Bibliolove – cum să iubești cărțile de mic

Bibliofil este un termen pe care o să recunosc că nu l-am mai folosit niciodată, dar după ce am aprofundat un pic pot spune că mă încadrez în gașca bibliofililor. Bănuiesc că te întrebi acum care-i treaba cu biblio-chestia? O să încerc să-ți ofer un răspuns.

Bibliolove

Editura All, una dintre editurile mele favorite (deoarece traduc Pisicile războinice și nu tipăresc cărți din care cad pagini), a început să publice o serie dedicată copiilor mai… mici (dar n-ar strica să facă ceva și pentru cei mari, poate încep și ei să citească). Colecția Bibliolove își dorește să arate de timpuriu că cititul nu este chiar așa de rău cum și-ar putea imagina. Nu e toxic, ba chiar ar putea să le și placă. Citind două dintre cărțile care fac parte din Bibliolove s-au trezit câteva amintiri de demult, de pe când încă citeam cărți ilustrate…

Micul mecanic al cărților, de Ezgi Berk (cu ilustrații de Ece Zeber)

Povestea prezintă un băiețel pe nume Matei care merge la bibliotecă „adeseori după școală“ (ceea ce pare o fantezie după mine, ținând cont cât de „aglomerate“ sunt bibliotecile zilele acestea!!!) . Ce face-cum se face, chestia e că reușește să verse un pahar cu apă peste cartea împrumutată.

Punem pauză puțin. În momentul în care Matei a vărsat paharul, mi-am amintit cum am vărsat eu eprubeta cu diverse lichide folosite în experimentul despre densitate peste bancă, prin clasa a VI-a, și peste manualul de fizică aflat acolo, bineînțeles. Acesta consta într-un amestec alcătuit din ulei, apă, șampon, detergent, miere etc-etc. Vă puteți imagina ce frumos arăta afară din eprubretă, întins pe toată banca, parcă stând la soare, și picături scurgându-se și pe podea. Superb!

În poveste, Matei este ajutat de Ela (bibliotecara) să aducă cartea la o stare normală, ca să nu mai arate umflată ca un păun 🙂 . Au procedat aproape ca mine cu manualul de fizică, au pus șervețele între pagini, au uscat-o cu ventilatorul (în cazul meu – echivalent cu a întinde victima verde a licorii pe calorifer), au presat-o cu ajutorul unei menghine între două bucăți de lemn (așa ceva n-am avut, dar am pus manualul între cărți grele), apoi a doua zi au băgat-o la congelator. Nu aveam nici cea mai mică idee că statul câteva ore la „răcoare“ poate ajuta cărțile accidentate să-și revină și să-și continue viața în bibliotecă, dar sper nici să nu am vreodată nevoie de această idee. Probabil operațiunea ar fi ajutat și victima mea… (bine, tot ar fi rămas pe jumătate verde din cauza detergentului lichid). Oricum, vă recomand să citiți cartea, explică detaliat ce aveți de făcut.

Elefănțelul care iubea cărțile, de V. Huseyin Kaya (cu ilustrații de Huseyin Sonmezay)

Acest Elefănțel este un copil care știe ce vrea de la viață: să devină și el bibliofil. Așa că citește, și citește… și tot citește. Și nu se mai satură… al naibii! Mă gândesc la sărmanii părinți care erau obligați să-i cumpere cărți (adică nu-i poți spune NU unui copil care vrea să citească).

Bine, poți, dacă sunteți la fel de malefici ca mama. Nu o să uit cât de încântat era fratele meu de seria Jurnalul unui puști și cât de dezamăgit a fost în ziua în care mama a realizat că nu merită banii (deși Andrei avea altă părere), sistându-i finanțarea. Așa mi-am amintit de primele cărți ale mele, cărțile de la care a pornit „mica“ mea bibliotecă.

