Jurnal de lectură pentru copii

„Drama” oricărui școlar care în toamnă se reîntoarce la școală, în România (căci nu cred că în altă parte se poartă), este raportul de activitate pe vacanță… cât ai lucrat, cât ai citit, câte fișe ai făcut… După ce că se termină vacanța, și mai toți copiii aproape că nu au simțit-o, te mai și stresezi în ultimele 2-3 săptămâni să îngrași porcul în Ajun. Adică să completezi cumva auxiliarele date la n materii, să mai bifezi ceva de pe lista de lectură…

Ai mei sunt copii de balanță. Adică, dacă unul e sus, celălalt e jos. În timp ce Andrei savurează o stare de dolce-far-niente, că doar e vacanță și să nu-l bat la cap, Iris se agită să găsească volumele de pe lista doamnei, la care trebuie să facă fișă de lectură. Nu că n-ar fi citit, toată vacanța a avut mereu o carte în brațe, dar ceea ce a vrut ea: vrăjitori, aventuri, pisici… Numai de Nils nu s-a atins, nici de Gulliver, nici de ceilalți…

Pentru că eu am început să-mi organizez cât de cât cărțile pentru întoarcerea mea la școală, mi-a amintit de „cel mai fain jurnal de lectură”: Șoricelul de bibliotecă – Jurnal de lectură pentru copii, de la editura Paralela 45. I-a plăcut volumul de când l-a văzut. Se poate personaliza, ba chiar ai sondaje pe teme de lectură… Șoricelul te însoțește în paginile jurnalului, și îți vorbește, te încurajează să citești mai mult, să mai completezi o filă. Progresul este vizibil, căci cu fiecare fișă completată poți „ronțăi” colțul, iar când nu mai ai colțuri în dreapta jos… ai terminat jurnalul!

Răsfoiește aici primele pagini!

Sunt 48 de file, cu fața identică, unde micul cititor trebuie să completeze datele de identificare ale cărții citite și să-i acorde o notă. Iris consideră că „nota părinților” nu are ce căuta aici, că nu e obligatoriu să fi citit și ei cartea. Apoi, nu ți se cere rezumat, ci trebuie să îți spui părerea. Nu e deloc ușor să ai o opinie, căci asta înseamnă să gândești, să cântărești faptele. Ahhh… dacă reușim noi să formăm generații care pot avea propriile opinii judecând faptele… cred că ajungem departe! Tot Iris îmi spune că un rezumat nu arată că ai citit. Îl poți lua de oriunde. O opinie personală, argumentată, mai greu…

Pe verso, filele de lectură sunt diferite. Sunt jocuri – de la cele simple, de colorat/desenat, labirinturi sau altele de acest tip, la exerciții de scriere creativă a acțiunii înainte de început sau după final, argumentarea părerii despre un personaj la alegere (care ți-a plăcut cel mai mult/puțin și de ce), exerciții de vocabular și multe, multe alte variante. Toate nu fac decât să aducă mai aproape copiilor această activitate de întocmire a fișelor de lectură… căci, să fim serioși, cui îi place să le facă?!

La final, sunt câteva recomandări de lectură ale Șoricelului, din colecția editurii, pentru clasele primare. În fapt, acestui nivel i se adresează și jurnalul prezentat. Din recomandări reiau seria „Portalul Magic”, pe care am prezentat-o și eu, „Jurnalul unei pisici asasine” (minunată, trebuie să o citiți!!), „Cărțile cu Apolodor”, dar și apariții mai noi, „Ochi de lup”, „Operațiunea Nor de Furtună”, „Cele o mie una de fantome”.

Șoricelul de bibliotecă – Jurnal de lectură pentru copii este disponibil în librăria online a editurii Paralela 45, dar și în alte librării, precum: Libris, Elefant, Cărturești, eMag.

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – Editura ALL

Anul acesta am avut blogul pe avarie… n-am putut, de foarte multe ori, să răspund la multele întrebări sosite în privat „De ce nu mai scrii?”, „Ești ok?”, decât că da, sunt bine, dar fără detalii. Azi pot spune și de ce… am luat decizia, împreună cu colegul meu, Bogdan Teodorescu, să acceptăm provocarea lansată de Ministerul Educației prin noua programă de istorie la clasa a V-a și să lucrăm împreună la un manual pentru prima generație de copii care a intrat, acum cinci ani, în clasa pregătitoare.

Mi-este foarte greu acum, privindu-mi numele pe copertă, să exprim ce simt. Odisee sau golgotă, cam așa se poate descrie perioada din acest an în care am lucrat la manual. Ca absolvent al Departamentului de Formare a Profesorilor la Facultatea de Științele Educației, mi-a revenit în acest proiect partea de amenajare didactică, în totalitate, și rolul consultativ în problemele de istorie. Eram la curent cu caracteristicile reformei, așa că elementele ce presupuneau dezvoltarea competențelor nu m-au surprins deloc. Erau și foarte aproape de modul în care, la rândul meu, am predat la clasele gimnaziale istoria. Conținuturile cred însă că au uimit pe toată lumea.

Aud de foarte mult timp că istoria înseamnă „date și evenimente”, că nu așa ar trebui învățată. Cred că ar trebui să parcurgeți noul manual, indiferent dacă sunteți profesori, elevi, pasionați sau nu. Aș fi foarte curioasă dacă perspectiva pe care o aveați despre studiul istoriei se schimbă. Știu că este altfel, pentru că am lucrat având-o alături pe Iris, acum în clasa a VI-a. La școală învăța după vechile manuale și ofta tristă că al ei „nu e așa”. Citea lecțiile, alături de mine, și o consultam în privința sarcinilor didactice. Pe unele dintre ele chiar a ales să le facă și ar fi greu să descriu ce reacție a avut când și-a văzut proiectul, ca exemplu, în pagina 7. A fost primul meu critic și am încercat să țin cont de cât mai multe sugestii: teme creative, informația prezentată în așa fel încât să nu se plictisească, imagini mari și explicite.

