Acum doi ani am remarcat cu plăcere pe lista activităților de la Festivalul de Știință (septembrie) un atelier propus de BCR – „Știința banilor“. Deja se vorbea în piață despre necesitatea educației financiare într-o societate prinsă în vâltoarea consumului și văzusem propuneri de cursuri pentru copii, dar și pentru adulți. Am colaborat atunci și i-am invitat și la mine la clasă, deși eram conștientă că nu poți face primăvara cu o floare… însă pentru cei câțiva copii care chiar au ajuns să povestească și acasă despre activitate consider că a meritat.
Printre toate tipurile de „educații“ pe care ni le propunem (și nu sunt puține, iar școala nu e deschisă către ele – antreprenorială, sexuală, pentru democrație etc.), educația financiară este foarte, foarte greu de realizat, căci presupune modificarea unui comportament adânc înrădăcinat în mentalitatea noastră. În ciuda faptului că poporul nostru are câteva mostre de inteligență în domeniu, cum ar fi „nu te întinde mai mult decât îți e plapuma“, totuși în prezent nu cred că mai funcționează. Merge de minune să faci paradă, să fii în ton cu ceilalți, cu ultimul răcnet de bascheți sau telefon, să dai bine… Însă, cu ce preț?
Părinții mei nu s-au „ocupat“ propriu-zis de educația mea financiară, așa că sunt convinsă că trebuie să fie ceva și în gene. Poate că de la bunici, care nu au dus-o pe roze, cumpătarea s-a propagat nițel. Mama a fost mereu mână spartă. Are/n-are nevoie de ceva, ea dacă iese în oraș nu vine cu mâna goală, orice prostie i se prinde de degete pe motiv că „era ieftină”. Așa că pentru ea cel mai rentabil e să lase portmoneul acasă. Tata, cu activitățile lui extra, a avut mereu o mică rezervă pusă de-o parte, din care reușea să ne facă nouă poftele. Însă copilaria mea e dominată de coșmarul dosarelor cu chitanțe. Când luau salariul puneau mereu ambele teancuri cu bani unul peste altul. Îmi plăcea să-i număr și să-i ajut să-i pună câte 10, apoi începea repartizarea: CAR, lumină, chirie etc. și constatam cu stupefacție, alături de ei, că teancul rămas fără etichetă, adică al nostru, nu mai era deloc atât de mare. Știam așadar că sacrificiile trebuie făcute de întreaga familie și nu am fost niciodată un copil pretențios. Nu ceream luna de pe cer și nu făceam mofturi la mâncare, știam că mama se dădea peste cap să avem lapte, brânză și mai ales carne, produs de contrabandă în acele vremuri. Atunci poate am învățat cel mai bine ce înseamnă bugetul… sau ugetul, așa cum apare într-una din poveștile Cristinei Andone.
Școala banilor bine-crescuți, de Cristina Andone. Disponibil la Libris elefant Cartepedia librariaHumanitas
Am parcurs repede paginile din Școala banilor bine-crescuți, căci am intuit repede (confirmarea am primit-o pe parcurs, de la Cristina Andone, dar am regăsit-o și la finalul volumului 1) că este soluția pentru a reuși acolo unde metodele tradiționale dau greș. Dacă vrei să schimbi un comportament la un copil mic, ai două soluții. Prima este să-i oferi un model, însă mă îndoiesc că funcționează în condițiile în care copiii de azi sunt obișnuiți să primească orice și tantrumurile din magazine sunt la ordinea zilei. A doua este să recurgi la joc și la poveste. Este ceea ce acest volum face: folosind personaje imaginare – animăluțele din pădure, pune în scenă comportamente negative din punct de vedere financiar. Nu vei reuși niciodată să-i faci suficientă morală unui copil mic în așa fel încât să-i schimbi comportamentul, însă spune-i o poveste țintită și s-ar putea să fii tu însuți impresionat de efect.