În primul rând, a fost o serie cu zâne (au legătură cu Tinkerbell, care avea legătură cu Peter Pan, prietenul meu imaginar, deci o mare pasiune la 4 ani). Dar să nu uit de prima carte citită la lumina lanternei. Ținând cont că viteza mea de lectură nu depășea o pagină în 10 minute, căci de-abia învățasem să citesc, mi-a luat ceva să termin povestea lui Lafcadio. Aceasta a fost și prima carte citită noaptea, care mi-a arătat unde poate conduce fantezia. Să fim serioși, un pat din bezele? Adică cine s-ar fi gândit? M-am gândit eu mult după, dacă aș putea să-mi fac propriul pat din bezele.

Mai târziu, au urmat multe alte cărți, dar cele care m-au transformat în bibliofil au fost câteva aparținând lui Roald Dahl (Vrăjitoarele, Charlie și fabrica de Ciocolată, Marele Uriaș Prietenos), apoi Trolii… Aș putea continua și cu seria lui Stephen Hawking, George și secretele universului, și multe altele. Plus că, alături de verișoarele mele (cea mai mare dintre ele fiind acum clasa a III-a) am descoperit și plăcerea de a le citi altora.

ȘOC, ȘOC, ȘOC!

Suntem ultimii în clasament. La consumul de carte, suntem poziționați pe ultimul loc în UE. Normal, nu puteam să fim ultimii la… nu știu, cea mai poluată capitală?! Nu este o noutate, număr pe degete prietenii pasionați de lectură, dar ce mă uimește de fapt este că acum nu doar că nu se citesc cărțile, dar mai nou este și motiv de laudă. În gimnaziu am avut parte de colegi care se băteau cu pumnul în piept că nu au mai citit o carte de nu-știu-când. Dacă nu aș fi ajuns în clasa în care sunt acum, probabil aș fi făcut implozie, deoarece nu prea aveam cu cine să discut lecturile săptămânale. Te simți mult mai bine când afli că nu ești singurul din specia ta, că mai există și alți copii care citesc.

Rostul seriei bibliolove este să sporească numărul celor din specia aceasta pe cale de dispariție! Partea bună este următoarea: simt că ar putea reuși, cu ilustrațiile amuzante și textele ce le însoțesc, trebuie doar să-i învățăm… de mici.

P.S: Câteva cărți pentru începători din colecțiile editurii:

Cele două volume din colecția Bibliolove le poți găsi la: All, eMag, Cărturești, Cartepedia, Libris, Elefant, Librărie.net

Pisicile războinice se reîntorc

Pe scurt: am primit cinci volume cadou de Crăciun. De la volumul al optsprezecelea (cel despre care o să citiți mai jos) până la – ei bine faceți un calcul, că tot s-a terminat vacanța și mai trebuie să ne luăm mintea de la netflix și să o punem la muncă (22, dacă nu v-ați trezit încă).

Impresii

În volumele recent citite am observat că la primele pagini autoarele îți dau impresia că e „liniște“, se mai plimbă puțin pisicile, se îndrăgostesc, mai vine o tuse verde (un fel de gripă la pisici)… În acest volum mai multe pisici (citește cartea pentru a afla cine anume) pornesc să răzbune moartea lui Blană de Cenușă. Bine, nu neapărat să o răzbune, dar să-l aducă pe criminal în fața Clanului Tunetului pentru judecată.

Normal, eu știam, sau cel puțin credeam că știu cine este adevăratul criminalul. Eram 99,99% sigură că Zbor de Veveriță omorâse sărmanul (dacă nu ați sesizat ironia, să știți că era un nenorocit de) motan. Probabil a fost o greșeală de traducere sau am înțeles eu prost, deoarece nu ea îl omorâse. Când s-a aflat ucigașul, am fost destul de șocată. Trecând peste starea mea de surprindere, clanul voia să-l omoare pe cel capturat, care nu era de fapt ucigașul lui Blană de Cenușă (dar era și el un motan de care voiam să scap, după mine mai bine îl omorau). În final, acesta evadează cu ajutorul cuiva din clan. Pentru a nu crea o impresie proastă, Stea de Foc, liderul clanului, a mușamalizat totul, cam cum fac politicienii și noștri. Explicația lui pentru restul clanurilor a fost doar că „l-au alungat“. Minciuni peste minciuni, care cel mai probabil vor distruge Clanul Tunetului.