Am spus odisee și golgotă, pentru că drumul de la momentul în care am deschis programa până la 16 iunie nu a fost unul ușor. Pentru a putea lua o decizie, am studiat programa și am început detalierea conținuturilor. Săream cu mult peste 200 de pagini, fără „paginile impuse”. Ne-am dat seama că e enorm, nimeni nu va accepta, văzând manualele de la ciclul primar, un manual atât de stufos. Am început să tăiem, am ajuns pe la 160. Ni se părea decent… și nu vedeam ce am mai putea condensa. Apoi a venit, așteptat prea mult (ca la noi!), caietul de sarcini, cu specificații, al Ministerului… și „sentința”: 108-120 de pagini, limita în care trebuia să ne încadrăm. Am plâns, la propriu, am zis că e imposibil, nu intră. Vreo 20 de pagini sunt fixe – introduceri de capitole, evaluări, organizatorice, nici gând să poți „scăpa”, ceea ce însemna circa 80 de pagini pentru conținut. Am trecut, așa cum îmi spune prietena mea, în zona „pesimistului de serviciu”, că manualul nu va fi coerent, că nu o să-mi placă ce iese, că… că… Colegul meu, Bogdan Teodorescu, cu foarte multă experiență la activ în alcătuirea manualelor, deși îmi împărtășea părerea, m-a lăsat să mă liniștesc, și mi-a vorbit spartan și rece. Iese! Și… a ieșit.

Recitind manualul, la final, îmi dau seama că, în condițiile noii programe și ale criteriilor impuse de evaluatori, am început o călătorie pe autostradă acum câteva mii de ani și am realizat-o cu viteza maximă, privind doar pe partea dreaptă, numai la anumite aspecte, în marea majoritate plăcute. Este totuși o istorie a oamenilor, și reprezintă un punct de plecare. Manualul, așa cum a fost alcătuit, reprezintă noul rol pe care profesorul trebuie să îl aibă în cadrul procesului de educație: acela de a mijloci contactul dintre elev și conținuturi, de a-l ajuta să înțeleagă, de a-l învăța să caute și să selecteze informațiile.

Poate că mai mult decât competențele generale enunțate în programă mergem spre competența-cheie de a învăța să înveți, utilă pe tot parcursul vieții. Nu am vrut să scriem un manual din care să memorezi. Am vrut să scriem un manual care să te provoace să gândești. E drept că ai nevoie de ancore și informații pentru a judeca corect. Dacă ar fi fost posibil, manualul ar fi fost o carte cu ferestre. Știți, pe care le deschizi și afli informații noi… Rămâne însă o carte de școală, cu rigorile ei, dar care sper să fie mult mai aproape de sufletul copiilor.

Un manual pentru profesori

Ultimii ani de specializare mi-au arătat că școala, așa cum mi-o imaginam eu când am pășit prima dată la catedră, este posibilă. În primii ani am colecționat nebunește fotografii și ilustrații, pentru a face orele „altfel”. Am desenat contururi de hărți și am tras la xerox (și acesta rar), pentru exerciții și fișe, ce acum par banale. Am fost însă uimită să găsesc, în deceniul 2 al secolului XIX, profesori de istorie care încă intră la clasă, dictează… și ies. Nu mi-a venit să cred că poți, în 2015, să predai, de exemplu, Arta în Orientul Antic, fără ilustrație; fără să citești câteva versuri din Epopeea lui Ghilgameș; fără să te duci cu un text despre piramide, fără să citești pasaje din Herodot. Manualul pe care l-am semnat este o provocare pentru profesori. Eu știu că ei sunt oameni care pot. Trebuie și să vrei să fii tu, altfel, la catedră. Sunt idealistă, dar schimbarea nu începe de la Minister și în mod sigur manualul singur nu o va produce. Schimbarea va începe atunci când fiecare dintre noi va accepta această provocare, de a crede în șansele schimbării, de a face lucrurile altfel.

N-am să spun că va fi ușor. Aproape nimic din ceea ce am făcut în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit pentru această nouă abordare a istoriei. Însă atunci am învățat să învăț. Nu poți învăța pe altul până nu ești capabil să te înveți pe tine. Va fi greu, pentru mulți profesori, să renunțe la abordarea cu care eram obișuiți, dar cred că vor descoperi, împreună cu copiii, o nouă pasiune pentru istorie.

Manualul digital

Manualul digital a fost pentru mine gura de oxigen, supapa de siguranță. Pentru foarte multele manuale „digitale” acum pe piață la ciclul primar, conținutul este puțin diferit de manualul tipărit. Cercetări efectuate în rândul profesorilor, privind folosirea acestui manual, se situează sub 10%. Ele conțin ceva ilustrații, o animație…

În ceea ce ne privește, am profitat aici de caracteristica informației digitale: nu ocupă „pagini la tipar”. Am explicat pe larg temele condensate din lipsa spațiului, am adăugat imagini suplimentare, texte, am explicat cuvintele mai dificile, am adăugat schițe de hărți… Am realizat complementar cele două manuale, și le-am legat strâns între ele, cumva propunându-ne să-i obligăm să le folosească împreună.

Are totuși limitele lui, sau cel puțin eu le văd, căci proiectele digitale pe care le-am schițat eu sunt încă de domeniul fantasticului la capitolul „buget”. Însă sunt optimistă. Știu că viitorul merge în această direcție și poate la un moment dat va exista un proiect central al Ministerului, care să strângă resursele recomandate, pe teme, și să le pună la dispoziția profesorilor. Am văzut acest lucru pe site-uri din străinătate și am fost de-a dreptul impresionată de interesul pe care îl au pentru educație. Noi încă pășim timid în lumea digitală. Încă ne este frică să facem un manual online, cu linkuri active…

Istorie, clasa a V-a. Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu, împreună cu Editura ALLFA

Reiau titlul, iar dacă dați click pe el, veți fi direcționați pe pagina de prezentare a editurii. Aveți două linkuri, unul către manual, în format PDF, și către manualul digital. Cred că este prima dată în care voi aștepta comentariile și impresiile voastre, exprimate public sau privat, cum veți considera de cuviință.

