De pe la serbări…

Dacă anul 2016 ar trebui să primească o etichetă, un „an nebun” i s-ar potrivi cu siguranță. Totul a fost ca într-un carusel, ziua de „mâine” era mereu neprevăzută, finalul nu l-am anticipat de nicio culoare. Acum, că toate se așază, și trag un fel de linie, nu-mi aduc repede aminte decât de serbări.

A mea, la facultate, a fost cu implicare minimă. Anul III avea în grijă „atelierele” pentru copii, dar eu n-am avut zi liberă, și am alergat o oră și un pic, să mă implic olecuță. Deși lista inițială de materiale era generoasă, achizițiile au fost minime, și improvizația a fost la mare cinste. Nu e cea mai mare realizare a mea, dar din ce am avut la dispoziție, în 5 minute, fără unelte (și fără iubita mea ghilotină, cu un cutter și o riglă de plastic…)

La muncă

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Fetele au continuat activitățile, am pregătit și globurile de carton – noroc că le făceam și după-amiază la curs, și aveam la mine instrumentele. N-am prins finalul, dar asta e, dedublarea încă nu e posibilă în realitate.

A urmat apoi serbarea lui Iris de la Cercetași. Ca o paranteză, și-a dorit ea să meargă, după ce câțiva ani i-a observat la diverse activități demonstrative. Și când își pune ceva în cap, reușește. Dacă aș trimite-o singură din punctul A în punctul B, n-ar fi atât de entuziasmată, dar când trebuie să ajungă la Cercetași, și eu lucrez, studiază hărți, marchează repere, și nu renunță. E drept că mai dă trei telefoane de pe drum, să fie „sigură” că ce vede e ce am stabilit noi, dar și când trebuie să decidă, o face. Încerc să nu mă implic mai mult decât este cazul, și să o învăț să ia o hotărâre și să și-o asume.

Ce mă amuză copios este modul în care părinții din ziua de azi nu reușesc să stea în banca lor, și să lase copiii în pace. Începe de la plecarea în excursie, unde punctualitatea e relativă, la organizarea evenimentelor, unde nu contează un careu, trebuie să stai tu moț în mijloc să-ți pozezi odrasla, inclusiv la serbări, chiar dacă organizatorii fac ei înșiși pozele din „mijloc”, și cu siguranță vei primi după. Din fiecare învăț câteceva, și aștept cu „emoție” toamna 2017, când trebuie să și aplic…

Revenind la serbare, momentul care m-a dat gata, la propriu, a fost cel al intonării imnului în uniformă. Știu că sunt, în adâncul sufletului, copilul Epocii de Aur, că am fost educată ca Șoim de nădejde și Pionier neînfricat, dar mi-au dat lacrimile când au oferit eșarfele unor aspiranți. Dacă îmi lipsește ceva din epoca mult apusă, e programul de activități al copiilor. Chiar dacă atunci părea o corvoadă, excursiile, vizitele la fabrici, erau minunate, pentru că le făceam cu colegii. Da, uniforma era idioată, fusta aia plisată nu mi-a plăcut niciodată, centura nu stătea în veci dreaptă, dar cămașa cu insigne era altceva! Cumva asta văd acum la Cercetași… un program organizat, care mă face să fiu mai mult decât invidioasă. De exemplu, vizita la Aeroport. Mai că nu plângeam de oftică la terminal, când am lăsat-o acolo! Voiam și eu…

Momentul neașteptat al serbării a fost acela când au premiat-o pe Iris pentru debut. Își face temele, e atentă, execută ce i se cere, se implică… Și în 11 ani n-am mai văzut-o atât de emoționată! O simțeam de la depărtare că i se taie picioarele, asta după ce o văzusem cum i se scurg ochii după eșarfă. Ceremonialul pentru mine nu era nou, jurământ, steag & co, dar ea vedea prima dată… Acum stă cu carnetul de cercetaș, are listă de activități de realizat, cărți de citit, nu e atât de ușor să ai punctele necesare acordării eșarfei, însă nici nu clipește.

Ce-mi mai place, după ce am studiat pozele de la activități… ordinea (când sunt doar ei cu copiii!). La noi, într-o clasă normală, se stârnește panica dacă învățătoarea încearcă să treacă strada cu toată clasa, musai jumătate din părinți & bunici trebuie să fie prezenți. La ei – nu. Copiii sunt aliniați, nimeni nu iese din rând, și îți pierzi ușor eșarfa dacă nu execuți cerința. Habar n-am dacă i se spune „militărie”, e arătată cu degetul, însă nimic nu reușești dacă este haos. Cu cât copiii înțeleg mai repede asta, cu atât mai bine.

