spunem „La mulți ani” după Revelion, prima dată când ne vedem, chiar și după o săptămână… așa și acum, dai cu prima ocazie.

Ca mamă de fată, dar și de băiat, ai parte de un echilibru perfect. Pe o parte dai, pe o parte primești. Să luăm varianta B. S-a trezit, ca în f-i-i-i-i-ecare an, în seara de dinainte de mărțișor, că totuși dă și el fetelor. Hai să corectez, s-a trezit mai devreme cu câteva zile. Mami, fă-mi unul special, deosebit. Nu comentez, m-am conformat, căci motivația era serioasă. A ieșit fain. Apoi a cusut el unul, pentru altă colegă. Apoi a mai făcut unul, pentru Secret-Mărțișor, un fel de Secret Santa, inițiat de doamna dirigintă, poate se simt pușlamalele de 13-14 ani să bage fetele în seamă. Și abia apoi a sosit faimoasa seara de 28.02, ora 22:00, când casa a devenit un haos, s-au scos perforatoare, hârtii, accesorii, șnururi și ambalaje și a început nebunia. Că… nu se poate, le dă tuturor colegelor. Nu a făcut cine știe ce, simple cât se poate, însă mi-a plăcut cum a folosit culorile. Că nu s-a omorât cu detaliile… aici e de vină stilul lui superficial. Dar a avut pentru toate!

martisoare2017

Și, ca în fiecare an, când mă întorc acasă de 1 martie, Iris mă așteaptă încărcată ca un pom de Crăciun cu mărțișoare. E încă o enigmă cum ține minte care de la cine e, și cum apreciază fiecare „alegere”… băieții care „o cunosc” și au ales ceva ce să i se potrivească și cei care doar „au bifat” (dap, așa sunt fetele, cârcotașe!).  Diferența față de anii trecuți a fost alta… a remarcat că băieții habar n-au să ofere mărțișoare. Soluții: a) au pus mărțișorul pe bancă; b) au dat mărțișorul și atât; c) au dat mărțișorul și au zis „ia!” O secundă m-a umflat râsul, până la secunda următoare, când mi-a stat inima. Sunt și eu mamă de băiat, al meu ce-o fi făcut…? Ceva despre urările de 1 martie am discutat noi,  o primăvară frumoasă sau ceva asemănător, dar a ținut minte??

L-am întrebat repede ce le-a spus fetelor când a dat mărțișoarele… și am răsuflat ușurată. A ieșit bine. Gata, a trecut!

 

PS. Ieri am accesat un studiu, care își propunea să vadă cam cât de apreciate vor femeile să fie, și cum le apreciază, de regulă, bărbații. Nu contează procentele, dar una dintre concluzii era că modalitatea în care noi primim cadourile, entuziasmul la deschiderea pachetului, îi influențează. Sau descurajează, masiv. Nu mă abțin, și vă spun și continuarea. Bărbații preferă să ofere cadouri semnificative, dar rar. Femeile ar prefera să fie des, dar dacă nu se poate, atunci aleg să fie cadouri mai mici, dar dese. Și ne mai întrebăm unde e comunicarea, și de pe ce planete provin genurile…

ghidul_celor_mai_bune_proiecte_scolare

Evaluarea prin proiecte – da sau nu?

Încă de acum vreo 15 ani au început și la noi în școală să se diversifice metodele de evaluare. Îmi amintesc că am acceptat cu plăcere metoda proiectelor (referate pe atunci, când încă nu exista referate.ro). Lucram la un liceu bucureștean cu o frumoasă și accesibilă bibliotecă, copiii erau la engleză intensiv, materiale în engleză existau o sumedenie și net-ul încă nu era accesibil tuturor.

Deși le plăceau referatele, au cam strâmbat din nas când au văzut lista cu teme, extrem de „specifice”, cu alte cuvinte, greu de găsit într-o carte două pagini cursive de transcris. Așadar, era de muncă, referatul la mine nu era o temă ușor de rezolvat, de azi pe mâine, trebuia să stai un pic să judeci și să meditezi asupra subiectului. De la a V-a până la a XII-a, toți aveau ceva de lucru. Bine-nțeles că cele mai „muncite” erau la cei mici, care, pe lângă conținut, desenau, pictau, lipeau poze, ba chiar am avut unul realizat din hârtie cerată, cu margini arse, ca document istoric (Dima C., tare aș vrea să știu ce cale ți-ai ales!) La a XII-a (real), cum istoria nu era materie de bac, referatul era un mod comod de a obține o notă, și de a menține media la un nivel bun. Însă nu le-am acceptat nesusținute. Măcar o frază, ceva ce-ai reținut, tot trebuia să poți lega în fața clasei.