Și este tot prima dată în care lansez rugămintea de a da share sau de a recomanda articolul mai ales prietenilor profesori de istorie. Îmi doresc ca alegerea lor, luna viitoare, să se facă în cunoștință de cauză. Indiferent care va fi manualul ales, feedback-ul lor (ce și-au dorit, dar manualul nu le-a oferit) este deosebit de important.

Învățământul românesc s-a schimbat. Vorbim de centrare pe elev, de introducere a evaluării în structura procesului de învățământ, pe care o cuprinde în relație cu predarea și învățarea. Evaluarea formativă însă înseamnă feedback, și este ceea ce îmi doresc să primesc din partea voastră.

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care m-au susținut pe acest drum: domnului profesor Bogdan Teodorescu, familiei mele, care mi-a răbdat toate momentele de scufundare în proiect, prietenilor, care m-au încurajat în momentele în care mă cuprindea disperarea, profesorilor mei care mi-au răspuns atunci când am avut nevoie de un sfat, și echipei de la Editura ALL, care mi-a demonstrat că într-o lună se pot face minuni.

Insu-Pu. Insula copiilor pierduți, de Mira Lobe

1 iunie a adus pe harta noastră de lectură Insu-Pu. Insula copiilor pierduți, de Mira Lobe. A stat un pic în așteptare, căci eu nu aveam timp de proiectat călătorii, nici măcar imaginare, iar copiii erau prinși cu școala. Cum au revenit din scurta vacanță în afara orașului, i-am rugat să nu mai amâne lectura, căci eu clar nu am nicio șansă prea curând.

Andrei a citit-o primul. Scurt și la obiect, fără floricele și sirop, mi-a zis că e un fel de „Împăratul Muștelor”, dar pentru copii mai mici, „de primar”, nu de „gimnaziu” (brusc, de la cei 1.80 ai lui se percepe foarte „mare”). N-am citit nici unul dintre volume, sunt restantă rău la literatură pentru copii, și îmi tot promit că recuperez. Dar înclin să-l cred pe cuvânt, căci mi-a zis, ca argument puternic, că aici nimeni nu mănâncă pe nimeni…

Iris n-a citit Împăratul, și a fost încântată de volum. L-a considerat suficient de ok pentru a face și fișă de lectură, pentru dosarul de vacanță. Fără alte comentarii, vă las să vedeți părerea ei, întocmită și după câteva scheme pe care i le-am dat.

Titlu: Insu-Pu. Insula copiilor pierduți

Autor: Mira Lobe

Editura: Pararela 45, 2017, 288 pagini

Tradus după Insu-Pu. Die Insel der verlorenen Kinder, 2006, de Monica Grigore

Rezumat: Copiii din Urgia trebuie să doarmă sub pământ, unde este frig și beznă. Frații Morin se hotărăsc să rezolve situația trimițând o scrisoare către președintele Terraniei, spunându-i că, dacă ar amenaja niște paturi în plus pentru niște copii, ar putea să doarmă și ei liniștiți. Președintele citește scrisoarea și trimite patru vapoare pentru a lua copiii din Urgia. Pe drumul către Terrania, unul dintre vapoare se scufundă. În afară de unsprezece copiii, între 3 și 16 ani, toți au fost conduși în siguranță pe celelalte trei vapoare. Printre cei unsprezece copiii se aflau frații Morin, o fată de la circ, un cercetaș și alți copiii. Morin Ștefan a devenit „doctorul” pe acea insulă, Morin Thomas, împreună cu Diana, fata de la circ, culegeau nuci de cocos, din care alți copiii făceau boluri. Prin eforturile depuse au supraviețuit. Cu ajutorul semnalului radio transmis de unul dintre băieți au fost găsiți și au reușit să scape de pe insulă.

Mira Lobe, autoarea cărții „Insu-Pu”, s-a inspirat din viața oamenilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, doar că, în loc de Urbania, țara atacată era Marea Britanie, și nu plecau către Terrania, ci către America.

Această carte m-a surprins foarte mult. Eu fac parte din ACT-RO (Asociația Cercetașilor Tradiționali din România), iar cartea arată cititorilor cât de bine pregătiți erau și sunt cercetașii.

Știu-Vreau să știu-Am aflat: Din cele povestite, știam că trebuie să ai mereu la tine cel puțin 2l de apă, un briceag, o oală și ceva cu care să aprinzi focul. Aș vrea să știu ce jocuri jucau cercetașii din trecut, de-abia aștept să-mi întreb liderii. Am aflat că a nu asculta adulții, când ți se dă o indicație, poate avea urmări grave.

Cel mai mult mi-a plăcut:

cartea s-a referit un pic la pregătirea cercetașilor;

copiii de pe Insu-Pu au încercat să nu mănânce foarte multă carne;

s-au împrietenit cu animalele.

Ce nu mi-a plăcut:

un băiat de pe insulă chinuia păsările atunci când vâna.

Recomand această carte tuturor copiilor care preferă să învețe ceva pentru a supraviețui în caz de război.

Nu știu ce război simte un copil de 11 ani, însă caracterul practic al volumului, dacă abordezi învățarea prin aventură, este destul de evident. Volumul îl puteți găsi în librăria online a editurii Paralela 45, dar și în alte librării, precum Elefant, Libris, Librărie.net, eMag, Cărturești, BookCity.