Serbarea a avut apoi câteva momente de colinde, piese de teatru improvizate de copii – Mowgli și Doi ani de vacanță, după care petrecere cu „prăjituri făcute în casă” (dap, momentul în care am aflat, Iris a căzut pe spate de râs, și abia aștepta să vadă cum rezolv eu sarcina!).

Și așteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne va mai aduce anul viitor la cercetași…

felicitare Craciun string art

Felicitare string art pentru Moș Crăciun

felicitare Craciun string art

Ca în fiecare an de când a devenit conștientă de prezența Moșului, Iris îl așteaptă. Dacă atunci când era mai mititică Moșul se și oprea pe la noi, acum, când e mai mare, el aplică rețeta magică de oprire a timpului și cadourile apar miraculos sub brad, în ciuda eforturilor considerabile de a-l pândi.

Anul trecut a fost o tragedie cumplită că nu l-a văzut, a lăsat cadourile așa, în mijlocul petrecerii… Și, în loc să se bucure de ce-a primit, ca ceilalți copii, Iris bocea „de-i sărea cămeșa”, că mai avea ea ceva să-i spună, și uite, a ratat ocazia. Acum am împodobit bradul târziu, pentru că sub un brad gol nu lasă cadouri. S-a așezat confortabil fix lângă brad, și așteaptă. Să vă ferească sfântul să-i stați în cale unui scorpion. Pentru el nu contează decât ceea ce el și-a fixat pe listă, restul sunt pierderi colaterale. Iar Iris dă dovadă de o perseverență înspăimântătoare.

Cam așa a fost și cu felicitarea. Voiam mult să fac acest model cu string art, însă n-am avut timp de el. Când, pe la 5, a început să scoată uneltele și materialele să-i facă moșului felicitare, n-am ratat ocazia, și i-am zis că roșiaticul apreciază cu siguranță dacă îi coase ceva. A tăiat singură cartonul A6, cu ghilotina, însă a avut o eroare de câțiva milimetri… suficienți însă ca modelul să nu poată fi pus drept, pentru că și eu am perforat până în margine. Și voiam să folosim felicitările din setul de la Daco, așa că am sucit cartonul suport (asta la final, când a terminat de cusut), l-am lipit și tăiat după margini – așadar poziția înclinată este o improvizație, nicidecum un plan.

Modelul pentru cusut l-am creat pe loc. Aveam, de la o felicitare precedentă, frunza de hârtie decupată, i-am perforat vârfurile, și asta a fost. Însă cele trei ore în care Iris a cusut au fost o „plăcere”. I-am explicat că tehnica implică răbdare, ordine și disciplină, dar ți-ai găsit… la a treia frunză aproape că ar fi plâns de ciudă, însă „pentru Moșu” niciun efort nu e prea mare!

A terminat de decorat folosind pom-pom roșu și steluțe din setul de decorațiuni, a adăugat și o brățară care să se asorteze cu costumul… Iar acum îl așteaptă!

Sigur e pe drum!

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

felicitare fereastra bradut

Felicitare cu brăduț îmbulinat

felicitare fereastra bradutZilele trecute vă povesteam despre felicitarea pe care Iris a realizat-o singurică, pentru programul de la Cercetași. Am fost convinsă că au ceva târg și că felicitările lor vor fi folosite pentru strângere de fonduri, însă au făcut un fel de „schimb” de felicitări între patrule, și ea a primit la rândul ei o felicitare.

Mie mi s-a părut extraordinară intenția de a îi încuraja să creeze singuri, și să le ofere. Asta comparativ cu situația de la școală, unde s-a propus un „Secret Santa”, și imediat au sărit părinții că 30 lei e o sumă potrivită pentru cadou… iar varianta hand-made a picat. Asta m-a făcut să mă gândesc dacă un moment de genul acesta, cu ornamente de brad personalizate, n-ar fi o idee faină de Crăciun…

Revenind. Felicitarea primită de Iris are o „fereastră” decupată în formă de brăduț. Pentru astfel de decupaje interioare sunt potrivite cutterele speciale, cele care seamănă cu un instrument de scris, și pe care copilul îl poate manevra ușor și cu precizie. La interior, pe partea opusă, are pe mijloc o bandă de hârtie verde, pe care sunt lipite buline, ce par realizate cu perforatorul de coli pentru îndosariere, deși varianta cu confetti de hârtie este la fel de plauzibilă.

Brăduțul a fost completat cu o stea argintie, din hârtie embosată. Autorul este un băiat de aceeași vârstă, lucru vizibil și din precizia tăieturilor. Cred că proiectul poate fi realizat cu ușurință de copii de ciclul primar.

Așadar, concluzia: mai simple sau mai complexe, dăruiți celor dragi în această iarnă felicitări făcute de voi! Când o vor deschide, vor simți cu siguranță fiecare gând bun pe care ați vrut să-l transmiteți!