Acum observ că proiectele de orice tip aproape fac parte din cotidian. Vrei să mărești media, faci un proiect. Vrei o notă, faci un proiect. Cum lucrează însă elevii noștri la proiecte… aici e o problemă, căci internetul merge în cele mai inaccesibile stâncării ale țării, un simplu copy/paste rezolvă problema, găsești pe internet tot ce vrei și ce nu vrei. E important așadar să îi deprindem cu o igienă a muncii, cu o atitudine critică față de materialele descoperite, și cu urmarea unui plan de realizare a unui proiect. Trebuie, de asemenea, să înțeleagă, că evaluarea prin proiect nu exclude învățarea, din contră, aceasta ar trebui să aibă loc la un nivel calitativ superior. Pentru lecțiile de științe, posibilitatea realizării proiectelor este aproape nelimitată, atât pentru conținuturile curriculare, cât mai ales pentru celelalte, care îi atrag pe copii în foarte mare măsură.

Am primit toamna trecută de la editura Paralela 45 un volum – Ghidul celor mai bune proiecte științifice școlare –  care nu ar trebui să lipsească din biblioteca clasei. Fac o paranteză, apropo de această bibliotecă, la noi în clasă fiecare copil a dus un volum. Se „servesc”, se face fișă de împrumut, și mă gândesc serios ca, la următoarea reînnoire a raftului, să o trimit pe aceasta. Chiar dacă este o traducere, explică foarte clar care sunt etapele, pornind de la alegerea subiectului, documentarea asupra problemei, modele de proiecte, cum realizezi efectiv proiectul, cum scrii raportul de „cercetare”, cum faci prezentarea acestuia în fața colegilor sau la un concurs. A doua parte a lucrării oferă exemple ce pot fi realizate la astronomie, biologie (botanică, zoologie, anatomie, ecologie, genetică), geografie, geologie, mineralogie, seismologie, geologie, meteorologie, vulcanologie, inginerie, fizică (electricitate, energie, gravitație, magnetism), chimie, geometrie.

L-am scos din raft acum, când a venit Iris cu tema de la botanică. Au de pus la încolțit grâu sau fasole, și de fotografiat în fiecare zi borcănelul, apoi de realizat un montaj cu imaginile pentru a prezenta creșterea plantei. Am căutat un borcănel transparent, am pus puțin pământ, sămânța chiar lângă perete, și am făcut prima poză de dimineață. A plecat la școală și mi-am amintit de volum, așa că diseară are parte de o surpriză…

Acest proiect a urmat altuia, realizat la istorie. Toată vacanța n-a făcut decât să se gândească la el. Voia ea să-l impresioneze pe profesor, și să ducă ceva „altfel”. Mai aveam încă nemontată, cadou de la o revistă Terra Magazin, o machetă a Partenonului din Atena, și acesta a fost elementul hotărâtor al temei. I-am zis însă că nu poate să se ducă doar cu rezultatul asamblării, și să realizăm o cutie, care la rândul ei să fie un fel de lapbook. Zis și făcut, am tăiat un dosar de carton, am improvizat pereții, apoi a stat singurică pe net și a căutat informații. Mi-a lăsat pe desktop, de printat, un document în care avea câteva rânduri și câteva poze. Am printat, dar i-am zis că nu se poate așa, e cam superficial, și e păcat de biblioteca de acasă… I-am scos două cărți, una de istorie a Greciei, alta de istorie a artei, i-am explicat cum și ce să caute în fiecare, și-am lăsat-o să citească. La final informațiile s-au mai completat, și, spre marea ei plăcere, într-una din ele a găsit schemele lecțiilor mele de la clasa a V-a, după care a desenat schema templului. La ce a folosit lectura? Păi… ca să critice ea însăși macheta pe care tocmai o realizase, că nu există un perete despărțitor între cele două camere, dar i-a și răspuns la o altă întrebare – ce erau desenele acelea mici de pe fronton. Cum povestea cu Atena și Poseidon a stârnit curiozitatea, a citit-o și pe aceasta din Legendele Olimpului.

Mai jos aveți, în imagini, proiectul ei. Stângăcia se va rezolva în timp. Însă în spatele lui e foarte multă muncă, lectură, și o pioneză prinsă pe planul de călătorii: vrea să ajungă la Atena să-l viziteze. A mai pus apoi două pioneze, una la Londra și una la Paris, unde poți vedea, în muzeu, și sculpturile pe care englezii și francezii le-au colecționat cu „grijă”. (Adică cum, mergem la Atena, dăm o groază de bani pe bilet, dar nu văd decorațiunile?)

Punctul final pe care am rugat-o eu să-l adauge a fost un link către un tur virtual al Partenonului. Foarte multe dintre muzeele lumii (țări civilizate, nu ca la noi unde stă închis de ani de zile!) au realizat astfel de pagini în care poți „vizita”, de la calculator, obiectivul. Mi se pare extraordinar să începem să le integrăm în lecții, însă, până atunci, i-am explicat că o prezentare a proiectului ar fi putut include, pe proiector, această experiență.

Voi cum stați cu proiectele? Cât de creative și cât de folositoare sunt?