Colaj: pepene din cercuri de hârtie

Vara aceasta este creativă în felul ei. Dar nimic nu se compară cu momentul în care ai uneltele necesare pentru a pune repede în aplicare ideile. DacoArt și-a îmbogățit colecția cu două unelte foarte utile pentru copii, dar nu numai. Am așteptat-o cu nerăbdare pe Iris să revină din vacanța la bunici și să i le arăt…

Cutterul retractabil a fost primul descoperit în balamucul de pe masă (daa, nu am un copil perfect, toate stau grămadă, mai ales când nu ai nevoie de ele a doua zi, și toamna e departe). Am contribuit și eu la nebunie, căci am deschis coletul pe birou, și au rămas acolo. I-am zis să le caute, și a venit repede cu el în mână, super-încântată. Nu pentru că nu avem cuttere, alte trei modele sunt în cutia mea de unelte, însă acesta se pliază mult mai bine pe nevoile ei. De ce? „Pentru că pot să-l iau la școală!” Lama stă bine ascunsă la interior, și iese doar dacă pui în funcțiune mecanismul retractabil de pix. În plus, lama poate fi schimbată ușor și înlocuită cu rezerva, sau cu un vârf bont, pentru biguire sau embosare. Sunt disponibile în cutiuța cu rezerve, deși copilul a fost convins că au loc în interior undeva, și se schimbă ca prin farmec.

Al doilea – cutterul circular. Unealta este de-a dreptul fantastică. Rapiditatea cu care poți tăia cercuri este una de invidiat, mai ales pentru cele mari, și poți rezolva cu el proiecte mai ample. E drept că nu aș vrea să scutesc de decupajul pe linie curbă copiii mai mici, care încă au nevoie de exercițiu, însă eu… mi-l doream de multă vreme. Două dezavantaje are: primul, nu poți tăia cercuri cu diametru mai mic de 8,5 cm, și asta dacă dai lama la minim, dincolo de marcajul de 10cm. Al doilea – lamele sunt cu totul speciale, depinzi de rezerve dedicate. Am tăiat cu el hârtie, carton 180g, și fetru – din cel subțire și foarte puțin pufos. Toamna ce urmează va urma o probă de foc pentru unealtă, sunt foarte curioasă cât rezistă o lamă, pentru că am de gând să-l folosesc intensiv pentru decorurile din clasă.

Ambele unelte se folosesc pe un suport special de tăiat, nu pe mobilă!

Și pentru că a venit vorba de acestea, le-am probat pe un proiect foarte simplu dintr-una din cărțile mele preferate în ceea ce privește lucrul cu copii: Figurine din cerculețe de hârtie. Am căutat un model cu cercuri mai mari, și „de sezon”, așa că vă invit la o felie de pepene „tăiată” de Iris.

Uneltele le-a folosit aproape în direct, căci imediat cum le-a văzut a vrut să le folosească, și, ca să nu stricăm materialul inutil, am și filmat. Nu a existat nicio repetiție, înaintea cercurilor de mai jos a mai tăiat doar 3. Am folosit trei coli colorate, cercuri de 10-11-12 cm diametru, și triunghiulețe negre.

Pentru unelte am pus linkuri mai sus, iar cartea o puteți găsi în librăriile online, aici: elefant.ro, libris (transport gratuit), librarie.net, emag, BestKids.

Colecția Am supraviețuit! – editura Gama

Una din seriile noi pe care editura Gama a început să le traducă pentru cei mici (dar nu foarte) este „Am supraviețuit”. Am citit cărțile după ce inițial le-au răsfoit copiii, și chiar mă întrebau la final dacă poveștile sunt adevărate. A fost nevoie să le explic ce este aceea ficțiune istorică, cum că, de fapt, în categoria aceasta intră multe dintre filme de pe marile și micile ecrane, căci „scenariul” de multe ori este făcut comercial, și arareori se respectă chiar și adevărul istoric bine cunoscut, până la distorsionarea adevărului istoric, cu care profesorii de istorie ajung să se lupte…

Autoarea – Lauren Tarshis, americancă – explică, în paginile pe care cei mici nu le mai citesc la final, că ancorele cronologice principale sunt reale, dar povestea țesută printre ele – nu. Este doar o modalitate de a-i determina pe ei să citească și să asimileze informație într-un mod plăcut. Am parcurs toate cele patru volume traduse până acum, și m-am hotărât să fie cele pe care le trimit la „biblioteca clasei” semestrul acesta. Nu mai știu dacă am povestit, dar la noi în clasă, în fiecare semestru, fiecare copil aduce o carte pe care a citit-o și i-a plăcut. Se fac fișe individuale de „împrumut”, și îți alegi și citești, eventual discuți cu cei care au citit-o despre subiect, să vezi dacă o vrei și tu. Acum ar trebui să le schimbăm, și mă gândeam că seria aceasta este mult mai atractivă, pentru că sunt subțiri și se citesc repede, iar informațiile sunt comunicate scurt și la obiect.

Impresiile mele au fost oarecum de deja-vu, dar au fost doar ale mele. Iris doar cu povestea de pe Titanic a mai avut de-a face, dar a zis că e mai amuzantă cea din carte, pentru că personajele sunt copii, și se termină „bine”. Dealtfel, toată seria am înțeles că este construită astfel, eroii sunt copii care, în ciuda dezastrelor ce se petrec în jurul lor, reușesc să supraviețuiască, și de aici și numele. Dacă ar fi să ierarhizez, cel mai mult mi-a plăcut cea cu naziștii, apoi cea cu Pompei, 11 septembrie și Titanic, dar doar din punct de vedere al subiectului, căci stilul este același. Deși nu sunt adepta lecturilor rapide, pentru a discuta cu un grup mai mare de copii despre lecturile din timpul liber, acestea sunt o soluție.

Volumele sunt disponibile în librăria editurii Gama, dar și în alte librării online precum Elefant, Libris, librarie.net, eMag, Cărturești, LibHumanitas, iar dacă sunteți pasionați le lectura în limba engleză, BookDepository (transport gratuit, plata cu cardul), Book-Express.

* Momentan au fost traduse: Am supraviețuit distrugerii orașului Pompei, 79 d. Hr., Am supraviețuit scufundării Titanicului, 1912, Am supraviețuit invaziei naziste, 1944, Am supraviețuit atacurilor din 11 Septembrie, 2001

Autobuzul magic. În stupul de albine

Am avut o senzație de deja-vu când am deschis plicul sosit de la editura Cartea Copiilor și am scos Autobuzul magic. Nu mi-am dat seama imediat de ce, apoi, când a sosit și Iris, ne-am amintit de serialul de desene animate care rula pe ecrane când erau mai mici. Poate mai rulează încă, însă nu ne mai uităm de ceva vreme pe canalele destinate copiilor și am cam pierdut contactul cu ce înseamnă seriale în vogă.