Seara, ca fetele


Cursurile de la facultate nu au întotdeauna acel rol miraculos, să-ți dezvăluie un adevăr, sau să-ți arate că măcar merită să fii acolo. Cel de muzică de anul acesta nu face excepție. Sunt atâtea bile negre strânse până acum, în 3 întâlniri, încât mi-e greu să descriu senzația pe care o am când se apropie ziua de luni, când de fapt a cânta ar trebui să fie o bucurie.

Un singur lucru a aprins un beculeț în prelegerile întunecate de politică și cotidian, care nu au nimic de-a face cu didactica educației muzicale: acela că astăzi le mai cântăm copiilor doar când sunt bebeluși. Când cresc, gata. Analizând un pic, cam așa stau lucrurile. Am cântat cât erau mici, apoi am trecut la cd-uri cu cântecele, eu am tăcut. Am reînceput acum vreo doi ani, când au venit și primele teme la muzică, și trebuia exersat acasă. Dar să ne distrăm… nu.

De cântat – am cântat. Am fost la cor în gimnaziu și un pic la liceu. Am chinuit o mică claviatură, cântând după cum mă tăia capul, notele de pe portativ, căci teorie muzicală n-am făcut. Măsuri, pauze… sunt total necunoscute. Am învățat, după auz, suficiente cântecele. Disperarea a venit când Iris mi-a cerut s-o ajut, recent, cu un cântec complet necunoscut. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să te încurci în liniile portativului și să nu mai ieși de-acolo. 

Încercând să cântăm, mi-am amintit, undeva acum vreo 30 de ani, când descoperisem la mama o cărticică albastră, cu cântece patriotice. Nu știu ce soartă a avut, dar atunci am învățat, cu ea, „Treceți batalioane”, „Pe-al nostru steag” și altele. Așa că mi-am propus ca, măcar pe cele pe care le știu, să le dau mai departe. Cu entuziasm am acceptat o seară în care eu și Iris (Andrei ne-a ignorat cu succes) ne-am apucat să ne jucăm de-a… karaoke. Habar n-am cum am ajuns de fapt să ascultăm amândouă muzică, puneam de pe youtube, căutam variante cu versuri, dădeam boxele tare (ca să nu ne auzim) și cântam. Două ore aproape, până am simțit că nu mai putem, am trecut de la una la alta, de pe vremea mea sau de acum, știute de ea. Am amestecat engleză, cu franceză și italiană, istorie cu viață cotidiană, discuții care curgeau…

Îmi doresc să repetăm. Îmi doresc să nu mai vin seara terminată de oboseală, să fiu fresh, cum se așteaptă ea să fiu. Pentru că zilele trec… ei cresc… și… știți voi…

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.

Drumul spre raiul școlii e lung și spinos

S-ar fi potrivit mult mai bine articolului „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, pentru că e mai cunoscut. Dar nu spre iad intenționez s-o iau, așa că am căutat ceva mai potrivit în cuvinte. Tema însă e atât de generală, încât trebuie s-o restrâng cât mai repede… și să ajung la bullyingul la școală, temă despre care am (tot) scris și cu siguranță nu se va epuiza prea curând. Sunt, totuși, optimistă… (a se vedea titlul).

Printre provocările pe care începutul de an la gimnaziu mi le-a adus (prin copil) este și aceea a relațiilor din interiorul clasei. Știa de destulă vreme că va părăsi colectivul pe care l-a iubit din toată inima în clasele primare, și ruptura de ei a venit oarecum natural. N-a fost singura care a plecat, și-au luat la revedere și și-au promis câte în lună și în stele… I-am spus că prieteniile adevărate supraviețuiesc peste timp și tuturor încercărilor vieții, și sunt mai mult decât fericită că am putut să-i arăt ce înseamnă o prietenă adevărată: aceea pe care, după 36 de ani de când v-ați cunoscut, îți e tot ca sora pe care n-o ai.

A pășit la gimnaziu cu destul entuziasm și teamă. Urma să intre într-o clasă în care se păstrase un nucleu central, 2/3 din vechiul colectiv, la care s-au mai adăugat alți copii din școală, sau de la alte școli – și cazul nostru. S-a perpelit zile la rând referitor la profesori, cerințe, pretenții, și cu acestea avem de furcă, ca toți cei care sunt în sistemul public de învățământ. Avem preferințe, profesori adorați, ore care n-ar trebui să se mai termine… și ore care mai bine n-ar veni. Însă aceasta este altă poveste.

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.Lovitura neașteptată a venit din altă direcție: colegii de clasă. Am, și mă mândresc cu ea, un copil sociabil. A trecut peste „Eu sunt Iris, vrei să fim prieteni?”, însă nu îmi fac probleme că rămâne izolată într-un grup, pentru că face tot ce poate să anime atmosfera și să se integreze. Nu s-a așteptat însă la izolare impusă, pe motiv că „e nouă”. La fel cum nu m-am așteptat nici eu la o astfel de atitudine din partea unor fetițe de 10/11 ani; mi se pare mult, mult prea devreme să practici astfel de răutăți.

