Mai mult ca perfectul – Aivi Dal

Printre cărțile cu care m-am întors de la Bookfest a fost și Mai mult ca perfectul. Momentul în care am primit-o a fost însoțit de „avem ceva altfel, sigur o să le placă copiilor”, „e ușoară, amuzantă, în genul povestirilor de școală din Jurnalul unui puști”. Cum nu consider jurnalul o carte, ci mai mult benzi desenate de amuzament, „hamburgeri de consumat rapid” (Rui Zink), n-am căzut pe spate când am auzit. Dar A., când mi-a recomandat cartea, avea ceva în privire, o lumină pusă pe șotii, așa că am riscat. În definitiv, timpul pentru lectură nu părea a fi foarte mare, m-am apucat să citesc.

Am aruncat un ochi la autor, nici asta nu mi-a dat de gândit. Părea a fi un străin. Ok, cine știe ce traducere ușurică pentru elevi care vor să se laude că au citit „o carte”. Nu m-am uitat nici pe pagina 2, să văd dacă originalul e în altă limbă. Doar că, la un moment dat, lucrurile au luat o întorsătură la care nu mă așteptam. Deși sunt o persoană care rezistă greu la suspans, nu citesc înainte despre ce e vorba. Nici despre autor. Nici coperta 4. Altfel cum mai descoperi surpriza? Iar eu chiar am avut parte de o surpriză de proporții, când mi-am dat seama că autorul este român. Mici-mari detalii din poveste mi-au schimbat cu totul modul în care am privit lucrurile. Apoi m-a contrariat și altceva: detaliile din viața gimnazială românească erau atât de bine surprinse (parcă era Iris seara când vine de la școală!), încât cel care povestea nu putea fi decât cineva care trecuse de curând prin aceste „experiențe”. Lucrurile însă se băteau cap în cap, finețuri strecurate ici-colo, alte experiențe de viață, îmi conturau ca autor un tânăr, nu un adolescent… Unul din acei tineri minunați pe care știu că îi avem, cu un spirit critic ce-i înspăimântă pe cei ce doresc să conducă turme la tăiere.

Am terminat volumul și am dat mesaj la editură. Vreau să vorbesc cu autorul. Însă au venit concediile și-am reluat legătura abia acum. Am reluat și lectura, căci mi se părea că nu am reținut destule detalii. Foarte rar citesc cărțile a doua oară și în niciun caz în timp atât de scurt. Acum nici nu pot să descriu surpriza pe care am avut-o să aflu că autorul nu este unul, ci doi, că este mama și fiul, licean. Pur și simplu am căzut pe spate, la propriu. Am citit apoi și alte prezentări de pe net și cred că uneori ne grăbim să încadrăm repede lucrurile într-o categorie. Da, e o lectură accesibilă pentru copii, da, se citește repede, da, totul e povestit cu umor. Dacă te mulțumești cu atât.

Andrei a parcurs-o repede. În ultimul timp foarte greu scot de la el impresii, e adolescentul acela nu-prea-pe-placul-părinților care le știe pe toate și nu le împarte cu nimeni. Mi-a zis doar că e o carte despre realitatea din școală, nici mai mult, nici mai puțin, că e valabilă oriunde, dar mai ales în România, unde sigur e scrisă. Total de acord cu el. Faptele povestite sunt inspirate din realitate. Inițial am avut impresia că este vorba despre un elev de clasa a VI-a, finalul m-a convins, printr-un indicativ de vârstă, că terminase clasa a VIII-a, și evaluarea națională menționată era aceea „importantă” cu care se stresează toți (și pe care vrem să o uităm repede!).

Însă ce pot spune e că cititorii acestui volum trebuie împărțiți clar în trei categorii:

copiii, care se vor amuza o oră, citind, nu privind un ecran. Dacă sunteți deschiși la minte și o citiți înainte, puteți comenta împreună, sau să-l provocați să „(de)scrie” alte capitole cu propriile lui experiențe. De la Iris am atâtea exemple, că ar deveni o serie fără sfârșit să le punem pe hârtie.
părinții, care poate ar deschide în al doisprezecelea ceas ochii la problemele cotidiene ale copiilor. Da, pentru că suntem o categorie cu capul plecat, știm să vorbim perfect pe la colțuri, dar când vine vorba să luăm atitudine, să schimbăm ceva, plecăm capul și nu zicem nimic. Lista poate fi lungă… însă ghiozdanul supraîncărcat și temele în cantități exagerate nu au scăpat penelului. Apoi, tot pentru părinți, mai ales pentru cei care au impresia că nu le povestesc copiii ce se întâmplă la școală, unde mereu „fac bine”, poate fi un mod de a accesa această realitate. Și nu, nu se exagerează cu nimic, nicăieri. Nici la atitudinea copiilor unii față de alții, nici la „respectul” pentru cadrele didactice ori față de lucrurile personale… toate sunt descrise rapid, din câteva tușe, așa cum sunt. Și, dacă la început râdem, pe bune că la final ar trebui să plângem! Așa sunt copiii noștri, așa arată mediul în care trăiesc o bună parte din zi.
profesorii, care ar trebui să privească obiectiv cartea. Nu am idee dacă persoanele care au inspirat personajele au învățat ceva din această lecție. Dacă un copil a evidențiat anumite trăsături, fapte, cuvinte, înseamnă că el le percepe ca fiind în neregulă. Personal abia aștept să mă întorc la școală și să discut cu ai mei copii feedback-ul pe care mi l-au dat. Sunt până la urmă prea multe sau prea puține teme? Glumele sunt bune sau sunt nesărate? E bine să fim mai relaxați sau mai stricți? Am cunoscut un singur profesor care, după un feedback complet negativ a fost capabil să depășească momentul, să ridice capul, să-și schimbe comportamentul și să meargă înainte, fără să poarte ranchiună sau să reproșeze ceva. Sper ca undeva, în viața asta, să-i pot spune că are tot respectul meu pentru atitudinea aceasta. Am și reversul medaliei, dar prefer să nu-mi amintesc.