După ce am citit primele pagini, am început să-mi amintesc, și, în același timp, să cad în acea latură visătoare a ceea ce este, în visele copiilor, școala, până ajung să se întâlnească cu versiunea ei românească. Volumul este o traducere bunicică celui apărut în America, acolo unde „Autobuzul școlar” nu este doar un personaj în cărțile pentru copii.

Volumul apărut recent, al doilea dintr-o serie în continuă apariție, este însă mai mult decât o poveste despre cum poate fi la școală; este, în esență, o enciclopedie despre albine și despre cum putem face ca învățarea să fie amuzantă, prin joc. Personajul principal, domnișoara Frizzle, pe care eu am îndrăgit-o instant, este tipul de dascăl ce ar schimba cu adevărat, din rădăcini, sistemul nostru educațional. Este acel dascăl partener în învățare, care nu se agață cu dinții de catedră, dându-și aere de superioritate, care nu se teme să se coboare la nivelul copiilor, să se așeze, la o adică, lângă ei și să intre în joc. Am văzut – nu des, ce-i drept, și astfel de dascăli, dar cu o floare nu se face primăvara.

Volumul de față mai are însă ceva ce materialele de învățare ale copiilor – cel puțin la noi – nu au: umor. Informațiile despre albine sunt însoțite de glume ori remarci amuzante ale personajelor, ceea ce face ca reținerea acestora să treacă de la un efort voluntar la unul involuntar, susținut de plăcerea de a parcurge informația.

Când am închis volumul n-am putut să nu mă gândesc cu cât drag ar veni copiii la școală și cât de plăcut ar fi să înveți despre natură în mijlocul ei. N-am putut să nu remarc materialul didactic din pagina dedicată laboratorului, machetele cu toate insectele. La noi – avem noroc dacă au adus de-acasă insectele de la colecțiile din comerț, ori am reușit să printăm ceva planșe. Ideea de „laborator” ne este străină în educație până spre vârsta liceală, și nu mă pot abține să nu închei articolul, din acest motiv, într-un ton de tristețe.

De ce vă recomand cartea? Pentru că, dacă noi, profesorii, nu depunem suficient efort să ne schimbăm, e bine ca, în calitate de părinte, să le arătăm copiilor cam la ce nivel trebuie să se ridice pretențiile lor față de școală. Iris a clasificat nivelul de dificultate al informațiilor, care se ridică de la cei mici, până la nivel de a V-a/a VI-a, prin elementele de botanică și anatomie cuprinse, însă care pot fi înțelese la vârste mult mai mici, tratate integrat. Și ajung iarăși la o discuție mai veche, privind logica organizării conținuturilor în programele școlare… dar nu vreau să deviez. Cartea este disponibilă în librăria online a editurii Cartea Copiilor, dar și în alte librării online: Librarie.net, Libris.ro, eMag, Carturesti.

Evaluarea prin proiecte – da sau nu?

Încă de acum vreo 15 ani au început și la noi în școală să se diversifice metodele de evaluare. Îmi amintesc că am acceptat cu plăcere metoda proiectelor (referate pe atunci, când încă nu exista referate.ro). Lucram la un liceu bucureștean cu o frumoasă și accesibilă bibliotecă, copiii erau la engleză intensiv, materiale în engleză existau o sumedenie și net-ul încă nu era accesibil tuturor.

Deși le plăceau referatele, au cam strâmbat din nas când au văzut lista cu teme, extrem de „specifice”, cu alte cuvinte, greu de găsit într-o carte două pagini cursive de transcris. Așadar, era de muncă, referatul la mine nu era o temă ușor de rezolvat, de azi pe mâine, trebuia să stai un pic să judeci și să meditezi asupra subiectului. De la a V-a până la a XII-a, toți aveau ceva de lucru. Bine-nțeles că cele mai „muncite” erau la cei mici, care, pe lângă conținut, desenau, pictau, lipeau poze, ba chiar am avut unul realizat din hârtie cerată, cu margini arse, ca document istoric (Dima C., tare aș vrea să știu ce cale ți-ai ales!) La a XII-a (real), cum istoria nu era materie de bac, referatul era un mod comod de a obține o notă, și de a menține media la un nivel bun. Însă nu le-am acceptat nesusținute. Măcar o frază, ceva ce-ai reținut, tot trebuia să poți lega în fața clasei.

Acum observ că proiectele de orice tip aproape fac parte din cotidian. Vrei să mărești media, faci un proiect. Vrei o notă, faci un proiect. Cum lucrează însă elevii noștri la proiecte… aici e o problemă, căci internetul merge în cele mai inaccesibile stâncării ale țării, un simplu copy/paste rezolvă problema, găsești pe internet tot ce vrei și ce nu vrei. E important așadar să îi deprindem cu o igienă a muncii, cu o atitudine critică față de materialele descoperite, și cu urmarea unui plan de realizare a unui proiect. Trebuie, de asemenea, să înțeleagă, că evaluarea prin proiect nu exclude învățarea, din contră, aceasta ar trebui să aibă loc la un nivel calitativ superior. Pentru lecțiile de științe, posibilitatea realizării proiectelor este aproape nelimitată, atât pentru conținuturile curriculare, cât mai ales pentru celelalte, care îi atrag pe copii în foarte mare măsură.

Disponibil la: Editura Paralela 45, Libris, Elefant, Librărie.net.