N-am făcut psihologia grupului, și nici facultatea, care se presupune că prin managementul clasei ne pregătește pentru astfel de situații, nu mi-a dat o soluție. Înclin să cred că nucleul vechi se simte cumva amenințat, și refuză, pe linia „noi și voi”, să îi integreze pe cei noi. „Noi nu ne jucăm cu voi”, „noi nu ne jucăm cu ăștia noi”. Am stat mult de vorbă, am întors problema pe toate părțile. Uneori e greu să fii acceptat, toleranța nu este calitatea forte a românilor astăzi, și din ce în ce mai puțin a bucureștenilor. Dar dacă ai clasa fix lângă ieșirea în curte, și mai toți ies și aleargă, și se întreabă… cine se joacă?,  spui și eu! Dar ești respins, pe motiv că… ești nouă, nu ne jucăm cu tine. Acesta este bullying. NU este fizic, însă este emoțional. A decide că tu, Popescu Ionica, nu te joci cu Georgescu Rodica, este alegerea ta. Dar a le impune, sub amenințarea excluderii din joc, lui Gigica, Domnica și Sofica să nu se joace cu Rodica – este clar bullying.

Am aplicat atunci soluțiile pe care le știam – prima, apelezi la autoritate. A apelat la mine, am întrebat-o dacă este nevoie să merg cu ea la dirigintele clasei, sau se descurcă cu asta. A conștientizat că va fi numită „pârâcioasă”, a răbdat mai bine de o lună, încercând, după ce a identificat cei doi „lideri”, să discute cu aceștia. Nu s-a putut. Așa că suntem în stadiul în care ea a vorbit cu doamna, liderul 1 a aflat, a informat liderul 2, frontul de luptă se încinge… amenințările curg… dar susține că se descurcă, că probabil va trebui să discute cu doamna între patru ochi, și să se găsească o soluție.

Eu stau pe scaun în fața ecranului, revăd filmulețele din campania de anul trecut de la Cartoon Network, și mă întreb dacă va fi bine. Dacă doamna se va descurca cu asta, sau va ignora problema. Și îmi dau seama că paginile nesfârșite de teme sau profesorii cu cerințe aberante (na, că nu mă pot abține: de ce ai desenat tastatura de acasă? trebuia pe cea de la școală!) nu sunt nici pe departe problema ei cea mai importantă. Iar la 10 ani nu ți se rupe atât de ușor că se uită unul la tine pe sub sprâncene…

O singură luminiță s-a aprins în toată amețeala de evenimente. Eticheta de bullying a pus-o ea! Cel puțin știu că, pe viitor, are șanse să nu fie călcată în picioare, pentru că știe cu ce și cum să riposteze.

Revedeți filmele… ar trebui să nu le închidem în cutiuțe, copiii cresc, sunt mereu alții care nu le-au văzut! (va urma)

TIC, sau cum să le arăți copiilor că școlii nu-i pasă

Dacă există o materie la care poți învăța mai bine faptul că școala și realitatea au o relație din aceea în care „se cunosc, se salută, și atât”, atunci aceasta este TIC. După ce ne-am bătut cu pumnul în piept că uite, îi învățăm pe copii de mici să utilizeze calculatoarele, ne dăm cu stângul în dreptul, facem pe cocoșii… când… de fapt… nu ținem deloc cont de nevoile lor.

În primul rând, la TIC nu deschidem calculatoarele. Învățăm despre ele, cu scheme pe caiet, din care nu înțelegem mai nimic. Aseară Iris a venit disperată să-i explic ce a desenat ea acolo… Așa că am studiat schemele, am încercat să mă prind ce Doamne-iartă-mă a făcut acolo… niște sloturi… am ghicit câteva, i le-am zis…

De ce ar învăța așa, n-am idee… ar trebui să utilizeze o schemă logică. Adică… și încerc să redau o parte din dialog: dacă vrem să folosim un calculator, prima dată… Îi dăm drumul! De unde? (cu schema lângă) De la butonul de power! Cum știm că i-am dat drumul? Se aprinde led-ul de power… Ce se întâmplă acum în carcasă? Păi… curentul electric pătrunde în toate componentele, care încep să funcționeze. Procesorul (creierul calculatorului) rulează programele instalate, și ne deschide nouă sistemul… Apoi i-am povestit de memoria de scurtă durată, RAM, care e legată de rapiditatea cu care calculatorul execută ceea ce îi ceri – și înseamnă că nu are prea multă calculatorul bunicului, care se mișcă precum un melc. Memoria de lungă durată – hardul, este un fel de depozit pentru tot ceea ce păstrăm noi: poze, filme, muzică, documente.