Volumul, publicat sub pseudonim, putea fi lejer însoțit de disclamer-ul „orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare”, face însă o radiografie mult prea rapidă a unui an școlar. E de apreciat că nu ratează nimic, toate problemele sunt pe listă, dar ele trebuie ceva mai mult analizate. Nu de alta, dar mi-e teamă că, tratând totul cu umor, să nu cădem în extrema cealaltă și să ignorăm gravitatea faptelor. Aici includ în mod special cazurile de bullying care se strecoară în poveste:

relațiile între băieți și fete, care fac deliciul celor rămași pe margine, cei care încă nu „s-au țucat”. Că X merge și o ia pe Y din clasă, că se sărută pe hol sau în baie, că Z cere numărul lui M, toate sunt detalii pe care le știm toți. Aceste mici furtuni într-un pahar prin care toți trecem, exagerate la nivelul unui colectiv mai mare, pot fi o adevărată dramă pentru cel implicat.
momentul în care eroul volumului, domnul Perfect, devine șeful clasei și își terorizează la propriu colegii. Recitind acum volumul am făcut o altă paralelă… el pornește de la ideea că a fost votat, deci poate face ce vrea, toți îi datorează supunere fără să crâcnească. Și mă opresc aici cu comentariul, vă spun doar finalul: prin vot democratic a fost dat jos, toți au fost de acord, cu o singură abținere, a lui. (Să dea Domnul!…)
închiderea în dulap a unui coleg, de către toți ceilalți, și ironizarea momentului în timpul orei, până reușește profesorul să își dea seama și să-l scoată pe amărât de acolo. „Alex stătea chircit covrig într-un colț și își ascundea fața în mâini. Lacrimile îi șiroiau printre degete. Profu l-a tras afară, dar Alex și-a păstrat multă vreme expresia de teroare.” Vinovații – cam toți ceilalți. Intervenția profesorului? Aici este momentul în care se arată că era complet depășit de situație. Nimeni nu îți spune ce să faci, pentru că nu există prevederi în acest sens. „… ne-a pedepsit cum știa el mai bine, două duzini de exerciții din culegerea de mate.” Discuția despre bullying, despre cum nu se conștientizează fenomenul, despre faptul că nu ai niciun instrument la îndemână să poți interveni eficient… despre acestea nu se vorbește. Nu în volum, căci nu mă așteptam la asta, ci în general. Însă convingerea mea e că personajele nu au înțeles nimic din greșeala lor. „Pentru sistemul vostru alterat de gândire, singura chestiune care funcționează e pedeapsa.” Vreau să cred că nu este așa și cel puțin în mesajele pe care le transmitem copiilor, nu aceasta ar trebui să fie soluția. Dacă aveți idei de rezolvare a unei astfel de dileme, chiar vă rog să folosiți rubrica de comentarii de mai jos.

Și pentru că e destulă critică și nu m-aș mai opri,iar volumul chiar e o provocare pentru cei care vor să rămână în țară, să schimbe ceva și n-au idee de unde să înceapă, închei cu câteva mențiuni care mi-au adus multe zâmbete, dar și un gust amar al realității:

episodul cedării locului în tramvai, cu persoane de vârsta a treia, agresive, care au impresia că orice scaun li se cuvine și se comportă ca bebelușii la criza de doi ani, ei îl vor pe ACELA, fix acela pe care stai tu, nu contează că sunt și altele libere.
momentul în care Perfectul ajunge primul în clasă pentru că mai mulți colegi, mult mai capabili, s-au transferat, plecând la școli din străinătate. E un semnal subtil de alarmă, referitor la plecarea elitelor.
programul „Laptele, mărul și cornul”, a cărui utilitate nu a demonstrat-o nimeni printr-o cercetare (din punct de vedere nutriționist, sprijin social etc.)
bunica Tuți (jur că m-am întrebat dacă nu suntem cumva rude și e bunica noastră!), care le știe pe toate, le face mult mai bine decât părinții și apoi se întreabă de ce nu calcă nepoții pe-acolo decât dacă nu au de ales.
proiectul european de aflare a identității s e x u a l e, parodie a proiectelor făcute pe hârtie, să fie, să dea bine la dosare, dar fără nicio utilitate practică pentru copii (da, se pronunță de câteva ori în carte cuvântul s e x , pe care copiii l-au auzit, chiar dacă părinții au impresia că nu pot lega literele)
de departe preferata mea e profa de desen, care îl toacă mărunt pe domnul Perfect și nu îi acceptă teme făcute de părinți (în cazul lui, bunica). Nu contează ce se întâmplă cu tema. Îmi place pentru că ea insistă că fiecare trebuie să lucreze singur. Și nu, nu înțeleg ce e în capul părinților care cred că, rezolvând o temă în locul copilului, îl ajută cu ceva!

Vă las să meditați la rândurile de mai jos, apoi să decideți dacă citiți sau nu volumul, apărut la editura Paralela 45, dar disponibil și online, la elefant, librarie.net, libris, cartepedia, carturesti, cel.ro.

„Pe vremuri îmi plăcea să înot. Dar nu mai am timp să merg la înot. Nu îmi permite programul.
Pe vremuri îmi plăcea să mă joc. Dar nu mai am timp să mă joc. Nu îmi permite programul.”

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Normal că nu putea începe vacanța fără o listă de lectură de la Doamna. Noroc că bursa a intrat și ea cam în același timp, așa că prima decizie a Irisucăi a fost să caute pe net câteva din cărțile pe care nu le aveam și nu le descoperise nici la Biblioteca Metropolitană, unde merge singurică să-și „rezolve problemele”. Printre noile achiziții ale acestei veri a fost și Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol. Și-a făcut de lucru cu altele și cei doi eroi ne-au însoțit în vacanță, unde le-a venit rândul la lectură.

Iris citește de drag și când o carte a prins-o în capcana ei, nu-i mai dă drumul. Dar zilele în care Sylvie și Bruno îi țineau companie pe șezlong au fost cumplite. Numai văicăreli, numai critici… După ce trecuse de primul sfert mă întreabă dacă știu cartea. N-o citisem, dar i-am spus cine e autorul. Alice??? Abrambureala aia de poveste?! Acum înțeleg de ce nu pricep nimic din asta… Care va să zică, așa era „stilul lui”. Pentru că volumul era pe lista de vacanță, trebuie să îi facă, pentru școală, o scurtă prezentare… am profitat că am fișierul pe desktop și iată ce-am citit…

Prima dată când am citit titlul cărții m-am gândit că este vorba despre o fată și un câine. M-am înșelat. Despre ce este vorba în carte? N-aș putea să spun. Probabil doar autorul poate. Când am deschis cartea am intrat într-o acțiune ciudată. De obicei îmi plac cărțile care încep direct cu acțiunea nu și cu explicații (anul, orașul…). Dar Sylvie și Bruno are o acțiune foarte neobișnuită. La început nu înțelegeam dacă cele două lumi prezentate de către narator sunt reale amândouă. Una-i trecutul, alta-i prezentul? Dacă nu-s ambele reale, care e cea falsă?