Poveștile mi s-au părut delicioase și abia aștept să le folosesc la școală, să le comentez împreună cu copiii și să tragem învățămintele necesare. Cred că avem musai nevoie de o poveste mai țintită pe comportamentele de excursie… și colegele de la catedră știu ce spun: acel moment când cobori gașca din autocar și se opresc ca struții unde sclipește mai tare, aruncă banii pe toate rahaturile care licăresc sau pocnesc, apoi se vaită că i-au terminat. Nu sunt nici adepta cumpărării de „amintiri” – preferam să le trimit părinților o carte poștală sau să scot apoi poze cu mine la diverse obiective. E greu să înveți un copil care este prețul banului, mai ales al celui muncit, apoi să înțeleagă că sacul fără fund există doar în poveste.
Recomand cu drag cartea, în primul rând profesorilor de la clasele mici, care sunt obișnuiți să se lupte cu morile de vânt în ceea ce privește schimbarea comportamentelor. O recomand și părinților, cu mențiunea că ar trebui să citească întâi singuri poveștile, iar dacă se regăsesc în pielea unor personaje, să încerce întâi să-și schimbe ei comportamentul. Abia atunci va avea efect intervenția asupra copilului, când va avea și modelul, dar și povestea alături.
Aștept cu nerăbdare al doilea volum, căci sunt încă multe de spus. Mă bucur și că drumurile autoarei și cele ale campaniei BCR de educație financiară s-au intersectat, căci, nu-i așa, unde-s doi, puterea crește. Așa mesajul poate ajunge la mai mulți destinatari și încet-încet lucrurile vor începe să se schimbe.
Petronela Piure-de-Mere părea exact ceea ce căutam, și nu m-am înșelat. Povestea dă impresia unui roman pentru micii cititori, care se sperie de obicei când văd cărți groase, chiar dacă ilustrațiile mai îndulcesc din „șoc”. Însă fontul relativ mare și spațierea rândurilor încurajează lectura, iar de la primele pagini, povestea te prinde…
I-am povestit că primul nume pe lista mea pentru fetiță a fost Floriana. Doar că „democratic” s-a decis că nu e un nume potrivit, și regret și acum că am renunțat. Nu știu ce-am avut cu numele ăsta, dar mi-a plăcut. De-asta mi-a atras atenția cartea… apoi, mi se pare o poveste despre care mulți părinți ar trebui să afle mai devreme, căci abordează problema cu mai multă relaxare, punând accent pe temerile copiilor la primul dințișor, și pe dificultatea pe care aceștia o au în a vorbi despre ele.
Biblioteca de acasă a fost importantă, și este în continuare. Însă un rol fantastic l-a avut cea de la grădiniță, unde fiecare aducea, definitiv, sau doar pentru o săptămână, o carte, poveste sau enciclopedie, pentru a o arăta colegilor, și a o discuta cu toată lumea. Mi-am propus ca în clasa mea să dau colțului de lectură importanța pe care trebuie să o aibă, și, pe lângă contribuțiile copiilor și părinților, voi avea și eu partea mea. A fost unul din motivele hotărâtoare pentru care am ales „În mijlocul naturii. Descoperă cele patru anotimpuri”, de Susanne Riha. Cei mici, care încă nu știu să citească, vor descoperi secretele cu ajutorul părinților (și pentru mulți dintre aceștia vor fi secrete descoperite împreună cu cei mici!). Cei mari vor avea plăcerea să buchisească singuri texte scurte, informative, cu informațiile esențiale despre vietățile din jurul nostru, plante sau animale.
Dacă ați mers în ultimul timp într-o librărie, și ați încercat să alegeți un cadou, munca nu este foarte grea. Oricum pe sărbătorit îl cunoașteți parțial, bifați evenimentul și datoria, și mergeți mai departe. Când însă trebuie să alegi ceva pentru propriul copil, care are pitici bine așezați în materie de lectură, munca devine dificilă. Cam aici eram eu când am „pariat” pe Mica vrăjitoare. Nu știam cartea, deși a mai fost publicată la noi în 1981.
Mă conving pe măsură ce trece timpul că lecturile copiilor din ziua de azi sunt cu totul altceva decât erau lecturile pe vremea noastră. Nu pentru că nu ar fi la fel de atrăgătoare, sau pentru că poveștile „noastre” i-ar depăși, dar ei pur și simplu nu mai sunt atrași de realitatea de odinioară. În vârtejul schimbărilor actuale, când ziua de mâine nu mai poate fi nicicum anticipată, imaginația lor se proiectează spre viitor, SF, și alte povești asemănătoare.