Am trecut apoi la CD-ROM, DVD-ROM, DVD-RW, și cireașa de pe tort, floppy-disk. Dacă pe primele i le-am explicat, și le-a înțeles, la floppy… fac un efort, îmi amintesc de ultima eclipsă, și-i spun că e discul ăla de plastic pe care l-am spart și ne-am uitat cu ce era în interior la soare! Și noi de ce învățăm astea dacă nu se mai folosesc?! Dau mândră răspuns: pentru că e istoria calculatorului! Și la ce-mi trebuie?

A ajuns așadar la întrebarea pe care o pun copiii acum…. la ce-mi trebuie mie ACUM ori MAI ÎNCOLO informația asta?? La fel cum stătea și calcula aseară, cine e mai mare, 2^41 sau 3^24? Aș fi vrut să-i spun că am trăit bine-merci fără să știu să calculez puteri așa mari, ori să extrag radicali de x ordin, și nu cred că mă voi mai lovi vreodată de ele…

Azi de dimineață recapitulam informațiile… „și când vrem să transferăm informațiile din calculator… ce folosim?” Un stick! Corectez: cd, dvd. Stick usb nu avea în lecție. „Dacă vrem să ascultăm muzică… ce avem nevoie?” Internet! Ca o paranteză, nicăieri în caiet nu scrie nimic de internet. Eu voiam să ajung la boxe, căci avea pe schemă mufele…

Lecția a fost o nebunie, căci desenele ei erau departe de ce am putut eu să-i arăt cu laptopul, să-i explic că au evoluat calculatoarele de la unele cât un depozit, la cele mai mici laptopuri, că în curând mouse-ul e pe lista speciilor pe cale de dispariție, că avem ecrane tactile…

Și, dacă am avut cireașa de pe tort, să punem și bomboana de pe colivă, simultan cu răsucit cuțitul în rană. Cum în laborator (unde fac ora, dar nu pornesc calculatoarele) sunt calculatoare vechi, au întrebat, tot desenând „structura”, dacă nu le pot deschide, să vadă ce e înăuntru. Răspuns – nu, că sunt lipite.

Mai are sens să mă întreb cât de ușor ar fi fost să deschidă unul și să le arate? Cât de ușor ar fi înțeles, căci copiii din ziua de azi asta fac, în primul rând văd…? Ca să nu mai zic cât ar fi simplificat lecția aceasta cumplită, printr-o paralelă cu corpul omenesc? Ochii sunt monitorul, urechile boxele, gura – microfonul, creierul – procesorul, memoria – hardul, ram-ul, simțurile – mouse, tastatură, și așa mai departe…

Dar – facem TIC la școală. Dezvoltăm „competențe digitale”, nu?

tic

Geometria, detectivul și avocatul

Practica spune că un copil normal are nevoie să repete un algoritm de șase ori până să putem considera că și l-a însușit. La matematică, exercițiile sunt esențiale, căci matematica se învață cu creionul în mână. Un copil cu dificultăți moderate în învățare poate avea nevoie chiar de până la 20 de repetiții, iar cei cu dificultăți grave, cu mult peste această limită.

Nu am văzut nicăieri că o singură aplicație ar rezolva problema învățării, însă al meu copil pare să creadă cu ardoare în această teorie… motiv pentru care, la vârsta la care adolescența bate la ușă, avem niște conflicte de toată frumusețea, cu nervi și accesorii din categoria „dacă mă uit în oglindă, părintele ăsta nu sunt eu”. Cert e că la geometrie – care mie mi-a plăcut enorm de când am descoperit la grădiniță echerul și compasul – se dau lupte crâncene. Nu e atent, nu desenează la milimetru, prin urmare, mai dai de necaz și pentru că te induce în eroare figura…

Azi rezolva o problemă chiar frumoasă, și când am luat-o, încet, amândoi, de la capăt, și-a dat seama unde a greșit prima dată… apoi nu a fost decât muncă și atenție. Discutam la final pe lângă: a rezolva o problemă de geometrie, și mai ales, să-ți facă plăcere să o rezolvi, înseamnă să ai înclinații de detectiv și avocat. Pe de-o parte, să scoți zer din piatră seacă, adică tot ce poți din puținele date ale problemei, să le întorci pe toate părțile și să le corelezi, și să devii avocatul diavolului, să folosești tot ce ai ca să demonstrezi că e „vinovat”. Eu știu că mi-am greșit meseria… însă ce pot să văd, din entuziasmul cu care copilul meu rezolvă problemele… e că nu voi avea, cu siguranță, avocat sau detectiv în cazul lui…

Da… suntem clasa a șaptea… și când îl întrebi încotro o iei peste doi ani… se uită la cutia cu mașinuțe… și te trimite la plimbare… că sigur vorbești singur prin cameră!