Am primit toamna trecută de la editura Paralela 45 un volum – Ghidul celor mai bune proiecte științifice școlare – care nu ar trebui să lipsească din biblioteca clasei. Fac o paranteză, apropo de această bibliotecă, la noi în clasă fiecare copil a dus un volum. Se „servesc”, se face fișă de împrumut, și mă gândesc serios ca, la următoarea reînnoire a raftului, să o trimit pe aceasta. Chiar dacă este o traducere, explică foarte clar care sunt etapele, pornind de la alegerea subiectului, documentarea asupra problemei, modele de proiecte, cum realizezi efectiv proiectul, cum scrii raportul de „cercetare”, cum faci prezentarea acestuia în fața colegilor sau la un concurs. A doua parte a lucrării oferă exemple ce pot fi realizate la astronomie, biologie (botanică, zoologie, anatomie, ecologie, genetică), geografie, geologie, mineralogie, seismologie, geologie, meteorologie, vulcanologie, inginerie, fizică (electricitate, energie, gravitație, magnetism), chimie, geometrie.

L-am scos din raft acum, când a venit Iris cu tema de la botanică. Au de pus la încolțit grâu sau fasole, și de fotografiat în fiecare zi borcănelul, apoi de realizat un montaj cu imaginile pentru a prezenta creșterea plantei. Am căutat un borcănel transparent, am pus puțin pământ, sămânța chiar lângă perete, și am făcut prima poză de dimineață. A plecat la școală și mi-am amintit de volum, așa că diseară are parte de o surpriză…

Acest proiect a urmat altuia, realizat la istorie. Toată vacanța n-a făcut decât să se gândească la el. Voia ea să-l impresioneze pe profesor, și să ducă ceva „altfel”. Mai aveam încă nemontată, cadou de la o revistă Terra Magazin, o machetă a Partenonului din Atena, și acesta a fost elementul hotărâtor al temei. I-am zis însă că nu poate să se ducă doar cu rezultatul asamblării, și să realizăm o cutie, care la rândul ei să fie un fel de lapbook. Zis și făcut, am tăiat un dosar de carton, am improvizat pereții, apoi a stat singurică pe net și a căutat informații. Mi-a lăsat pe desktop, de printat, un document în care avea câteva rânduri și câteva poze. Am printat, dar i-am zis că nu se poate așa, e cam superficial, și e păcat de biblioteca de acasă… I-am scos două cărți, una de istorie a Greciei, alta de istorie a artei, i-am explicat cum și ce să caute în fiecare, și-am lăsat-o să citească. La final informațiile s-au mai completat, și, spre marea ei plăcere, într-una din ele a găsit schemele lecțiilor mele de la clasa a V-a, după care a desenat schema templului. La ce a folosit lectura? Păi… ca să critice ea însăși macheta pe care tocmai o realizase, că nu există un perete despărțitor între cele două camere, dar i-a și răspuns la o altă întrebare – ce erau desenele acelea mici de pe fronton. Cum povestea cu Atena și Poseidon a stârnit curiozitatea, a citit-o și pe aceasta din Legendele Olimpului.

Mai jos aveți, în imagini, proiectul ei. Stângăcia se va rezolva în timp. Însă în spatele lui e foarte multă muncă, lectură, și o pioneză prinsă pe planul de călătorii: vrea să ajungă la Atena să-l viziteze. A mai pus apoi două pioneze, una la Londra și una la Paris, unde poți vedea, în muzeu, și sculpturile pe care englezii și francezii le-au colecționat cu „grijă”. (Adică cum, mergem la Atena, dăm o groază de bani pe bilet, dar nu văd decorațiunile?)

Punctul final pe care am rugat-o eu să-l adauge a fost un link către un tur virtual al Partenonului. Foarte multe dintre muzeele lumii (țări civilizate, nu ca la noi unde stă închis de ani de zile!) au realizat astfel de pagini în care poți „vizita”, de la calculator, obiectivul. Mi se pare extraordinar să începem să le integrăm în lecții, însă, până atunci, i-am explicat că o prezentare a proiectului ar fi putut include, pe proiector, această experiență.

Voi cum stați cu proiectele? Cât de creative și cât de folositoare sunt?

Un băiat numit Crăciun – de Matt Haig

Astăzi am să vă povestesc despre o carte ce a poposit la noi fără să se anunțe în vreun fel. Sunt sceptică, recunosc, la recomandările din seria „cea mai”, „prima ta…” etc., așa că „Cea mai frumoasă poveste de Crăciun scrisă în ultimele decenii” nu a primit de la mine bila albă de la început. Andrei însă avea o sumedenie de timp liber, în timp de Iris așteaptă cu nerăbdare aprobarea ordinului ministrului privind limitarea temelor la 2h/zi (acum batem cu succes în 7h!), iar eu nu mai știu de ce să mă apuc mai întâi de pe lista de două pagini de agendă…

Așadar, după mai puțin de 4 ore, Andrei a venit să-mi dea raportul de lectură. M-am obișnuit de ceva vreme cu cărțile noi, cu scris mare, pentru copii, cu imagini și spațiere suficientă între rânduri, cât să nu devină obositor cititul, așa că nu m-a mirat când mi-a zis că e gata. Bun, și? Cum e? Păi… cum să zic. E fix așa cum scrie pe copertă! Cea mai frumoasă din ultimul timp! Am încercat să mai scot de la el ceva, și mi-a zis că nu poate explica. Trebuie s-o citești tu ca să înțelegi de ce. Dar că merită, musai trebuie să-mi fac timp.

Mda, simplu de zis, parcă anul acesta (și nici anul ce vine nu se anunță mai bun) trăiesc blocată în povestea lui Momo, cineva mi-a furat timpul, și nimeni nu mi-l eliberează. Am aplicat însă rețeta de acolo, am profitat de două ore de liniște și am citit cartea. Dacă spun că am plâns, se pune? Esența este că nu trebuie să încetezi să crezi în magie și în ceea ce este bun în fiecare dintre oameni. Că, oricât te-ar încerca viața, oricât te-ar tenta să o iei pe calea ce pare mai simplă, soluția, în cele din urmă, este să fii bun. Pe lângă acestea, spiriduși, elfi, reni zburători, aproape că nu mai contează, sunt doar decorul în care se petrece povestea.