Ce să faci? Când nu ai răspunsuri, le cauți! Am citit descrierea de pe spatele cărții. Am aflat că ambele acțiuni se petrec în aceeași perioadă. Restul răspunsurilor nu le-am găsit. Mai târziu mi-am dat seama că Sylvie și Bruno sunt cu siguranță reali (până atunci credeam că sunt prietenii imaginari ai povestitorului). Dar povestea lor nu se știe dacă e…

Mi-a plăcut cartea? Nu. Exceptând povestea lui Bruno de la petrecerea de ziua broaștelor și câteva părți amuzante, chiar nu mi-a plăcut! Un singur lucru am reținut din această carte. Să nu mai citesc nici o dată ceva scris de Lewis Carrol, autorul lui Alice în Țara Minunilor (nici aceasta nu mi-a plăcut).

Fragmente:

,,- Ce plan bun firește! a exclamat el. Crecă imediat mă dezdoare piciorul de tot dacă mânânc o mură…două sau trei mure… șase sau șapte mure…”

,,- Vă referiți la explicația universală valabilă pentru toate inexplicabile ,,a mâncat-o pisica”?”

,,- Animalul cel mic ar trebui dus la culcare odată, a zis el cu aer autoritar.– De ce o dată? a întrebat Profesorul. – Pentru că nu poate fi dus la culcare de două ori.”

Curioasă din fire – și nemaiavând altceva de citit la noi – am luat-o și eu… Mai bine te duci și faci baie decât să pierzi timpul cu ea! Recunosc că mi-a fost mai ușor să o citesc după ce mi-a dat totuși câteva ancore pentru poveste, dar are dreptate. Două planuri ale acțiunii, unul cu adevărat fantastic, unul parcă al visătorului permanent în viața de zi cu zi a epocii victoriene, care se întrepătrund atât de puternic încât trebuie să fii mereu într-o stare de alertă să nu le încurci. Naratorul parcă visează tot timpul cu ochii deschiși, dar nu știi exact dacă ar avea nevoie de tratament sau pur și simplu este extrem de norocos să vadă lucruri pe care muritorii de rând nu le pot vedea. Totuși, povești cu elfi nu sunt de lepădat, și nici povești cu frați care nu se înțeleg chiar perfect.

A fost totuși o parte care mi-a plăcut, indiferent cât de fantastică părea. Bruno, supărat pe Sylvie, vrea să se răzbune distrugându-i grădina. Sfârșește însă prin a o transforma total, aducând chiar florile ei preferate, uimind-o pe aceasta. Realizează singur, la final, că o iubește și răzbunarea nu era o soluție.

Cred că e prima carte pe care nu știu dacă să v-o recomand (oricum este recomandată 12+). Depinde foarte mult de gusturile fiecărui cititor. Dar, dacă o aveți pe listă, măcar să știți cu ce vă provoacă. Mai este de menționat un aspect, pe care l-a observat și Iris. Volumul apărut la editura Polirom nu este redactat după normele actuale – scrierea cu u pentru sunt/ suntem și cu â în interiorul cuvintelor, conform unei decizii a editurilor ieșene de a nu respecta aceste norme ale Academiei. Dar cum și de la bibliotecă citim cărți apărute înainte de revoluție, ne-am obișnuit.

Volumul, apărut cu ilustrațiile originale, este disponibil pe internet la elefant, Libris, emag, Librarie.net, cartepedia, carturesti

Alexandre Dumas – Stăpânul lupilor

Am plecat în concediu cu un „plan” – să renunțăm cât mai mult la telefoane și să citim cărți adevărate. Am lăsat-o pe Iris să facă proviziile de citit și, pe lângă cele trei volume mari pe care musai le voiam… a pus ea. Așa că, după cele o mie și mai bine de pagini ale mele, am căutat să văd cu ce mă mai pot delecta.

Așa am găsit una din noile traduceri din proza lui Alexandre Dumas, Stăpânul lupilor. Cum oferta raftului de vacanță nu era foarte generoasă (Jules Verne și Radu Tudoran nu mă tentau), am zis să văd cum mă împac… era destul de bine cotată la proză fantastică, coperta patru o cota drept capodoperă a prozei fantastice, mai aveam doar de luptat cu idei mai vechi… pentru generația mea Dumas este părintele lui D’Artagnan și e greu să îl vezi altfel, așa că pot spune că m-a surprins.

Ce-i drept, pentru Stăpânul lupilor aveam un fond cât de cât propice. Fantasticul nu mi-e străin, vampiri, vârcolaci, un pic de magie, binele și răul… Recunosc că primele pagini ce aveau nota unor memorii pentru a face loc poveștii inspirate de o legendă populară păreau destul de plictisitoare. Am avut noroc că nu erau de amploare și am trecut destul de repede peste ele, dar legenda s-a dovedit la înălțime. Dacă după primele episoade ale acțiunii îți amintește de Faust și prețul vânzării sufletului, povestea are farmecul ei, iar unele momente chiar nu pot fi anticipate, cu atât mai puțin finalul. Conform credințelor, diavolul este prezent pe pământ, o zi pe an, sub forma unui lup negru, vulnerabil. Pentru o după-amiază (chiar mai puțin) mi-am amintit din nou cum e să fii la vârsta la care nu ai nicio grijă și să te lași purtat de poveste.

Iris încă nu a citit-o. Lista ei avea alt parcurs, semi-obligatoriu. N-a ajuns să stăpânească lupii, însă după înclinațiile pe care le arată pentru vietăți fantastice cartea îi va fi pe plac, chiar dacă vârcolacii sunt pe locul 3 al preferințelor, după vrăjitoare și vampiri. Poate nu e chiar o lectură pentru copii mici, dacă nu vreți să explicați de ce un conte intră pe fereastra unei doamne, însă dacă vă obișnuiți cu ideea că aveți acasă un (pre) adolescent, cred că puteți recomanda volumul.