La 13 ani – cocktail de facebook cu pokemoni, tratat cu Geocache

cocktailAzi este o zi cu totul specială, căci sărbătoresc 13 ani de când am devenit pentru prima dată mamă. Am cumpărat lumânările… pentru el… El… cu 13 cm mai înalt ca mine, cu 3cm în plus la pantofi, cu o dragoste de viață ce stă să explodeze, și pe care sper să și-o trăiască din plin! La mulți ani, Andrei!

L-am întrebat ce înseamnă 13 ani… și răspunsul arată cât de (i)maturi sunt încă copiii la această vârstă. Căci, deși au impresia că știu tot, și ceilalți nu știu nimic, prima lui decizie majoră e să-și actualizeze contul de facebook, cu vârsta reală. Ceea ce – sincer – mă bucură și mă agită. Prima, că nu va avea acces la conținut nepotrivit, a doua… că sunt mulți nebuni care se uită la vârsta copiilor.

E momentul în care sper că tot ce-am „semănat” pe terenul siguranței pe internet va da roade. Nu discuți cu necunoscuți, nu pui poze din casă, nu spui unde te duci, cât stai, și, mai ales, nu postezi public. Sunt reguli pe care le respect și eu, și sper din tot sufletul că nu le-a adoptat doar pentru că eu l-am bătut la cap, ci a și înțeles de ce există aceste reguli… Am triat demult lista lui de „prieteni”, i-am scos pe cei necunoscuți, de pe la jocurile online, i-am explicat cum se folosesc setările de confidențialitate, și cum poți avea totuși parte de o experiență frumoasă cu prieteni reali, colegi de școală. Nu pot interzice aplicația. Doamna de matematică are un grup prin care comunică cu ei. Ei au propriile grupuri, căci e demodat să dai un telefon să întrebi tema, postezi pe grup.

Când s-a născut Andrei, aveam net pe dial-up, și intram după 10 seara, să nu mă ucidă factura. Știam înainte de conectare ce caut, salvam informația, mă deconectam și citeam. Tot când s-a născut Andrei am început și eu să învăț despre „www”, să scriu primele coduri. Este copilul care a crescut cu tehnologia, și acum, când ridic privirea să-i văd ochii, îmi dau seama că am net pe telefon și poate nu știm că peste câțiva ani o să ne teleportăm.

Totuși, la 13 ani e încă naiv, și nu poate estima corect pericolele. Când a apărut Pokemon Go a bocit cu lacrimi de crocodil să-i pun aplicația pe telefon (da, mi se pare normal să nu poată instala ce vrea el, când vrea el!). N-am cedat, pentru că așa sunt eu, când nu înțeleg ceva, întâi stau, observ, văd cu ce se mănâncă… Să fie clar, a vâna sau nu pokemoni este o alegere personală a adulților și fiecare face ce vrea. Dar a lăsa copilul să vâneze pokemoni este un risc pe care eu nu mi-l asum. Când iei o decizie „contra curentului”, adică împotriva lui, (că am eu ceva cu el, și vreau să fac lucrurile „contra”, doar am intrat în adolescență), mai ales când te bazezi pe instinct, și nu pe probe, te luminezi la față să vezi că ai decis corect, atunci când în sfârșit apare o dovadă care să-ți susțină alegerea. Ana a descoperit un video despre pericolul real pe care îl reprezintă aplicația, și cum lucrurile pot degenera, nesupravegheate… un experiement „pokemon” demonstrează, cât se poate de clar cu putință, incapacitatea de a controla desfășurarea acțiunii, odată ce ai lansat bila de prins pokemoni…

Și dacă tot credeți că nu este o mare descoperire de marketing, vedeți restaurantele/terasele care au puse momeli… pentru poke-clienți. Stai la o bere, prinzi un pokemon, mai iei o bere, că doar n-o să pleci, nu se știe ce vine… nu?

Dacă însă vreți să mergeți la plimbare cu copilul, și să vânați „ceva”, vă recomand să vânați comori. Nu diamante, și nu trebuie să spargeți vreo bancă… mi-a fost recomandată (încă nu am decis să cumpăr varianta pro) aplicația GeocachingEram la mare când am instalat-o, și încântarea copiilor a fost maximă, să se orienteze cu telefonul, aproape pe post de busolă, și să caute comori. Am scotocit prin bagaje, să vedem ce lucruri „mici” putem pune în cutie, ca să avem dreptul să luăm „ceva”. De ce recomand aplicația (și nu, nu e reclamă!): în primul rând pentru că faceți ceva împreună cu copilul. Vă orientați pe hartă, căutați indicii, scotociți după cutiuțe (unele sunt chiar mici, dar am avut și surpriza să găsim una imensă!)