Ce se mai întâmplă în rest?

Știți acele persoane care, dacă nu știu tot despre toată lumea, nu-și pot vedea liniștiți de viața lor? O pisică află un secret care mai bine rămânea ascuns. E un secret dintre două surori, Iaz de Frunză și Zbor de Veveriță. Un secret care reușise să protejeze personajele principale. Deși s-au chinuit să-l ascundă și să-l păstreze doar între ele, pisica aceasta misterioasă l-a aflat. Și fără a gândi foarte intens, a spus totul la o Adunare (un loc în care toate cele patru clanuri din pădure se întâlnesc o dată pe lună pentru a face schimb de știri, căci nu aveau telefoane, și eventual și schimb de bârfe).

Astfel, cei trei frați – personaje principale – află cine sunt părinții lor adevărați. Șocul a fost puternic, iar unul dintre ei a „overreact” cam mult. De fapt, doar cel care este orb și-a păstrat calmul și a înțeles de ce mămica a ascuns identitatea lor.

De asemenea, Iaz de Frunză, personajul meu preferat, a fost amenințată cu moartea. Chiar dacă mai minte și are secrete, este o pisică bună la suflet care încearcă să-și salveze semenii.

Ce mă așteptam să se întâmple, dar nu s-a întâmplat

Mi-aș fi dorit ca alt personaj pe care-l simpatizez să-și găsească iubirea vieții. Dar Pană de Gaiță a găsit doar (glumă pentru cititorii de pisici) niște șoareci putreziți! Nu doar că nu a găsit pe nimeni, dar volumul acesta a prezentat un aspect trist pe care-l întâlnim și în realitate, cum sunt trate persoanele cu dizabilități fizice, mai mult ca o povară pentru ceilalți, nu ca o persoană. Volumul al optsprezecelea îl prezintă pe motanul orb care este total ignorat de ceilalți în lipsa fraților săi.

Până data viitoare, dacă vă plac și pisicile și poveștile complicate de viață, vă recomand seria Pisicile războinice.

Umbre adânci în seria Pisicile războinice

Volumele sunt disponibile la:Editura ALL/Galaxia Copiilor, elefant, libris, emag, librarie.net

Erin Hunter se întoarce! În acest moment seria Pisicile războinice a ajuns la volumul 20. Vacanța aceasta am rămas puțin în urmă cu lectura și tocmai ce am terminat volumul 18, Umbre adânci, un volum special, diferit de celelalte. Deși fiecare volum vine cu câte o intrigă nouă sau cu dușmani nou-nouți, volumul 18 m-a uimit.

Acțiunea începe cu minciuni aduse la lumină, credință pusă la îndoială, gelozie, șantaj, plus o crimă, dar să nu uităm de călătoria în timp! Este o serie de ficțiune, orice este posibil, dar la călătorie în timp nici nu m-am gândit. Autoarele din spatele numelui de Erin Hunter au dus pisicile la un nou nivel, pe care vreau să-l descopăr în celelalte volume.

În acest volum cele trei personaje principale sunt „separate“ unul de celălalt, fiecare întâlnind câte o provocare nouă. Lui Inimă de leu începe să-i fie frică de puterea lui, de ce poate să facă, pe cine poate să rănească, teama lui cea mai mare fiind ca nu cumva să o rănească pe cea pe care o iubește, o iubire de care nu poate avea parte, una interzisă. Frunză de Laur își face griji pentru celelalte pisici, mai ales pentru credința lor, zdruncinată de un nou dușman: Sol. Pe Labă de Gaiță în schimb, cel ce aduce mai mult a Omul de Tinichea din Orașul de Smarald, nimic nu-l părea a-l afecta. El simte acel ceva pentru prima oară, se îndrăgostește de o pisică în călătoria sa pentru ajutarea strămoșilor. Nu în ultimul rând, își primește numele de războinic.