Acesta este disponibil în librăria editurii Paralela 45(puteți răsfoi volumul) sau în librăriile online elefant, libris, Cărturești, Librarie.net,

Mami, Tati, uite cămilele! – Roxana Farca

Am ajuns la concluzia că nu e bine să-ți faci planuri de lectură înainte de sesiune (deși sesiunea e „acea” perioadă în care ai face orice, dar orice altceva decât trebuie!), și apoi nici la început de vacanță nu e chiar indicat să citești despre vacanța pe care încă n-ai gustat-o… dar țineam cartea de prea mult timp pe noptieră, iar Roxana aștepta păreri. Știu, știu, apoi le-am lăsat la dospit. Adică am citit înainte de vacanță un ghid de vacanță despre care vorbesc după vacanță. Și… deși am savurat fiecare moment, în concediu mi-am dat seama că aștept continuarea, „În vacanță cu (pre)adolescenți”. Și poate că un capitol despre cum să pleci cu lupul, capra și varza, adică doi copii…

Ar fi multe de povestit despre cum am cunoscut-o pe Roxana, însă originile poveștii se pierd undeva cu mai bine de 15 ani în urmă. Ce pot spune e că am citit cartea acum căutând prin ea fragmentele de povești-de-după-concediu de care aveam parte la finalul a două săptămâni în care fiecare pleca care-ncotro. De altele știam de pe blogul LumeaMare.ro și, pot spune că, dintre enorm de multele lucruri pe care le-am învățat de la Roxana, cel mai prețios a fost cum să nu renunți la dorințele tale și să mergi acolo unde te cheamă inima.

Aș fi curioasă ce efect ar avea cartea asupra părinților care exclud din start vacanța cu copiii, mai ales mici. Nu e cazul meu, am mers la cort și însărcinată, și cu bebeluș, apoi cu doi, și nimic nu mi s-a părut greu. E drept că prima dată la hotel copiii au fost derutați, nu știau ce e cu cartela… însă astea sunt detalii, le înveți repede la nevoie. Dar să montezi un cort… nu e chiar floare la ureche. Și nici să-ți faci bagajele corespunzător! Am zâmbit de multe ori pe parcursul lecturii… m-am regăsit și m-am bucurat că există destule „oi negre” astfel încât „oile albe” să nu ne mai considere ciudățenii.

Ce am aplicat cu succes în această vacanță, idee cumva confirmată, a fost să lăsăm o zi-două tampon între concediu și reîntoarcerea la muncă. Se pare că a funcționat. Apoi, să las copiii să decidă, deși a fost cea mai statică vacanță proiectată în ultimul timp – am fixat campingul și apoi excursii scurte în jur. Ce mai am de învățat – cum să faci bagajul „mic” pentru călătoriile de weekend, cu avionul. Aici sfaturile chiar mi-au prins bine. Pentru debutanții în aventura de familie, recomand cu căldură pentru studiu intens anexele volumului, listele de bagaj pentru diversele tipuri de călătorii. Listele îți pot salva viața. Și listele altora, pe care să le compari cu lista ta.

Apropo de liste, am una pe care o folosesc de ani, mereu adaug, scot, și e din ce în ce mai simplu să pregătesc o plecare. Anul acesta am trișat… am pus-o pe Iris să facă lista cu tot necesarul. A muncit la ea aproape o zi… ca apoi să se înfurie la culme (ferească-te Sfântul din calea unui scorpion ofticat!) când a văzut că o pun să compare lista ei cu lista mea și să le îmbine… Dacă aveai deja una, de ce am făcut și eu? – Ca să înveți să anticipezi! Am fost foarte mândră de ea că s-a descurcat uimitor de bine! Și sunt și mai mândră de ea că, la întoarcere, a luat lista să completeze ce am „uitat” sau ce ar mai fi fost util… ca să nu ne chinuim anul viitor!

Dincolo de partea practică a volumului (prima jumătate) am savurat și poveștile re-spuse ale Petrei, așa cum a simțit Roxana că a perceput ea călătoriile prin atâtea colțuri ale lumii, într-adevăr mari!

Am notat câteva idei în timpul lecturii – mi-au atras atenția ori pentru că nu m-aș fi gândit în veci la ele sau pentru că mi-au trezit amintiri peste care se așezase ceva praf de uitare:

ai nevoie de noțiuni de prim-ajutor. Nu știi niciodată ce provocare îți aduce copilul, sau chiar adulții de lângă tine; nu m-aș fi gândit însă niciodată că trebuie să știi ce să faci în caz de spânzurare, căci se poate ca, la hotel, copilul să se spânzure involuntar în draperiile verticale.
dacă iei copilul cu tine în vacanță, trebuie să ieși din bula ta de griji legate de organizarea excursiei și să-i acorzi timp, să vadă că e important și că nu e doar un simplu bagaj în excursia ta. Aici recunosc că am sărit câteva decenii înapoi în timp, când plecam cu părinții, mama cu „bilet la băi”, programul ei criminal de tratament ne dădea peste cap vacanța, ora de trezire, mesele la oră fixă ne scoteau din minți, dar la astea punea capac plecarea… orășel de provincie, cu schimbare la Gara de Nord, după transbordare prin București, cu n bagaje pe care le tot număra stresată, și la final adăuga mereu… și două bagaje vii. Poate era doar o glumă…
viața la cort se învață de mic: de la corturile făcute în casă până la cele întinse afară cu părinții. Însă a construi un cort devine o provocare atunci când nu știi ce ai la îndemână! Mi-a amintit de toate vacanțele de vară la oraș, petrecute „la cort” în spatele blocului. Doar că acest – să-i zicem – cort era construit din ce aducem noi, copiii, din casă: cearceafuri, preșuri, păturici… prindeam cu cleme de rufe cearceaful de pervazul metalic al unul balcon de la parter și de gardul care mărginea aleea de lângă bloc. Spânzuram „pereți”, ca să „nu se vadă” de-afară. Preșuri groase ne dădeau toate mamele, să nu stăm pe ciment „să răcim”. De dimineață de când făceam ochi ne luam toate trancafusele (păpuși, jocuri, cărți) și seara târziu abia dacă strângeam să ne ducem în casă. La prânz era un fel de picnic, la care mâncam orice puteam aduce din casă. Înainte de revoluție nu era o veselie, dar o roșie, doi castraveți și-o ceapă ne făceau foarte fericiți! E viața la cort care îmi lipsește cel mai mult…
bugetul de vacanță și prostiile pe care le poți cumpăra – aici… cred că depinde foarte mult de cum e obișnuit copilul. Dacă acasă primește cam tot ce vrea, va fi greu în vacanță să eviți dughenele cu prostii. Dar de fiecare dată înalț mulțumiri când scap, chiar și la vârste mari!

Închei cu îndemnul pe care Roxana Farca îl lansează la final: Călătorește cât mai mult alături de copilul sau copiii tăi, începând chiar de acum. Restul e poveste…

Volumul a apărut la editura Tritonic, dar cred că cel mai bine o las pe autoare să vă vorbească, aici.