#3: If you trade items, leave something of greater or equal value.:

Sfaturi pentru începători

Apoi, pentru că învățați să fiți corecți. Regula este ca atunci când găsești o comoară, ai dreptul să iei un singur obiect, și să pui altul în locul lui. Unul singur, indiferent câte îți plac. A fi corect și a nu trișa atunci când nu ești supravegheat de nimeni este o mare provocare, cel puțin pentru societatea noastră, și recunosc că încă sunt sceptică în privința succesului pe termen lung în România.

Însă este amuzant, de jucat în familie, ori cu gașca. Devine amuzant cine reușește primul să o găsească, folosind indiciile. Nu am ajuns încă la nivelul de descifrare a enigmelor, însă, căutând mai multe informații pentru a vă încuraja să încercați „altceva”, am găsit pe blogul asociației din România o activitate din Școala Altfel, superbă! (detalii aici) despre care trebuie să mai aflu detalii, căci acum vine toamna, și urmează ședințele cu părinții pentru propuneri de activități în această perioadă (mai ales că în anul școlar viitor săptămâna nu mai este fixă, perioada este aleasă de școală.)

Azi – atât. Trag aer în piept, și aștept provocările anului 13…

Cum a fost la Xperiment! Optics

La începutul lui aprilie, în săptămâna „altfel”, copiii au avut liber neoficial vineri. În fond, dacă e altfel, de ce să nu aibă patru zile, şi nu 5?! Aşa că am profitat toţi trei de ocazie pentru a compensa puţinele activităţi de la şcoală. Am început cu Xperiment – optics, a treia expoziţie de acest gen deschisă în Bucureşti. Sunt sigură că nu este ultima, ASUR şi Parentime vor continua. Ne-am grăbit spre institutul francez de pe Dacia, şi am avut plăcuta surpriză ca, deşi unele exponate nu erau cu totul o noutate pentru noi, să avem şi destule de explorat. În plus, când am ajuns noi tocmai pleca un grup măricel, şi nu mai era nimeni.

Am început cu labirintul cu oglinzi. Nu trebuie să găseşti drumul, ci doar unghiul corect de a aşeza oglinzile, pentru a ajunge la „destinaţie”. Legea reflexiei le-am tot explicat-o, chiar dacă geometric nu au învăţat noţiunea de „unghi”, o simt. Au exersat-o şi cu tunelul nostru optic. Am stat destul de mult şi la masa luminoasă şi ne-am jucat cu foliile colorate, să vedem ce culori obţinem prin combinaţie. De fapt, am verificat ceea ce ştiam despre culorile primare şi secundare. Ne-am mai jucat cu cititul în oglindă, scrisul în oglindă, câteva lunete…

Noutăţile au fost altele:

  • anatomia ochiului – l-am demontat, l-am studiat, am văzut care sunt părţile, cum stă cristalinul.
  • fibrele optice – am avut la dispoziţie câteva mănunchiuri serioase, plus generatoare colorate de lumină.
  • teatru de umbre – de unde Iris nu se mai lăsa dusă, încerca forme diverse.

Două au fost însă exponatele cu punctaj maxim din partea mea: cel cu oglinzi, lentile, reflexie şi refracţie, şi cel cu fasciculele care descompun lumina. Cele trei fascicule R(ed)G(reen)B(lue), compuse, dau lumina albă. Experimentul l-am găsit şi la Orăşelul cunoaşterii, numai că intensitatea luminii generate era prea slabă pentru a ne putea juca cu ele. Aici funcţiona perfect.

Cel mai mult ne-am jucat cu laserele şi lentilele. Panoul era pe cât de simplu, pe atât de provocator. Erau generate din lateral două fascicule laser paralele, cu care puteai apoi experimenta toate legile legate de oglinzi, lentile, reflexie şi refracţie. Lentila convexă, cea asemănătoare cristalinului nostru, dar şi lentilelor din obiectivele foto, făcea cele două raze să se întâlnească. Imaginea nu este clară dacă la fotografie nu ai răbdare să „focalizezi”, şi nici noi nu putem vedea la distanţă până când cristalinul nostru nu este „reglat” de muşchi şi nu proiectează corect imaginea pe retină. Prin lentila concavă, cele două raze diverg, şi după atâtea legi ale fizicii desenate geometric, a fost în premieră pentru mine să le văd astfel ilustrate. Am trecut apoi la refracţie, raza trecută prin paralelipiped îşi schimba unghiul când îl traversa, efectul pe care îl vedem atunci când introducem în apă un băţ, ce pare „frânt” la suprafaţa apei.

Vă recomand să nu rataţi viitoarele expoziţii interactive Xperiment. Indiferent care va fi tema acestora, aveţi cu siguranţă ce învăţa!