Într-un moment în care la noi se dau lupte puternice între „vreau să cred” și „ceilalți spun că nu există magie”, Un băiat numit Crăciun, de Matt Craig, va aduce încă un argument că alta este esența acestei sărbători pe care o celebrăm de 2000 de ani. Iris, după ce a citit Viața și aventurile lui Moș Crăciun, de Frank Baum, m-a terorizat la propriu cu o serie cruntă de întrebări și dileme. Însă sunt întrebări la care singură trebuie să găsească răspunsul. Povestea de față a bulversat-o. Care e până la urmă „adevărul”? Încerc să nu-l rostesc, s-o las să compare. Uite, în prima pădurea nu există, am căutat pe google. Aici există! Așadar pericolul este iminent, cumva se va întâmpla… I-a plăcut în schimb povestea, mai ales că are și un șoricel!

Dincolo de aprecierile de pe coperta 4 a volumului, apărute în cotidiene de prestigiu, am ales o frază care mi-a plăcut enorm, și pe care aș vrea să mi-o amintesc ori de câte ori simt că genunchii-mi sunt prea aproape de pământ, și capul se pleacă sub greutatea zilelor:

O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. (p. 97)

Dar lucrul care îmi va rămâne mereu în minte este momentul în care și Iris, după ce a citit la rândul ei, a selectat exact aceeași frază ca lucrul cel mai important de învățat din volum. Mami, asta înseamnă că nu trebuie să încetezi să cauți o soluție pentru ceea ce crezi că nu poți face. Este un joc periculos, de voință masivă, dar deocamdată este o dovadă pentru mine că a deschide o carte înseamnă să înveți o lecție despre viață.

Volumul este disponibil începând de luna aceasta în colecția Fantasy a editurii Nemi („copilul” editurii Nemira), și în librăriile online Libris, Librarie.net, elefant.

Colecția Români celebri – editura Gama

Ce altceva aș putea să vă recomand de Ziua Națională, dacă nu o carte? Urmărind cam ce a devenit învățământul nostru actual, când cel puțin la clasele I-IV începi să te crezi norocos dacă pe tablă „duoamna” nu scrie la început de an „Bine a-ți venit!”, ne revine și responsabilitatea de a le forma copiilor o brumă de cultură generală istorică. Până la urmă, ceea ce am fost, ca neam, arată ceea ce suntem, și, pe lângă mestecat cu gura închisă, bătut politicos la ușă și salut când intri într-o încăpere, și câteva cuvinte despre strămoșii noștri trebuie strecurate. Când să o facem, dacă nu de ziua națională?!

Editura Gama a editat, cu ceva vreme în urmă (și proaspăt retipărite), două colecții despre câteva dintre personalitățile al căror nume ar fi bine să îl cunoaștem. Cred că este ușor, privind imaginea de mai sus, să vă dați seama despre cine este vorba, și cum sunt împărțite pachetele: voievozi și domni, și oameni de cultură. După ce le-am citit, sper ca acest obicei să continue, mai avem personalități și în știință ce ar merita cunoscute.

Trebuie să spun de la început că avem de-a face cu lectura unor povești despre Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Carol I. Chiar dacă adevărul istoric menține firul prezentării, abordarea literară este prezentă peste tot. Povestea devine astfel accesibilă copiilor mici (până la clasa a IVa, nivel de la care putem aborda istoria științific), și se înscrie pe linia poveștilor și povestirilor istorice ale lui Alexandru Mitru sau Petru Demetru Popescu, mitizând istoria. Poveștile de la Gama aduc însă ceva mai multe detalii despre activitatea fiecăruia dintre cei prezentați, față de autorii pe care i-am menționat mai sus.

Despre pachetul următor – dedicat lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncuși, pot spune că menține aceeași linie de prezentare, chiar dacă, citind, am uitat pe alocuri să mai fiu critic și am savurat povestea. Parcurgând cele 24 de pagini despre Grigorescu mi-am amintit imediat de vizita, cu Iris, la Agapia, de astă vară, și reacția ei la pictura acestuia. M-am bucurat să-l descoperim împreună, și mi-am dat seama, încă odată, cât de important este să îmbini lectura cu excursiile tematice. Volumele de la editura Gama au ajuns la mine chiar înainte de concediu, și periplul prin Moldova a fost însoțit de ele, căci începând cu Agapia, trecând la Neamț, Humulești, și până la Ipotești, am așezat la locul lor marile personalități ale culturii noastre.

Volumele sunt disponibile în librăria online a editurii Gama, dar și la librarie.net, elefant, libris.

De asemenea, vă recomand, dacă timpul vă permite, să vedeți documentarul de mai jos. Este ceea ce niciun ghid, niciodată, nu va reuși să compenseze, și sunt sigură că multe dintre cele pe care le veți afla vă erau total necunoscute. Am un singur regret, că nu l-am văzut înainte de a vizita Agapia, pentru că, recunosc, nu am observat detaliile.

R.J. Palacio și Minunea lui de carte

Acum doi ani, când Andrei a intrat la gimnaziu, am fost mai mult decât plăcut surprinsă când am văzut ce cărți li s-au recomandat de la școală. Când Iris a venit cu lista ei, în această toamnă, m-am uitat și eu pe lista mea de cărți, de pe blog, și nu mi-a venit să cred că nu am scris, atunci, niciun cuvânt despre „Minunea” lui Palacio, apărută la editura Arthur. Pentru că… după lectura ei, după lacrimi scurse, am ajuns la concluzia că își merită cu prisosință titlul. Produce într-adevăr minuni, și este acel gen de carte care ar trebui să fie obligatorie pentru elevi și părinți, căci include niște lecții greu de digerat altfel.

Am regăsit ușor în volum scena care a inspirat acțiunea, momentul în care personajul Jack, aflat cu bona în oraș, îl întâlnește accidental pe Auggie. Dar apoi am citit. Și nu este deloc o carte ușoară, pentru că te obligă să privești subiectul din mai multe puncte de vedere. Și, cum acestea nu erau de ajuns, „Cartea lui Julian”, abia ieșită din tipar, vine să completeze tabloul. Subiectul abordat este mai mult decât „de actualitate” în școlile din România (și de pretutindeni, din păcate): bullying.