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației

Le spunem copiilor de cele mai multe ori de ce e „bine” să învățăm istoria: să cunoaștem faptele trecutului și să înțelegem mai bine evenimentele prezentului. Avem cumva și o axiomă de studiat, istoria e condamnată să se repete. Însă toate acestea le-am simțit din plin parcurgând jurnalul avocatului Vasile Th. Cancicov, unul din cele câteva sute de mii de bucureșteni care acum 100 de ani au supraviețuit grelelor provocări ale ocupației Bucureștilor în Primul Război Mondial: Jurnal din vremea ocupației (1916-1918).

Înainte de toate, mi-am dorit această lectură încă de când, astă-iarnă, am citit o recenzie a volumelor. Se anunțau a fi o istorie altfel, deoarece păreau a fi în sfârșit o istorie a oamenilor de rând, nu a liderilor sau a evenimentelor. Diverse motive mi-au amânat achiziția cărților până când, într-o zi, văd în autobuz spre școală un tânăr sorbind cu nesaț paginile. Fața lui, complet absorbită, coperta cu arcul de triumf, amintirea lecturii din iarnă… am decis să mi le iau. Îmi place să-mi iau cărți cu o anumită ocazie. Pe acestea mi le-am dăruit ca amintire la sfârșit de an școlar. Dacă tot e la modă acum să răsplătim efortul depus, nu rezultatele și nicicum performanțele, am considerat că le merit cu prisosință.

Senzația pe care am avut-o citindu-le a fost aceea a metaforei borcanului cu pietre: pui pietrele mari… evenimente importante. Printre ele, pietre mai mici, evenimentele mai mărunte… dar ceea ce umple cu adevărat „viața” este nisipul pe care îl torni printre acestea. Cam așa și cu istoria învățată de noi în școală. Primul Război Mondial a fost o listă cronologică, o alternare de campanii între frontul de est și cel de vest, de nume care se succedau la comandă, de guverne ce demisionau și de tratate denumite după localități. Facultatea nu a schimbat mult perspectiva. A îmbogățit listele, a completat inventariile de armament, a mărit numărul personajelor… toate însă uitate conform legilor memoriei. Nimic despre viața cotidiană în perioada războiului, despre greutățile populației civile. Istoria războaielor e doar despre regi, armate, victorii și înfrângeri, cu statistici pe hârtie.

Se încearcă acum studierea istoriei oamenilor de rând, aceia care au trăit istoria. E greu să schimbi perspectiva, dar odată făcut pasul, e și mai greu să te întorci. Am avut senzația pe parcursul lecturii că îl aud pe bunicul meu. Era născut în 1913 și, spre dezamăgirea mea, nu fusese la Alba Iulia. Nu știu de ce, după poveștile citite în copilărie (cele istorice) aveam impresia că toată suflarea țării fusese acolo, să cânte unirea. Bunicul a trăit într-un sat din Bărăgan, probabil și el îndurase, alături de părinți și bunici, chinurile ocupației descrise de Cancicov în jurnalul său. Mi-a povestit însă de multe ori din viața dusă în Al Doilea Război Mondial, atât acasă, cât și pe front.

Regret acum enorm că eram atât de neexperimentată atunci și n-am înregistrat povestirile, căci mi le aduc aminte mult prea puțin. Dar de la el am știut pentru prima dată ce înseamnă războiul pentru cei „rămași acasă”. De la bunica știu ce înseamnă să îngropi tot, de frica rușilor, și nemerniciile la care s-au dedat „prietenii de la răsărit”. Astea nu trebuie să le citesc în nicio carte, căci ochii lor, spunând povestea, îi dau acea validare pe care niciun document istoric nu o va putea face.

Așadar, Cancicov, publicat acum în a doua ediție (prima imediat după război, sub coordonarea autorului), a trezit nu numai o curiozitate, ci și amintiri mai dureroase. Scris într-un stil ce mi s-a părut gazetăresc, inventariază zilnic, încă de dinainte de intrarea României în Marele Război, evenimentele care s-au intersectat cu viața sa. Probabil că, dacă nu ar fi fost desele editări ale textului și renunțări la pasaje mai personale (nu am detestat niciodată mai mult, într-o lectură, semnul de „fragment lipsă – […]”), ar fi avut și mai mult impresia de jurnal. Însă parcurgând însemnările sale e ca și cum aș mai fi turnat puțin nisip printre ceea ce știam despre Primul Război Mondial. Spun puțin pentru că… să rămânem obiectivi, este un privilegiat, avocat, face parte din clasa de mijloc a societății, are o ocupație aducătoare de venit și, în ciuda tuturor greutăților, inflației, exploziei prețurilor, neajunsurilor, are resursele necesare pentru a se descurca fără să fie nevoie să muncească cu mâinile. Ostatic, prizonier civil, arestat, bolnav, are însă servitori la locuința din București și o moșie la Pipera, în ciuda tuturor privațiunilor pe care trebuie să le suporte. Faptul că o pereche de pantofi pentru fiica sa de 12 ani ajunge să coste câteva sute de lei nu este o problemă, provocarea constă în a găsi materialul necesar pentru a confecționa această pereche de încălțări. Mâncarea este scumpă și articolele de primă necesitate sunt considerate un lux, însă problema e că ele nu se mai găsesc nici pe piața neagră. Vânzătorii ambulanți, care satisfăceau nevoile gospodăriei prin speculă, sunt blamați, prețurile înfierate, dar plătite. Nu de puține ori, pe parcursul Jurnalului, autorul se întreabă cum oare se vor fi descurcând mahalalele orașului, în condițiile în care să supraviețuiești aveai nevoie de 100 lei pe zi!

Dincolo de istoria sa personală, pe care vă las să o descoperiți prin lectură, mi-a făcut plăcere să mai acopăr puțin din istoria Bucureștilor, pe care recunosc o cunosc prea puțin. Probabil aceasta e soarta celor care am venit aici, în capitală, prea târziu. M-am descurcat însă în labirintul străzilor descrise în carte, am înțeles pe deplin drama suspendării transportului în comun, căci în facultate mi-au trebuit aproape două ore să ajung pe jos de la cămin, din Fundeni, la cursuri (la Universitate) în timpul unei greve. Am reținut cu un zâmbet limitele de atunci ale orașului – faptul că spitalul Colentina era plasat „în afară”, iar Cotroceniul – „la periferie”. Am căpătat poate mai mult respect față de clădiri pe care acum le văd des, dar cunosc prea puțin ceea ce ascund zidurile lor.