Cum ridici moralul unui copil

De ceva vreme încoace, mai exact de când Andrei are o doamnă nouă la şcoală, joia seara ducem o adevărată luptă. Nu vrea şi pace vinerea la şcoală. Am tot încercat să aflu care e de fapt problema, pentru că nu-mi place la abilităţi nu funcţionează, mai ales că de cinci ani de când lucrez cu el acasă ştiu prea bine ce poate.

Aşa am aflat cu tristeţe că la ei în clasă toţi sunt proşti. Că singura talentată şi capabilă la abilităţi e X, că numai X poate să facă ce le cere doamna, că el nu e în stare de nimic. Îmi cunosc copilul, şi ştiu că nu e genul care să suporte înfrângeri înlănţuite, el îşi ia jucăriile şi pleacă, şi te lasă să vorbeşti cu pereţii. Dar… nu putem lipsi vinerea de la şcoală, şi în niciun caz în fiecare vineri. Am analizat amândoi situaţia.

1. Să vin eu să vorbesc cu doamna… Sincer, nici când eram eu la catedră nu mă omoram după genul asta de părinţi războinici care le ştiu mai bine pe toate. Omul de la catedră are nevoie de credit. Da, sunt unii care l-au pierdut, prin propriile puteri (sau prin propriile lipsuri), dar în niciun caz nu trebuie, ca părinte, să te duci la şcoală, şi, de faţă cu copilul, să te iei de „doamna”… există pentru aceasta orele de consultaţii, telefoane, director dacă problema este mai gravă. Dar de faţă cu copilul, autoritatea este la catedră. Dacă el învaţă că mamă-sa e mai tare şi omul de la catedră preş de şters picioarele, te mai întrebi atunci de ce sfidează cadrele didactice? De ce nu se pot înţelege cu el? Din vina noastră… a părinţilor. Pentru că de faţă cu ei, în public sau în privat, asta gândim şi asta spunem: la catedră stă un nimeni, şi trebuie tratat ca atare.

2. Să acceptăm situaţia aşa cum e. Am încercat varianta. Îşi lua o carte de citit, se ascundea în colţul lui, dar tot nu am rezolvat problema. Tot rănit venea acasă, pentru că se simţea nedreptăţit. Habar n-avem uneori, de la înălţimea catedrei, cât rău fac vorbele noastre. Generalizările mai ales. Da, doamna nu a terminat pedagogicul. Între meseria de psiholog şi cea de dascăl e o distanţă mare, după părerea mea, pe care numai talentul şi dăruirea o pot micşora. Dar acum stă la catedră. Iar ei au doar 10 ani… poate pe unii nu-i afectează. Poate că a fi prost e ceva cu care s-au obişnuit de-acasă. Dar al meu nu e. Oamenii pot fi buni, capabili, silitori, talentaţi… dar nu proşti. Iar el urăşte să fie prost.

3. Să găsim o soluţie. Adică să îi demonstrăm cumva doamnei că se înşeală. Dar pentru asta trebuie să aibă el încredere în forţele proprii, să îşi susţină ideea dacă crede în ea, să lupte pentru ea dacă o consideră corectă. Aseară, aceeaşi poveste. Azi urmau să-şi decoreze clasa. Doamna vrea decoraţiuni noi, că cele de anul trecut nu-i plac. De ce nu-i plac? Că sunt făcute cu doamna Gabi (învătătoarea lui dragă)? Tot noi le-am făcut, şi nouă ne plac! I-am răspuns că este decizia dânsei… şi dacă a hotărât că azi vor face decoraţiuni noi, va trebui să facă şi el. Orice aş face, o să zică iar că sunt prost! Am convenit cu el să ia trusa mea de quilling, tot este pregătită de la grădiniţă pentru iarnă, şi să lucreze. I-am arătat globurile de carton făcute cu copiii mei la clasă. Iar el şi quillingul sunt prieteni buni. L-am aşteptat după ore şi el întârzia… a apărut cu un zâmbet care trecea de urechi. Mami, m-a mai ţinut doamna să-i mai fac nişte modele! I-am făcut vâsc, flori, şi tot mai voia. Si colegii mă întrebau dacă nu am un ac în plus! Toţi voiau să încerce!

Azi e vineri. Iar eu mă bucur că mi-am stăpânit impulsul de a urca la etajul doi, la şcoală… Oricât ne-am dori o şcoală perfectă pentru copil, profesori fără vocaţie, oameni pentru care catedra este doar un loc unde să citeşti ziarul, pe aceştia îi va întâlni tot timpul. Iar eu sper să înveţe să-i înfrunte singur, şi să-şi câştige respectul lor prin merit şi prin muncă.

Săptămâna viitoare e iar vineri…

glob-quilling-vasc