 

De pe la serbări…

Dacă anul 2016 ar trebui să primească o etichetă, un „an nebun” i s-ar potrivi cu siguranță. Totul a fost ca într-un carusel, ziua de „mâine” era mereu neprevăzută, finalul nu l-am anticipat de nicio culoare. Acum, că toate se așază, și trag un fel de linie, nu-mi aduc repede aminte decât de serbări.

A mea, la facultate, a fost cu implicare minimă. Anul III avea în grijă „atelierele” pentru copii, dar eu n-am avut zi liberă, și am alergat o oră și un pic, să mă implic olecuță. Deși lista inițială de materiale era generoasă, achizițiile au fost minime, și improvizația a fost la mare cinste. Nu e cea mai mare realizare a mea, dar din ce am avut la dispoziție, în 5 minute, fără unelte (și fără iubita mea ghilotină, cu un cutter și o riglă de plastic…)

La muncă

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Fetele au continuat activitățile, am pregătit și globurile de carton – noroc că le făceam și după-amiază la curs, și aveam la mine instrumentele. N-am prins finalul, dar asta e, dedublarea încă nu e posibilă în realitate.

A urmat apoi serbarea lui Iris de la Cercetași. Ca o paranteză, și-a dorit ea să meargă, după ce câțiva ani i-a observat la diverse activități demonstrative. Și când își pune ceva în cap, reușește. Dacă aș trimite-o singură din punctul A în punctul B, n-ar fi atât de entuziasmată, dar când trebuie să ajungă la Cercetași, și eu lucrez, studiază hărți, marchează repere, și nu renunță. E drept că mai dă trei telefoane de pe drum, să fie „sigură” că ce vede e ce am stabilit noi, dar și când trebuie să decidă, o face. Încerc să nu mă implic mai mult decât este cazul, și să o învăț să ia o hotărâre și să și-o asume.

Ce mă amuză copios este modul în care părinții din ziua de azi nu reușesc să stea în banca lor, și să lase copiii în pace. Începe de la plecarea în excursie, unde punctualitatea e relativă, la organizarea evenimentelor, unde nu contează un careu, trebuie să stai tu moț în mijloc să-ți pozezi odrasla, inclusiv la serbări, chiar dacă organizatorii fac ei înșiși pozele din „mijloc”, și cu siguranță vei primi după. Din fiecare învăț câteceva, și aștept cu „emoție” toamna 2017, când trebuie să și aplic…

Revenind la serbare, momentul care m-a dat gata, la propriu, a fost cel al intonării imnului în uniformă. Știu că sunt, în adâncul sufletului, copilul Epocii de Aur, că am fost educată ca Șoim de nădejde și Pionier neînfricat, dar mi-au dat lacrimile când au oferit eșarfele unor aspiranți. Dacă îmi lipsește ceva din epoca mult apusă, e programul de activități al copiilor. Chiar dacă atunci părea o corvoadă, excursiile, vizitele la fabrici, erau minunate, pentru că le făceam cu colegii. Da, uniforma era idioată, fusta aia plisată nu mi-a plăcut niciodată, centura nu stătea în veci dreaptă, dar cămașa cu insigne era altceva! Cumva asta văd acum la Cercetași… un program organizat, care mă face să fiu mai mult decât invidioasă. De exemplu, vizita la Aeroport. Mai că nu plângeam de oftică la terminal, când am lăsat-o acolo! Voiam și eu…

Momentul neașteptat al serbării a fost acela când au premiat-o pe Iris pentru debut. Își face temele, e atentă, execută ce i se cere, se implică… Și în 11 ani n-am mai văzut-o atât de emoționată! O simțeam de la depărtare că i se taie picioarele, asta după ce o văzusem cum i se scurg ochii după eșarfă. Ceremonialul pentru mine nu era nou, jurământ, steag & co, dar ea vedea prima dată… Acum stă cu carnetul de cercetaș, are listă de activități de realizat, cărți de citit, nu e atât de ușor să ai punctele necesare acordării eșarfei, însă nici nu clipește.

Ce-mi mai place, după ce am studiat pozele de la activități… ordinea (când sunt doar ei cu copiii!). La noi, într-o clasă normală, se stârnește panica dacă învățătoarea încearcă să treacă strada cu toată clasa, musai jumătate din părinți & bunici trebuie să fie prezenți. La ei – nu. Copiii sunt aliniați, nimeni nu iese din rând, și îți pierzi ușor eșarfa dacă nu execuți cerința. Habar n-am dacă i se spune „militărie”, e arătată cu degetul, însă nimic nu reușești dacă este haos. Cu cât copiii înțeleg mai repede asta, cu atât mai bine.

Serbarea a avut apoi câteva momente de colinde, piese de teatru improvizate de copii – Mowgli și Doi ani de vacanță, după care petrecere cu „prăjituri făcute în casă” (dap, momentul în care am aflat, Iris a căzut pe spate de râs, și abia aștepta să vadă cum rezolv eu sarcina!).