Ce-i unește pe acești trei pisoi din profeție? – Un secret, un adevăr adus la lumină care poate schimba totul pentru ei.

Ce ascund pisicile?

Pisicile acestea, „războinice“, imită, de fapt, diferite tipuri de oameni. Orice carte din această serie prezintă drama ei pe care sunt absolut sigură că fiecare dintre noi a întâlnit-o în viața de zi cu zi. Seria a început cu trădarea lui Gheară de Tigru, fuga lui Labă Neagră din Clanul Tunetului, o iubire interzisă, ultima dramă fiind minciunile lui Sol.

Cei care nu au citit nici măcar o carte din această serie probabil că n-au înțeles nimic din cele spuse mai sus. Dar de câte ori nu ați fost martori la bârfe, gelozie, minciuni, în general la oameni prefăcuți? Pisicile războinice suntem noi, exceptând că nu mâncăm carne crudă și probabil că nu avem blană, dar ne reprezintă. Cu o umbră de umor, bineînțeles…

Ce ne așteaptă?

Nu aș putea să vă spun cu ce „vești“ vor mai sosi pisicile, este o serie cu 36 de volume… Însă nu cred că seria se va încheia cum aș vrea. Finalul va fi ori în stilul filmelor americane, toate clanurile reușesc a se înțelege, poate se și unesc, ori cu o dramă, dispariția unui clan, o luptă… cine știe. Sincer pe mine nu mă interesează foarte mult soarta clanurilor, ci soarta anumitor pisici. Una din pisicile mele preferate (Iaz de frunză pentru cei care au citit cărțile) nu poate fi cu cel pe care îl iubește cu adevărat deoarece sunt din clanuri diferite… dar sper ca acest lucru să se schimbe. Povestea lui Romeo și-a Julietei se tot repetă pentru mai multe dintre feline.

Tătănuș Pipăruș, eroul fantomă de la editura ALL

Mi-am stresat – recunosc – elevii din seria trecută cu lectura, însă nu regret. În clasa a patra, ultimul semestru, fiecare a avut de citit trei cărți pe care să le prezinte apoi în fața clasei. Noroc că aveam în sală o bibliotecă frumoasă de unde se puteau aprovoziona! Și… cărți chiar au însemnat volume întregi, căci nu puteau alege chiar orice, aveau nevoie de acordul meu.

Tot atunci am primit de la editura All seria Tătănuș Pipăruș. Eu eram cu timpul în pioneze, nu am apucat să le citesc, dar una din fetele mele era îndrăgostită de animale. Am văzut rezumatul și mi s-a părut foarte interesantă pentru ea o poveste în care animalul de companie nu te părăsește definitiv, spiritul lui îți rămâne alături, fie că îl vezi, fie că nu. Știam că are și un câine foarte bătrân, așa ca i-am recomandat cartea. I-au plăcut cele două volume, le-a pregătit și rezumatele, dar le-a și povestit foarte frumos în fața clasei, fără să citească de pe foi. Vă las mai jos în compania Anei, iar dacă vă plac, a apărut în vacanța de vară și cel de-al treilea volum, despre care mi-a spus că și l-a cumpărat deja când i-am cerut zilele trecute permisiunea să public rezumatele ei.

Tătănuș Pipăruș câinele fantomă

de Claire Barker

Într- zi, Tătănuș Pipăruș moare, devenind un mult-iubit, la fel ca ceilalți membri S.D.S. (spiritele din Starcross): un gâscan pe nume Gabriel, iepurele Valentin, Martin hamsterul și Orlando, o maimuțică ce vorbea ciudat și colecționa lingurițe. Tuturor le plăceau biscuiții cu ghimbir, iar napolitanele roz îi făceau pe membri S.D.S. extrem de neastâmpărați.

