Ziua de joi nu m-a dezamăgit deloc, s-a arătat în toată splendoarea ei așa cum o proiectasem: lungă și obositoare. Am aterizat la Gaudeamus direct de la școală, cu cheful cam pe la jumătate de a umbla prin târg. Mai mult teleghidată, mi-am notat câteva noutăți, am luat câteva cadouri și… cam atât. Așteptam atelierul și aveam emoții, căci toate sms-urile curgeau cu „e trafic”, „sunt în blocaj la…”, „ajungem, dar întârziem puțin”.
Anul acesta spațiul atelierelor a fost un pic altfel, am preferat o altă formulă decât lucrul în grupe de 4. În final am constatat că mi-a fost și mie mai ușor, căci e prima dată când reușesc să stau jos! Am avut emoții cu origami, îmi este foarte greu să ascund atunci când ceva nu-mi place, iar copiii au parcă un senzor special pentru a detecta asta. Însă am reușit să găsesc în aceste proiecte acele „motive” care să mă ajute. Umorul rezolvă de cele mai multe ori problemele dificile… Le-am povestit ce vom face, cum am încurcat proiectele, cum bradul pe care mi-l doream era de fapt cactus… Chiar dacă scrie că e cactus… și eu o să-i spun brad! Oricum ar fi, l-au făcut, l-au împodobit cu fulgi și l-au luat acasă.
Și, chiar dacă elementele se realizau toate la fel, faptul că dimensiunea pătratelor utilizate descreștea până la 3cm a ridicat destule probleme. Cele mai mici cu greu s-au lăsat înduplecate, dar în final, iată ce-a ieșit.
Atelierul acesta a mai avut ceva special. Pentru prima dată echipa Năzdrăvanilor, cea pe care o proiectam cam acum 9 ani cu Iris și Andrei, a funcționat aproape perfect. Eu în rol de „capul răutăților”, Iris ca spiridușul de servici, ocupându-se direct de cel mai mic participant la atelier (Alex, 6 ani), iar Andrei de partea tehnică, pozele.
Cu această ocazie le mulțumesc celor care au venit să ne cunoaștem sau să ne revedem, ori chiar să ne petrecem timpul altfel decât o facem 4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Mulțumiri speciale și Editurii Casa, care ne provoacă de fiecare dată cu noi numere ale colecției Idei Creative, cum a fost și acesta, Lalele și flori origami.
Douăzeci de povestioare despre prietenia dintre un copil și un cățel… 84 de pagini parcurse repede, iar dacă stau să mă gândesc, nu sunt nici măcar atâtea, căci, în ciuda faptului că nu are ilustrație, are câte două pagini libere între povești. Dar nu are nevoie de ilustrație. Autorul e artist în a le suplini din cuvinte și magia pe care o țese cu acestea s-ar fi risipit cred la orice încercare de a le realiza altfel. „Am văzut” tot: pisicile căsăpite, porcii reeducați, cățelandrul cu labe mari…
La ea (deși nu o cunosc) m-am gândit prima dată când Bufnița Nemi a bătut la poartă cu seria nouă de „Povești din Pădurea Muzicală”. Cristina Andone, autoarea poveștilor, le-a reeditat într-un format mai mare și mai atrăgător la editura Nemi. Seara s-a lăsat încet peste paginile din „Enescu și hora razelor de soare”, cu pianul vecinei pe fundal. Volumul, marcat „Ediție centenară”, este o trecere în revistă, pe scurt, prin intermediul cuvintelor și al imaginilor, a ceea ce ne definește ca români, pornind de la faptul că Enescu a fost martor al făuririi României Mari, în urmă cu 100 de ani. Bine văzut la Palatul Regal, favorit al reginei Elisabeta, el a îndulcit ororile frontului din Primul Război Mondial cu arcușul.
Imediat ce am deschis primul volum, „teroarea” se dezlănțuia din oră în oră. Unde ai ajuns? Și ce zici de… cum ți se pare… Să mă lase să citesc până la capăt îi era imposibil, comentam pe parcurs. Pe la 11 noaptea am terminat. Doar că volumul 1 se cam încheie în coadă de pește. Nu te apuca de volumul 2! Mâine te scoli la 6. Dacă începi, n-o să-l lași din mână până nu termini! Eee, ce știe copilul. Las’ că citesc un pic, să văd ce se întâmplă, intuiesc continuarea și mă culc. Planul era la 12 să las cartea. Am lăsat cartea când am ajuns la ultima copertă, la ora 4 și jumătate dimineața. Inutil să spun că trezirea a fost tot la 6… dar nu am regretat.
În naivitatea mea, m-am așteptat la mai mult. Amintirile ei nu se depărtează însă de această imagine a femeii, respectată, consultată, acceptată în societate. Își însoțește părinții, apoi soțul în misiunile diplomatice. Războiul îl cunoaște din străinătate, chiar dacă acolo se implică masiv pentru a ajuta România prin intermediul Crucii Roșii. Mărturiile ei sunt de viață cotidiană. A sorbit cu nesaț din frumusețea timpurilor pe care le-a trăit și a știut să pună în cuvinte. Printre multiplele pasaje descriptive ale vieții la țară sau la oraș ale familiei, ori prin marile capitale europene, se strecoară și portrete de personalități. Am avut emoții când a apărut Ionel Brătianu, ca prieten de familie. Speram să văd mai mult din acest mare om, însă interacțiunea ei cu acesta nu a fost politică și nimic din deciziile importante nu a părut a se intersecta cu viața ei. A fost acel martor mut din colț care a surprins puțin, deși scrierea denotă o femeie foarte inteligentă.