Dar dincolo de acestea, am păstrat pasaje care par a avea o legătură invizibilă cu ceea ce ne zbatem să fim azi, ca popor. Dacă începutul de secol XX a avut ca provocare găsirea elementelor de unitate într-un popor frânt de veacuri, nu mi-e rușine nici cu ceea ce ne chinuim să fim 100 de ani mai târziu: căutăm valori demult uitate, pe care să construim un destin pentru copiii noștri.

Ar fi atât de multe de adăugat după sutele de pagini de lectură încât aleg să mă opresc și să închei, în pragul celebrării centenarului Marii Uniri, cu un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit:

„Marți, 2 octombrie 1918. … România îngenuncheată și zdrobită poate redeveni din nou țară liberă și independentă, ba încă, poate renaște ca o Românie Mare. Praful produs de prăbușirea ei a început a se risipi, iar în prăpastia în care a căzut o putem vedea căzută în picioare.”

Recomand cartea și elevilor care au parcurs măcar de curiozitate o cronologie a Marelui Război, sau au terminat clasa a VII-a. Chiar dacă nu este ușor de citit și e nevoie de multă voință, un pasionat și un curios vor aprecia această experiență.

Volumul este disponibil în librăriile Humanitas, sau în alte librării online, precum Libris, elefant, eMag, Cartepedia, Cărturești, Cel.ro, BookCity, Diverta.

Fragmentele pe care le-am ales în timpul lecturii, pentru a le face publice, le puteți vedea accesând #vasilecancicov. Am descoperit cu plăcere că în colecția Humanitas Vintage au apărut în ultima perioadă mai multe scrieri memorialistice, prilej poate de a arunca un arc peste timp și a înțelege mai bine o epocă ce ne-a fost pe nedrept închisă și distorsionată în anii regimului comunist. Dacă ați parcurs deja titluri din această colecție, aștept recomandări!

Fridolin, de Franz Caspar

Printre noutățile pentru copii pe care editura Paralela 45 le-a avut la BookFest, Fridolin îți lua ochii de la o poștă cu coperta lui cartonată de un albastru intens. Dar, dincolo de folia de protecție, îți sărea mai întâi în ochi insigna cu eroul volumului, tare dornică să se agațe repejor de ghiozdanul unui iubitor de lectură și de povești. Despre carte am aflat înainte de eveniment, când proiectam un atelier de lectură, așa că am citit-o imediat cum a ieșit din tipar, înainte de târg. Culmea, aveam și la școală la română tocmai o unitate dedicată poveștilor cu animale, eram deja setată pe cățeluși și iubitori de animale. Povestea a picat la țanc.

Dacă pentru sufletul meu găsesc mai greu timp pentru lectură, pentru cei mici… e oarecum obligatoriu. Nu pot să le recomand o carte dacă eu n-am citit-o, pentru că nu merge să îi spui doar să citească, trebuie să-i dai și un motiv. Unul sincer! Și foarte sincer e că povestea lui Fridolin mi-a plăcut la nebunie, mai ales dacă accepți ca realitate ceea ce orice posesor de animăluț în casă și-ar dori să se întâmple: animăluțul să fie „vorbitor”. Că sunt inteligenți, afectuoși, fideli până la moarte, asta știm deja. Dar când din companion devine prieten… este o poveste pe care ai vrea din tot sufletul să o trăiești. Cum altfel să o faci, dacă nu citind?!

Mă așteptam să anticipez cursul evenimentelor, mai ales că am citit prezentarea de pe site înainte, de la care făcusem deja un plan: un cățel primește un cadou, îl pierde, îl caută, sigur îl recuperează și happy end. Ei bine, lucrurile nu au fost chiar atât de simple, povestea s-a complicat, răsturnările de situație au fost la tot pasul. Da, are happy end, dar nu atât de ușor pe cât mi-am imaginat. Și, dincolo de faptele povestite, este o carte despre sentimente sincere, despre atașament, despre corectitudine. Cel puțin ultima se mai găsește atât de greu la noi… dacă faci ce trebuie, ești condamnat. E bine să fii corect, dar să faci excepții pentru „cine trebuie”. Fridolin are nevoie, ca să reușească, să-și facă prieteni, să primească ajutor, dar și să se implice, să ia atitudine, să-i sprijine pe alții la nevoie. În pericol să-și piardă viața, este capabil să rămână lucid, să caute argumente și soluții, să facă compromisuri și să-și atingă scopul. Și ce îmi place și mai mult, știe ca atunci când are dreptate să-și susțină punctul de vedere, să aducă probe și să câștige. Nu cred că este o carte despre un cățel. Este un model pentru copii despre un alt mod de viață.

Vă recomand să vă opriți în vacanță și la aceasta, iar în toamnă să agățați de ghiozdan sau de penar insigna cu teckelul Fridolin. Volumul este disponibil în librăria editurii Paralela 45, unde puteți și răsfoi câteva pagini, sau pe internet, la Libris, Librarie.net, elefant, cel, Cărturești,

Cercetașii – editura Integral

Sunt de părere că atunci când copilul vrea din tot sufletul ceva, e bine să te asiguri că înțelege ce cere și nu e un moft. Ah, ce drăguț, vreau și eu! Sunt niște ani de când Iris a văzut la Muzeul Militar prima dată demonstrația cercetașilor. I-a plăcut. Apoi a rumegat un an până a mers iar la Zilele Muzeului, a venit acasă cu diploma de „Cercetaș pentru o zi” și s-a hotărât: La toamnă mă înscriu! Și din ce văd eu, care nu mă amestec în ce are de făcut, e greu. Îți trebuie multă motivație interioară, dorință și voință ca să faci față cerințelor. Dar ea și-a dorit atât de mult încât piedicile… au dispărut încet. Avem puțină vechime, însă intensitatea cu care s-a implicat mi-a arătat o față a ei pe care o văzusem greu. E copil, sensibil și frumos, dar este hotărâtă, realistă, ambițioasă, empatică, și a învățat că nu există jumătate de măsură. Dai tot ce poți.

CERCETAȘII – Manual de dezvoltare a tânărului cetățean – Baden-Powell Robert. Elefant. eMag.