Și așteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne va mai aduce anul viitor la cercetași…

felicitare Craciun string art

Felicitare string art pentru Moș Crăciun

felicitare Craciun string art

Ca în fiecare an de când a devenit conștientă de prezența Moșului, Iris îl așteaptă. Dacă atunci când era mai mititică Moșul se și oprea pe la noi, acum, când e mai mare, el aplică rețeta magică de oprire a timpului și cadourile apar miraculos sub brad, în ciuda eforturilor considerabile de a-l pândi.

Anul trecut a fost o tragedie cumplită că nu l-a văzut, a lăsat cadourile așa, în mijlocul petrecerii… Și, în loc să se bucure de ce-a primit, ca ceilalți copii, Iris bocea „de-i sărea cămeșa”, că mai avea ea ceva să-i spună, și uite, a ratat ocazia. Acum am împodobit bradul târziu, pentru că sub un brad gol nu lasă cadouri. S-a așezat confortabil fix lângă brad, și așteaptă. Să vă ferească sfântul să-i stați în cale unui scorpion. Pentru el nu contează decât ceea ce el și-a fixat pe listă, restul sunt pierderi colaterale. Iar Iris dă dovadă de o perseverență înspăimântătoare.

Cam așa a fost și cu felicitarea. Voiam mult să fac acest model cu string art, însă n-am avut timp de el. Când, pe la 5, a început să scoată uneltele și materialele să-i facă moșului felicitare, n-am ratat ocazia, și i-am zis că roșiaticul apreciază cu siguranță dacă îi coase ceva. A tăiat singură cartonul A6, cu ghilotina, însă a avut o eroare de câțiva milimetri… suficienți însă ca modelul să nu poată fi pus drept, pentru că și eu am perforat până în margine. Și voiam să folosim felicitările din setul de la Daco, așa că am sucit cartonul suport (asta la final, când a terminat de cusut), l-am lipit și tăiat după margini – așadar poziția înclinată este o improvizație, nicidecum un plan.

Modelul pentru cusut l-am creat pe loc. Aveam, de la o felicitare precedentă, frunza de hârtie decupată, i-am perforat vârfurile, și asta a fost. Însă cele trei ore în care Iris a cusut au fost o „plăcere”. I-am explicat că tehnica implică răbdare, ordine și disciplină, dar ți-ai găsit… la a treia frunză aproape că ar fi plâns de ciudă, însă „pentru Moșu” niciun efort nu e prea mare!

A terminat de decorat folosind pom-pom roșu și steluțe din setul de decorațiuni, a adăugat și o brățară care să se asorteze cu costumul… Iar acum îl așteaptă!

Sigur e pe drum!

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

felicitare fereastra bradut

Felicitare cu brăduț îmbulinat

felicitare fereastra bradutZilele trecute vă povesteam despre felicitarea pe care Iris a realizat-o singurică, pentru programul de la Cercetași. Am fost convinsă că au ceva târg și că felicitările lor vor fi folosite pentru strângere de fonduri, însă au făcut un fel de „schimb” de felicitări între patrule, și ea a primit la rândul ei o felicitare.

Mie mi s-a părut extraordinară intenția de a îi încuraja să creeze singuri, și să le ofere. Asta comparativ cu situația de la școală, unde s-a propus un „Secret Santa”, și imediat au sărit părinții că 30 lei e o sumă potrivită pentru cadou… iar varianta hand-made a picat. Asta m-a făcut să mă gândesc dacă un moment de genul acesta, cu ornamente de brad personalizate, n-ar fi o idee faină de Crăciun…

Revenind. Felicitarea primită de Iris are o „fereastră” decupată în formă de brăduț. Pentru astfel de decupaje interioare sunt potrivite cutterele speciale, cele care seamănă cu un instrument de scris, și pe care copilul îl poate manevra ușor și cu precizie. La interior, pe partea opusă, are pe mijloc o bandă de hârtie verde, pe care sunt lipite buline, ce par realizate cu perforatorul de coli pentru îndosariere, deși varianta cu confetti de hârtie este la fel de plauzibilă.

Brăduțul a fost completat cu o stea argintie, din hârtie embosată. Autorul este un băiat de aceeași vârstă, lucru vizibil și din precizia tăieturilor. Cred că proiectul poate fi realizat cu ușurință de copii de ciclul primar.

Așadar, concluzia: mai simple sau mai complexe, dăruiți celor dragi în această iarnă felicitări făcute de voi! Când o vor deschide, vor simți cu siguranță fiecare gând bun pe care ați vrut să-l transmiteți!

Seara, ca fetele


Cursurile de la facultate nu au întotdeauna acel rol miraculos, să-ți dezvăluie un adevăr, sau să-ți arate că măcar merită să fii acolo. Cel de muzică de anul acesta nu face excepție. Sunt atâtea bile negre strânse până acum, în 3 întâlniri, încât mi-e greu să descriu senzația pe care o am când se apropie ziua de luni, când de fapt a cânta ar trebui să fie o bucurie.