Însă ceea ce este analizat aici nu este bullyingul fizic, cel la care „autoritatea” reacționează cu vehemență, ci cel psihologic, cel care lasă, de fapt, urmele cele mai profunde în sufletul celor agresați. Fie că ești trasă de codițe, strigat „aragaz cu patru ochi”, îmbrâncit la vestiar ori ironizat cu orice ocazie, din orice motiv, toate acestea nu sunt „copilării”. Ele nu te întăresc, și nu te fac mai puternic în viață. Ajung să te facă mai indiferent față de ceilalți. Iar ceea ce vrem noi să facem este… să devenim mai toleranți, mai înțelegători, mai empatici. Iar exercițiul acesta, de a trăi subiectul din pielea diverselor personaje, copii, este unul minunat.

Oamenii intoleranți, mărginiți, convinși de propria versiune, sunt cei care nu au citit, sau nu au citit cu adevărat. Citind trăiești mai multe vieți. Încerci sentimente noi. Iar momentul în care încerci doar să-ți imaginezi că ești August Pullman este… de nedescris. Mă numesc August. Nu vă voi descrie cum arăt. Indiferent ce grozăvie v-ați imagina, probabil că este mai rău. (p.9) Admir profesorii de română care recomandă această carte. Însă i-aș adora pe cei care ar întoarce-o pe toate părțile la dirigenție; pe cei care ar folosi-o la întregul ei potențial.

Un capitol care trebuia aprofundat – și autoarea a simțit acest lucru – este cel al părinților care încurajează, poate inconștient, comportamentele de bullying. Pentru acesta însă, a fost nevoie de o a doua carte – „Cartea lui Julian”, care a completat fenomenul prezentat cu un „portret al agresorului”. După primul volum, nimeni, dar nimeni nu cred că a încercat, măcar un moment, să se pună în pielea lui. A fost etichetat, și toți s-au bucurat când a fost transferat. „Cartea lui Julian” însă speculează fix ceea ce vă invit să vedeți în filmulețul de mai jos:

Julian este, în „Minunea”, agresorul. Dar îl descoperim apoi ca pe un copil care suferă la rândul lui. Un copil neînțeles, peste care părinții trec cu ușurință, și care, abia când este ascultat, îndrumat, situația se schimbă radical.

Chiar dacă acțiunea se petrece în primul an de gimnaziu – clasa a V-a, (și profesorii o recomandă cu precădere acum), nu aș ști, în acest moment, care ar fi clasa potrivită pentru înțelegerea textului, chiar prin audierea lecturii, la cei mici. Dar aș încerca. O recomand însă profesorilor de învățământ primar și preșcolar, pentru că s-ar putea să găsească aici soluții pentru situațiile de criză de la nivelul clasei. Nu, nu este ceva minor că Ionel îl împinge mereu cu scaunul pe Gigel. Nu e ok să se eticheteze grași, strâmbi, proști, și nici nu vreau să mai înșir. Dacă îmi spuneți că până la gimnaziu sunt inocenți, eu nu aș băga mâna în foc să vă susțin. Am crezut că nu aud bine când, la 5 ani, o copchilă cam cu tupeul lui Ionel Popescu, din Vizită…, decreta că e mai frumoasă, pentru că are pielea albă, nu „întunecată”, ca a unei colege. Preț de o secundă m-am blocat, iar în următoarea m-am panicat, mi-am spus doar „Fă repede ceva!”, nu e momentul să te blochezi.

Am. urmărit-o pe Iris citind. Pe lângă toate celelalte, a protestat cumplit la momentul în care câinele familiei a fost eutanasiat, din pricina bolii, pentru că… a retrăit momentele în care noi ne-am despărțit de animăluțele noastre. (De fapt a comentat că, după cât de tristă este cartea, chiar trebuia ucis și câinele?!) Recitesc rar, rar cărțile (copiii mici le recitesc pentru a retrăi, de fiecare dată, plăcerea generată de poveste), însă „Minunea” am luat-o de la capăt. Și, din nou, lectura este epuizantă. Pentru că s-au adunat, față de acum doi ani, alte experiențe, și unele deloc plăcute, din viața de gimnaziu. Și am plâns și eu, din nou, când mama lui Auggie a plecat cu Daisy la veterinar, pentru că în ultimii doi ani, de prea multe ori, mi-am ținut hamsterii în palmă, fix la acest moment de trecere… și nu, nu e ușor. Dar, ca să poți simți, trebuie să trăiești.
Dacă un moment de lectură de acest gen poate fi atât de trist, cum e oare să fii Auggie Pullman? Nu să ai fața diformă, să fii doar copilul acela de care toți se iau, pe care îl ironizează, pe seama căruia se distrează cu orice ocazie, doar pentru că ești mai scund, mai slab, mai gras, mai mic, mai… altfel. Doar mai altfel decât toți ceilalți. Și, dacă ar trebui să reținem un singur lucru din aceste volume, atunci

Când nu știi ce să faci, fii bun. Nu poți da greș.

(p. 18, Cartea lui Julian)

Dacă copilul învață măcar acest lucru din carte, atunci investiția se întoarce înzecit.

Cărțile le găsiți la Libris (transport gratuit la orice comandă), Elefant (transport gratuit la pickup point), eMag, Cărturești, librarie.net.

PS: mi-am dat seama, după ce am scris articolul, că mi-a plăcut la nebunie „exercițiul cu principii” propus de personajul-profesor de engleză. În fiecare lună, le-a scris copiilor un principiu pe tablă. Ca temă pentru vacanța de vară, le-a spus să trimită principiul lor, scris pe o carte poștală. Ce ziceți, ne jucăm un pic? Lăsați un comentariu cu principiul vostru.

Principiul meu este: Să nu dai niciodată într-un om care nu mai are nimic de pierdut.

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: Cărţi pentru copii