Nu toate activitățile sunt de „distracție”, așa cum au unii copii impresia. Multe sunt de ecologizare, protejare a mediului, adică fix lucrurile acelea pe care noi nu prea le facem și care intră la capitolul educației non-formale. Dar când le faci cu prietenii, nu mai par deloc dificile. Ultima activitate încheiată a fost de 1 Iunie, la Bookfest, unde au fost invitați la standul editurii Integral să ajute la promovarea volumului Cercetașii. Îl aveam cumpărat încă de la debutul ei în asociație, căci pe carnetul cu lista îndatoririlor era și lectura volumului. Eu l-am înțeles pe sărite, căci Iris când citește nu se poate abține să nu facă spoilere pentru cei din jur. Așadar, de 1 Iunie, îmbrăcați în uniformă completă, inclusiv bocanci, s-au plimbat prin târg cu cartea în mână încercând să convingă lumea să o achiziționeze și să afle mai mult despre cercetași. Ea a mai scris despre cărți aici pe blog și îmi spunea că e greu să găsești acel „ceva” care să răspundă nevoilor unei persoane și pe care să nu-l poți rezolva decât citind cartea. Ca s-o ajut să-și pună ordine în idei, am întrebat-o de ce a citit ea cartea…

Ha-ha. Era pe listă. Voiam să primesc eșarfa, așa că n-am mai căutat alt motiv. A fost ok că am citit-o la început. Așa am învățat mai multe despre cercetași și ce am de făcut. Dar dacă mă puneai s-o citesc acum, era cam târziu, căci aflam câte puțin la activități.
De ce ar citi un străin cartea?
De curiozitate, în primul rând, căci lumea doar crede că știe ce e cercetășia. Cartea o să le spună multe lucruri, iar la final își vor schimba părerea.

N-am idee dacă v-a convins – pe site-ul editurii aveți și alte argumente – însă știu că noi nu avem idee ce a însemnat cu adevărat cercetășia în istoria noastră. Am asociat cu Străjerii regelui Carol II, am denaturat lucrurile și nu le recunoaștem meritele. Câți știu că Ecaterina Teodoroiu a fost cercetaș, și în această calitate s-a implicat în Primul Război Mondial? Nici manualele care îi dedică o lecție nu menționează acest lucru… Așadar, vă invit, la recomandarea copiilor care au citit cartea, să aprofundați puțin.

Și dacă tot am ajuns la standul editurii Integral, am completat colecția de cărți pentru copii cu câteva volume. Sunt curioasă cum este seria de povești lui Stelian Țurlea, dacă promisiunea de a face copilul să renunțe la ecranele de toate tipurile poate fi realizată. Am continuat apoi cu „Idei de afaceri pentru juniori”, cu dedicație pentru Iris, care și-a propus în vara aceasta să coasă mărțișoare ca să aibă „stoc” în februarie, nu ca anul trecut, când cererea a depășit oferta ei și nu a făcut față cu producția. Poate cartea o ajută să își facă ordine în mica afacere. Ultima, pe care vreau s-o testez la școală, este o poveste moralizatoare despre cum îi percepe societatea pe cei diferiți și cât de greu este să faci față etichetelor. Sunt foarte curioasă cum o vor percepe copiii.

Pentru detalii, vezi colecțiile pentru copii.

Figurine din farfurii de hârtie

2 iunie, Bookfest. Anul acesta e diferit și avea să fie și mai diferit decât mă așteptam eu! Târgul s-a mutat într-un pavilion nou la Romexpo. Mare, aerisit, ventilat!! Atmosfera din târg a fost extraordinară din acest punct de vedere, mult peste ce eram obișnuită, și în acest moment mult peste Gaudeamus, unde e un haos de nedescris. Standuri foarte frumoase, originale, iar fiecare editură s-a străduit să impresioneze.

La fel de impresionant a fost spațiul de la Bookfest Junior. Unde înainte ne călcam pe picioare și nu aveam loc, acum puteam să fac și jocuri de fotbal, nu ne-am fi lovit de nimeni! Cu cele trei mese ale noastre într-un colț abia dacă puteai să spui că e activitate acolo… bun… e bine de știu pentru viitor, dacă rămâne târgul tot aici!

La orele trei trecute fix cu vreo 5 minute am început joaca, după rețeta dată de Editura Casa în Figurine din farfurii de hârtie – Idei creative 125. Rețeta am adaptat-o nevoilor, căci era imposibil să reușim, într-o oră, să și pictăm farfuriile, să le și uscăm, să le și asamblăm… așa că am folosit farfurii colorate deja. Dezavantajul era că, fiind lucioase, se lipeau mai greu… dar le-am rezolvat cu aracet.

Trec peste faptul că uneori e greu, dacă te-ai răzgândit și nu mai ajungi, să dai un sms, dar le mulțumesc cu această ocazie și celor care au făcut acest gest politicos. Când știu că am locuri libere, pot invita copiii din târg. Dar când știu că sunt ocupate… și trece și sfertul academic și nu apar… am așa, un sentiment de dezamăgire. Am optat pentru înscrierea prin sms tocmai din acest motiv, pentru a facilita comunicarea. Rămân optimistă, ne civilizăm, încet, încet.

Atelierul a fost diferit și pentru că a fost prima dată când am schițat un proiect, dar nu mi-am propus să iasă fix ca în carte. Era imposibil și pentru că aveam cumva alte tipuri de farfurii. Pe lângă acestea, am luat șabloanele cu cercuri, cartoane, foarfece, creioane și… am început. Le-am zis că facem o bufniță… apoi și-au dat seama că e ușor să facă două! Au ieșit aproape identice. Iris când a văzut ce facem, mi-a șoptit… Glumești? Termină în 10 minute! N-au terminat chiar în 10, dar pentru unii mai îndemânatici, jumătate de oră a fost mai mult decât era necesar. Așa că am făcut ce n-a reușit niciodată până acum: să luam cartea și să alegem ce mai putem confecționa. Fetele au decis repede să încerce niște ciupercuțe. Au folosit șabloanele cu cercuri să facă bulinele, am tăiat dintr-un tub de carton de la folia alimentară piciorușele ciupercilor… și mai jos vedeți ce a ieșit. De menționat că nu au avut modele, au decupat liber toate proiectele.

Volumul care a inspirat atelierul este disponibil în librăria editurii Casa, sau în alte librării online: Elefant, eMag, Libris, Diverta, Cartepedia, Librarie.net.

Vă așteptăm la toamnă, la următorul atelier!

Bookfest 2018 – ateliere de lectură

Seriile pentru copii de la Editura Paralela 45 își îmbogățesc colecția. Prima pe listă, cu două noi volume, „Biroul de investigații nr. 2”. După ce anul trecut au apărut și volumele 3 și 4, Operaţiunea Apus de soare și Operaţiunea Narcisa, urmează acum În căutarea reginei junglei și În căutarea căpitanului Krogh.