Un singur lucru a aprins un beculeț în prelegerile întunecate de politică și cotidian, care nu au nimic de-a face cu didactica educației muzicale: acela că astăzi le mai cântăm copiilor doar când sunt bebeluși. Când cresc, gata. Analizând un pic, cam așa stau lucrurile. Am cântat cât erau mici, apoi am trecut la cd-uri cu cântecele, eu am tăcut. Am reînceput acum vreo doi ani, când au venit și primele teme la muzică, și trebuia exersat acasă. Dar să ne distrăm… nu.

De cântat – am cântat. Am fost la cor în gimnaziu și un pic la liceu. Am chinuit o mică claviatură, cântând după cum mă tăia capul, notele de pe portativ, căci teorie muzicală n-am făcut. Măsuri, pauze… sunt total necunoscute. Am învățat, după auz, suficiente cântecele. Disperarea a venit când Iris mi-a cerut s-o ajut, recent, cu un cântec complet necunoscut. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să te încurci în liniile portativului și să nu mai ieși de-acolo. 

Încercând să cântăm, mi-am amintit, undeva acum vreo 30 de ani, când descoperisem la mama o cărticică albastră, cu cântece patriotice. Nu știu ce soartă a avut, dar atunci am învățat, cu ea, „Treceți batalioane”, „Pe-al nostru steag” și altele. Așa că mi-am propus ca, măcar pe cele pe care le știu, să le dau mai departe. Cu entuziasm am acceptat o seară în care eu și Iris (Andrei ne-a ignorat cu succes) ne-am apucat să ne jucăm de-a… karaoke. Habar n-am cum am ajuns de fapt să ascultăm amândouă muzică, puneam de pe youtube, căutam variante cu versuri, dădeam boxele tare (ca să nu ne auzim) și cântam. Două ore aproape, până am simțit că nu mai putem, am trecut de la una la alta, de pe vremea mea sau de acum, știute de ea. Am amestecat engleză, cu franceză și italiană, istorie cu viață cotidiană, discuții care curgeau…

Îmi doresc să repetăm. Îmi doresc să nu mai vin seara terminată de oboseală, să fiu fresh, cum se așteaptă ea să fiu. Pentru că zilele trec… ei cresc… și… știți voi…

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.

Drumul spre raiul școlii e lung și spinos

S-ar fi potrivit mult mai bine articolului „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, pentru că e mai cunoscut. Dar nu spre iad intenționez s-o iau, așa că am căutat ceva mai potrivit în cuvinte. Tema însă e atât de generală, încât trebuie s-o restrâng cât mai repede… și să ajung la bullyingul la școală, temă despre care am (tot) scris și cu siguranță nu se va epuiza prea curând. Sunt, totuși, optimistă… (a se vedea titlul).

Printre provocările pe care începutul de an la gimnaziu mi le-a adus (prin copil) este și aceea a relațiilor din interiorul clasei. Știa de destulă vreme că va părăsi colectivul pe care l-a iubit din toată inima în clasele primare, și ruptura de ei a venit oarecum natural. N-a fost singura care a plecat, și-au luat la revedere și și-au promis câte în lună și în stele… I-am spus că prieteniile adevărate supraviețuiesc peste timp și tuturor încercărilor vieții, și sunt mai mult decât fericită că am putut să-i arăt ce înseamnă o prietenă adevărată: aceea pe care, după 36 de ani de când v-ați cunoscut, îți e tot ca sora pe care n-o ai.

A pășit la gimnaziu cu destul entuziasm și teamă. Urma să intre într-o clasă în care se păstrase un nucleu central, 2/3 din vechiul colectiv, la care s-au mai adăugat alți copii din școală, sau de la alte școli – și cazul nostru. S-a perpelit zile la rând referitor la profesori, cerințe, pretenții, și cu acestea avem de furcă, ca toți cei care sunt în sistemul public de învățământ. Avem preferințe, profesori adorați, ore care n-ar trebui să se mai termine… și ore care mai bine n-ar veni. Însă aceasta este altă poveste.

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.Lovitura neașteptată a venit din altă direcție: colegii de clasă. Am, și mă mândresc cu ea, un copil sociabil. A trecut peste „Eu sunt Iris, vrei să fim prieteni?”, însă nu îmi fac probleme că rămâne izolată într-un grup, pentru că face tot ce poate să anime atmosfera și să se integreze. Nu s-a așteptat însă la izolare impusă, pe motiv că „e nouă”. La fel cum nu m-am așteptat nici eu la o astfel de atitudine din partea unor fetițe de 10/11 ani; mi se pare mult, mult prea devreme să practici astfel de răutăți.

N-am făcut psihologia grupului, și nici facultatea, care se presupune că prin managementul clasei ne pregătește pentru astfel de situații, nu mi-a dat o soluție. Înclin să cred că nucleul vechi se simte cumva amenințat, și refuză, pe linia „noi și voi”, să îi integreze pe cei noi. „Noi nu ne jucăm cu voi”, „noi nu ne jucăm cu ăștia noi”. Am stat mult de vorbă, am întors problema pe toate părțile. Uneori e greu să fii acceptat, toleranța nu este calitatea forte a românilor astăzi, și din ce în ce mai puțin a bucureștenilor. Dar dacă ai clasa fix lângă ieșirea în curte, și mai toți ies și aleargă, și se întreabă… cine se joacă?,  spui și eu! Dar ești respins, pe motiv că… ești nouă, nu ne jucăm cu tine. Acesta este bullying. NU este fizic, însă este emoțional. A decide că tu, Popescu Ionica, nu te joci cu Georgescu Rodica, este alegerea ta. Dar a le impune, sub amenințarea excluderii din joc, lui Gigica, Domnica și Sofica să nu se joace cu Rodica – este clar bullying.

Am aplicat atunci soluțiile pe care le știam – prima, apelezi la autoritate. A apelat la mine, am întrebat-o dacă este nevoie să merg cu ea la dirigintele clasei, sau se descurcă cu asta. A conștientizat că va fi numită „pârâcioasă”, a răbdat mai bine de o lună, încercând, după ce a identificat cei doi „lideri”, să discute cu aceștia. Nu s-a putut. Așa că suntem în stadiul în care ea a vorbit cu doamna, liderul 1 a aflat, a informat liderul 2, frontul de luptă se încinge… amenințările curg… dar susține că se descurcă, că probabil va trebui să discute cu doamna între patru ochi, și să se găsească o soluție.

Eu stau pe scaun în fața ecranului, revăd filmulețele din campania de anul trecut de la Cartoon Network, și mă întreb dacă va fi bine. Dacă doamna se va descurca cu asta, sau va ignora problema. Și îmi dau seama că paginile nesfârșite de teme sau profesorii cu cerințe aberante (na, că nu mă pot abține: de ce ai desenat tastatura de acasă? trebuia pe cea de la școală!) nu sunt nici pe departe problema ei cea mai importantă. Iar la 10 ani nu ți se rupe atât de ușor că se uită unul la tine pe sub sprâncene…

O singură luminiță s-a aprins în toată amețeala de evenimente. Eticheta de bullying a pus-o ea! Cel puțin știu că, pe viitor, are șanse să nu fie călcată în picioare, pentru că știe cu ce și cum să riposteze.

Revedeți filmele… ar trebui să nu le închidem în cutiuțe, copiii cresc, sunt mereu alții care nu le-au văzut! (va urma)

TIC, sau cum să le arăți copiilor că școlii nu-i pasă

Dacă există o materie la care poți învăța mai bine faptul că școala și realitatea au o relație din aceea în care „se cunosc, se salută, și atât”, atunci aceasta este TIC. După ce ne-am bătut cu pumnul în piept că uite, îi învățăm pe copii de mici să utilizeze calculatoarele, ne dăm cu stângul în dreptul, facem pe cocoșii… când… de fapt… nu ținem deloc cont de nevoile lor.

În primul rând, la TIC nu deschidem calculatoarele. Învățăm despre ele, cu scheme pe caiet, din care nu înțelegem mai nimic. Aseară Iris a venit disperată să-i explic ce a desenat ea acolo… Așa că am studiat schemele, am încercat să mă prind ce Doamne-iartă-mă a făcut acolo… niște sloturi… am ghicit câteva, i le-am zis…

De ce ar învăța așa, n-am idee… ar trebui să utilizeze o schemă logică. Adică… și încerc să redau o parte din dialog: dacă vrem să folosim un calculator, prima dată… Îi dăm drumul! De unde? (cu schema lângă) De la butonul de power! Cum știm că i-am dat drumul? Se aprinde led-ul de power… Ce se întâmplă acum în carcasă? Păi… curentul electric pătrunde în toate componentele, care încep să funcționeze. Procesorul (creierul calculatorului) rulează programele instalate, și ne deschide nouă sistemul… Apoi i-am povestit de memoria de scurtă durată, RAM, care e legată de rapiditatea cu care calculatorul execută ceea ce îi ceri – și înseamnă că nu are prea multă calculatorul bunicului, care se mișcă precum un melc. Memoria de lungă durată – hardul, este un fel de depozit pentru tot ceea ce păstrăm noi: poze, filme, muzică, documente.

Am trecut apoi la CD-ROM, DVD-ROM, DVD-RW, și cireașa de pe tort, floppy-disk. Dacă pe primele i le-am explicat, și le-a înțeles, la floppy… fac un efort, îmi amintesc de ultima eclipsă, și-i spun că e discul ăla de plastic pe care l-am spart și ne-am uitat cu ce era în interior la soare! Și noi de ce învățăm astea dacă nu se mai folosesc?! Dau mândră răspuns: pentru că e istoria calculatorului! Și la ce-mi trebuie?