Tot pentru cei mici, în ediție cartonată, a apărut povestea lui Fridolin, un teckel care primește de ziua lui o frumoasă zgardă roșie cu ținte aurii. Bucuria lui este de scurtă durată, când constată că toți câinii din oraș îl fugăresc ca să i-o ia. Fridolin scapă, dar își dă seama cu disperare că a pierdut zgarda, așa că pornește în căutarea ei, fiindcă acasă nu se poate întoarce fără ea. Aventurile abia acum încep. Curajul și inteligența micului teckel sunt puse la grea încercare și numai prin lectură vei afla deznodământul. Singur sau… împreună cu noi, sâmbătă, 2 iunie, la Târgul de carte Bookfest din București.

Atelierele se desfășoară la standul Editurii Paralela 45 din pavilionul B2, aflat în incinta Romexpo. Pentru cei care ați mai fost la Bookfest, e bine de știut că locația din acest an nu mai este în vechile pavilioane, ci în unul abia deschis.

Înscrierile se fac prin intermediul acestui formular. Atelierele sunt destinate școlarilor de orice vârstă, care știu să citească, măcar la nivelul de începător. Sperăm ca activitatea și surprizele pregătite să contribuie la magia weekendului copiilor, așa cum am înțeles că se numește perioada 1-3 iunie.

Vă așteptăm!

(Pentru orice nelămuriri sau detalii suplimentare puteți folosi formularul de contact de mai jos.)

Istoria povestită copiilor, de Simona Antonescu

Am primit acum ceva vreme de la editura Nemi pachetul cu primele trei volume ale seriei „Istoria povestită copiilor”, de Simona Antonescu. Trebuie să recunosc că, în atâția ani de când scriu pe blog, e prima dată când volumele sosesc cu autograful autorului, așa că a fost o surpriză foarte plăcută. Le-am răsfoit și mi-am dat destul de repede seama că am de-a face cu povești, ficțiune istorică pentru clasele primare, și m-am străduit să găsesc câteva ore liniștite ca să le parcurg.

La finalul lecturii, sentimentele au fost amestecate. Pe de-o parte, aveam cititorul, iubitorul de poveste, copilul din mine care a trăit în mii de lumi paralele ascunse între coperte, care a plâns și s-a bucurat mereu alături de personaje. Iar pasiunea pentru călătorii în timp s-a împletit strâns cu aceste povești. Pe de cealaltă, e adultul, profesorul de istorie care vede cum pasiunea copiilor pentru această disciplină scade, și care realizează că „ceva” trebuie făcut pentru a rezolva această situație. Acest „ceva” este un compromis pe care încă nu am decis eu să îl fac… este, cumva, răul mai mic. Normal că oricărui copil, dacă vrei să-i influențezi o decizie, trebuie întâi să-i spui o poveste. Și în privința istoriei, dar și a celorlalte discipline, trebuie procedat la fel. Însă sunt la vârsta la care fantezia și realitatea se leagă atât de bine, căci este dificil apoi să le distingi. Mai mult decât matematica, la care și în povești 1+1 tot doi fac, istoria are de suferit. Încercând să colorezi tablourile, poți adăuga detalii fictive care au prostul obicei de a se substitui adevărului istoric.

Apoi m-am gândit iar la noile programe de istorie, la încercarea de a face ca istoria abordată în școală să fie istoria celor mulți, a oamenilor. Viața cotidiană, obiceiurile, oamenii de rând, aceasta este adevărata istorie. Și undeva pe aici se plasează și „Istoria povestită copiilor” de către Simona Antonescu. Încercând să valorizeze la maxim puținele detalii pe care le avem despre viața strămoșilor noștri, ea le împletește într-o poveste despre doi frați gemeni, care fac ceea ce fac toți copiii… adică exact ce li se spune să nu facă! Încearcă apoi să repare, după puterile lor, însă pe parcursul primelor trei aventuri (Decebal și un solomonar misterios, Nobilul Aeticus și o călătorie în jurul lumii, Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană) nu reușesc să recupereze decât una dintre cele trei peceți de mărgean pe care le-au pierdut, însă învață mai mult decât au reușit la școală despre trecutul poporului nostru. Aventurile vor continua însă, abia aștept să văd unde și cum!

Simona Antonescu, Istoria povestită copiilor. Ilustrație: Alexia Udriște

Am testat volumul 1 pe unul din elevii mei. Povestea i s-a părut „lungă”, deși nu pot fi de acord. Volumele au între 120-140 pagini, scrise mare, cu spațiere între rânduri pentru a fi ușor de urmărit de cititorii începători. Deși anul viitor începem să studiem împreună istoria, curiozitatea nu a fost la nivelul la care mă așteptam. La finalul primului volum cei doi copii scapă printre degete pecețile… pentru mine a fost motivul suficient să le devorez imediat pe celelalte două și să văd ce se întâmplă! Însă perseverez, volumul intră iar în teste, aștept să văd ce motive are următorul copil să ceară continuarea. Până atunci aștept eu următoarele volume, căci nu îmi plac poveștile neterminate. Îmi aduc aminte de revistele din copilărie, cu povești în foileton, de stăteam ca pe ace până cumpăram următorul număr. Tot eleva mea mi-a atras atenția asupra unui detaliu pe care nu îl remarcasem. Seamănă cu alte volume pe care noi le-am parcurs… copii care călătoresc în timp prin intermediul unei cărți și au parte de o misiune și alte aventuri. E un semnal din partea copiilor, să fim atenți la detalii, să le dăm mereu senzația de ceva nou.

Ilinca și Călin, cei doi gemeni, eroii volumelor. Ilustrație: Alexia Udriște

Aproape de încheiere, recunosc că primul volum are din partea mea o bilă albă în plus față de celelalte două, căci are inserată la final o cronologie a epocii în care copiii au călătorit. Cumva, după ce am savurat aventura, revenim cu picioarele pe pământ și delimităm adevărul istoric de poveste. Este, după mine, un exercițiu absolut necesar în cazul volumelor de ficțiune istorică.

Dacă le-ați citit, sunt curioasă ce impresie v-au făcut!

Volumele din „Istoria povestită copiilor” de Simona Antonescu sunt disponibile în librăria editurii Nemira, sau în alte librării online precum Cărturești, Elefant, Libris, Humanitas, Cartepedia, eMag, Librărie.net.

Închei cu o recomandare, un scurt interviu cu Simona Antonescu, realizat de Cristina Oțel.

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: Cărţi pentru copii