A ajuns așadar la întrebarea pe care o pun copiii acum…. la ce-mi trebuie mie ACUM ori MAI ÎNCOLO informația asta?? La fel cum stătea și calcula aseară, cine e mai mare, 2^41 sau 3^24? Aș fi vrut să-i spun că am trăit bine-merci fără să știu să calculez puteri așa mari, ori să extrag radicali de x ordin, și nu cred că mă voi mai lovi vreodată de ele…

Azi de dimineață recapitulam informațiile… „și când vrem să transferăm informațiile din calculator… ce folosim?” Un stick! Corectez: cd, dvd. Stick usb nu avea în lecție. „Dacă vrem să ascultăm muzică… ce avem nevoie?” Internet! Ca o paranteză, nicăieri în caiet nu scrie nimic de internet. Eu voiam să ajung la boxe, căci avea pe schemă mufele…

Lecția a fost o nebunie, căci desenele ei erau departe de ce am putut eu să-i arăt cu laptopul, să-i explic că au evoluat calculatoarele de la unele cât un depozit, la cele mai mici laptopuri, că în curând mouse-ul e pe lista speciilor pe cale de dispariție, că avem ecrane tactile…

Și, dacă am avut cireașa de pe tort, să punem și bomboana de pe colivă, simultan cu răsucit cuțitul în rană. Cum în laborator (unde fac ora, dar nu pornesc calculatoarele) sunt calculatoare vechi, au întrebat, tot desenând „structura”, dacă nu le pot deschide, să vadă ce e înăuntru. Răspuns – nu, că sunt lipite.

Mai are sens să mă întreb cât de ușor ar fi fost să deschidă unul și să le arate? Cât de ușor ar fi înțeles, căci copiii din ziua de azi asta fac, în primul rând văd…? Ca să nu mai zic cât ar fi simplificat lecția aceasta cumplită, printr-o paralelă cu corpul omenesc? Ochii sunt monitorul, urechile boxele, gura – microfonul, creierul – procesorul, memoria – hardul, ram-ul, simțurile – mouse, tastatură, și așa mai departe…

Dar – facem TIC la școală. Dezvoltăm „competențe digitale”, nu?

tic

Geometria, detectivul și avocatul

Practica spune că un copil normal are nevoie să repete un algoritm de șase ori până să putem considera că și l-a însușit. La matematică, exercițiile sunt esențiale, căci matematica se învață cu creionul în mână. Un copil cu dificultăți moderate în învățare poate avea nevoie chiar de până la 20 de repetiții, iar cei cu dificultăți grave, cu mult peste această limită.

Nu am văzut nicăieri că o singură aplicație ar rezolva problema învățării, însă al meu copil pare să creadă cu ardoare în această teorie… motiv pentru care, la vârsta la care adolescența bate la ușă, avem niște conflicte de toată frumusețea, cu nervi și accesorii din categoria „dacă mă uit în oglindă, părintele ăsta nu sunt eu”. Cert e că la geometrie – care mie mi-a plăcut enorm de când am descoperit la grădiniță echerul și compasul – se dau lupte crâncene. Nu e atent, nu desenează la milimetru, prin urmare, mai dai de necaz și pentru că te induce în eroare figura…

Azi rezolva o problemă chiar frumoasă, și când am luat-o, încet, amândoi, de la capăt, și-a dat seama unde a greșit prima dată… apoi nu a fost decât muncă și atenție. Discutam la final pe lângă: a rezolva o problemă de geometrie, și mai ales, să-ți facă plăcere să o rezolvi, înseamnă să ai înclinații de detectiv și avocat. Pe de-o parte, să scoți zer din piatră seacă, adică tot ce poți din puținele date ale problemei, să le întorci pe toate părțile și să le corelezi, și să devii avocatul diavolului, să folosești tot ce ai ca să demonstrezi că e „vinovat”. Eu știu că mi-am greșit meseria… însă ce pot să văd, din entuziasmul cu care copilul meu rezolvă problemele… e că nu voi avea, cu siguranță, avocat sau detectiv în cazul lui…

Da… suntem clasa a șaptea… și când îl întrebi încotro o iei peste doi ani… se uită la cutia cu mașinuțe… și te trimite la plimbare… că sigur vorbești singur prin cameră!

La 13 ani – cocktail de facebook cu pokemoni, tratat cu Geocache

cocktailAzi este o zi cu totul specială, căci sărbătoresc 13 ani de când am devenit pentru prima dată mamă. Am cumpărat lumânările… pentru el… El… cu 13 cm mai înalt ca mine, cu 3cm în plus la pantofi, cu o dragoste de viață ce stă să explodeze, și pe care sper să și-o trăiască din plin! La mulți ani, Andrei!

L-am întrebat ce înseamnă 13 ani… și răspunsul arată cât de (i)maturi sunt încă copiii la această vârstă. Căci, deși au impresia că știu tot, și ceilalți nu știu nimic, prima lui decizie majoră e să-și actualizeze contul de facebook, cu vârsta reală. Ceea ce – sincer – mă bucură și mă agită. Prima, că nu va avea acces la conținut nepotrivit, a doua… că sunt mulți nebuni care se uită la vârsta copiilor.

E momentul în care sper că tot ce-am „semănat” pe terenul siguranței pe internet va da roade. Nu discuți cu necunoscuți, nu pui poze din casă, nu spui unde te duci, cât stai, și, mai ales, nu postezi public. Sunt reguli pe care le respect și eu, și sper din tot sufletul că nu le-a adoptat doar pentru că eu l-am bătut la cap, ci a și înțeles de ce există aceste reguli… Am triat demult lista lui de „prieteni”, i-am scos pe cei necunoscuți, de pe la jocurile online, i-am explicat cum se folosesc setările de confidențialitate, și cum poți avea totuși parte de o experiență frumoasă cu prieteni reali, colegi de școală. Nu pot interzice aplicația. Doamna de matematică are un grup prin care comunică cu ei. Ei au propriile grupuri, căci e demodat să dai un telefon să întrebi tema, postezi pe grup.

Când s-a născut Andrei, aveam net pe dial-up, și intram după 10 seara, să nu mă ucidă factura. Știam înainte de conectare ce caut, salvam informația, mă deconectam și citeam. Tot când s-a născut Andrei am început și eu să învăț despre „www”, să scriu primele coduri. Este copilul care a crescut cu tehnologia, și acum, când ridic privirea să-i văd ochii, îmi dau seama că am net pe telefon și poate nu știm că peste câțiva ani o să ne teleportăm.

Totuși, la 13 ani e încă naiv, și nu poate estima corect pericolele. Când a apărut Pokemon Go a bocit cu lacrimi de crocodil să-i pun aplicația pe telefon (da, mi se pare normal să nu poată instala ce vrea el, când vrea el!). N-am cedat, pentru că așa sunt eu, când nu înțeleg ceva, întâi stau, observ, văd cu ce se mănâncă… Să fie clar, a vâna sau nu pokemoni este o alegere personală a adulților și fiecare face ce vrea. Dar a lăsa copilul să vâneze pokemoni este un risc pe care eu nu mi-l asum. Când iei o decizie „contra curentului”, adică împotriva lui, (că am eu ceva cu el, și vreau să fac lucrurile „contra”, doar am intrat în adolescență), mai ales când te bazezi pe instinct, și nu pe probe, te luminezi la față să vezi că ai decis corect, atunci când în sfârșit apare o dovadă care să-ți susțină alegerea. Ana a descoperit un video despre pericolul real pe care îl reprezintă aplicația, și cum lucrurile pot degenera, nesupravegheate… un experiement „pokemon” demonstrează, cât se poate de clar cu putință, incapacitatea de a controla desfășurarea acțiunii, odată ce ai lansat bila de prins pokemoni…

Și dacă tot credeți că nu este o mare descoperire de marketing, vedeți restaurantele/terasele care au puse momeli… pentru poke-clienți. Stai la o bere, prinzi un pokemon, mai iei o bere, că doar n-o să pleci, nu se știe ce vine… nu?

Dacă însă vreți să mergeți la plimbare cu copilul, și să vânați „ceva”, vă recomand să vânați comori. Nu diamante, și nu trebuie să spargeți vreo bancă… mi-a fost recomandată (încă nu am decis să cumpăr varianta pro) aplicația GeocachingEram la mare când am instalat-o, și încântarea copiilor a fost maximă, să se orienteze cu telefonul, aproape pe post de busolă, și să caute comori. Am scotocit prin bagaje, să vedem ce lucruri „mici” putem pune în cutie, ca să avem dreptul să luăm „ceva”. De ce recomand aplicația (și nu, nu e reclamă!): în primul rând pentru că faceți ceva împreună cu copilul. Vă orientați pe hartă, căutați indicii, scotociți după cutiuțe (unele sunt chiar mici, dar am avut și surpriza să găsim una imensă!)

#3: If you trade items, leave something of greater or equal value.:

Sfaturi pentru începători

Apoi, pentru că învățați să fiți corecți. Regula este ca atunci când găsești o comoară, ai dreptul să iei un singur obiect, și să pui altul în locul lui. Unul singur, indiferent câte îți plac. A fi corect și a nu trișa atunci când nu ești supravegheat de nimeni este o mare provocare, cel puțin pentru societatea noastră, și recunosc că încă sunt sceptică în privința succesului pe termen lung în România.

Însă este amuzant, de jucat în familie, ori cu gașca. Devine amuzant cine reușește primul să o găsească, folosind indiciile. Nu am ajuns încă la nivelul de descifrare a enigmelor, însă, căutând mai multe informații pentru a vă încuraja să încercați „altceva”, am găsit pe blogul asociației din România o activitate din Școala Altfel, superbă! (detalii aici) despre care trebuie să mai aflu detalii, căci acum vine toamna, și urmează ședințele cu părinții pentru propuneri de activități în această perioadă (mai ales că în anul școlar viitor săptămâna nu mai este fixă, perioada este aleasă de școală.)

Azi – atât. Trag aer în piept, și aștept provocările anului 13…