Într-o zi, reședința Starcross Hall este scoasă la licitație, iar Winnie și părinții ei aiuriți nu mai au ce face. Aflând acest lucru, mult-iubiții îi speriau pe toți vizitatorii, dar la un moment dat a apărut Krispin O’Mistery, vânătorul de fantome. El era fratele doamnei Nora Sockpuppet (președinte al consiliului orășenesc din Bartoshire). Ei doreau să obțină reședința familiei Pipăruș.

La un moment dat, Winnie află și ea de existența fantomelor după ce Krispin îi prinsese deja pe Valentin și maimuțica Orlando. Toate fantomele erau disperate deoarece Krispin voia să le prindă și pe ele. Dar până la urmă l-au învins și Winnie a reușit să-i elibereze pe Orlando și Valentin. Krispin și fanii săi s-au speriat și au plecat.

În următoarele zile, la licitație a apărut și Krispin și Nora, care însă își dorea reședința Starcross Hall și ar fi făcut orice ca s-o aibă. Mult-iubiții și Winnie stăteau triști în pod, dar acolo au găsit niște tablouri care valorau o avere și lui Winnie îi veni o idee minunată. Au coborât toți din pod și au cumpărat reședința Starcross cu 9 milioane de lire.

Neavând destul de mulți bani, Krispin renunță și Nora Sockpuppet fu luată de poliție din cauza planurilor sale viclene. Tablourile găsite au valorat suficient pentru a-și păstra casa și cu restul banilor au renovat puțin și totul a revenit la normal.

Winnie și toate fantomele au rămas foarte buni prieteni și fetița deveni și ea un membru oficial S.D.S.

Câinele fantomă și ultimul tigru de circ

de Claire Barker

Winnie și părinții ei locuiesc în reședința Starcross alături de cinci fantome: Tătănuș cățelul, gâscanul Gabriel, iepurele Valentin, Martin hamsterul și Orlando maimuțica colecționară de lingurițe și care vorbește ciudat. Acestea fac parte din grupul mult-iubiților (fantomele animalelor atașate de persoana lor specială, care tot timpul sunt loiale). În urma unui vis, domnul Pipăruș (tatăl lui Winnie) decide să facă o expoziție de pălării la el în casă și soția lui dorește să le gătească câte ceva oaspeților. Auzind acestea, Winnie și fantomele transformă casa într-un adevărat muzeu de pălării.

După ce un ziarist trecu pe la Starcross, reședința deveni faimoasă. Toți erau uluiți de minunatele pălării.

Winnie chemă și circul și în câteva zile apăru. Acolo erau: clovni, acrobați, înghițitoare de flăcări și un bărbat puternic. Circul stătea doar două zile. Fantomele simțeau tristețea lui Bertie, maestrul de ceremonii.

Înaintea primei seri de spectacol, Winnie descoperiseră un tigru fantomă pe nume Roojoo. Ei deveniră buni prieteni, dar mai aflaseră și că Bertie era persoana specială a tigrului. Chiar dacă era fantomă, Roojoo continua să-și facă numărul. Oricum, în afară de Winnie nimeni nu putea vedea fantomele. Spectacolul a decurs minunat și Roojoo era tare mândru, dar și trist deoarece Bertie nu-l putea vedea. În următoarea zi, Winnie dorea să rezolve această problemă așa că lua ghidul bunei fantome și împreună cu restul mult-iubiților merse la circ. Din păcate n-au găsit răspunsul, deoarece lipsea pagina 84. Când s-a întors în casă, Winnie l-a văzut pe tatăl ei și pe domnul Chattergee făcând schimbul: căciula cu ciucurași din Bristol pe Ochiul din Mumbai.

În pod, Tătănuș găsi un bilet de la doamna Jones, păienjenița fantomă din grupul „Ouălor stricate” (fantome care provoacă numai necazuri). După ce se jucaseră, fantomele se întâlniseră cu doamna Jones. Ele i-au dat o cutie cu fursecuri la schimb cu pagina 84. Apoi s-au dus la circ ca să-i citească răspunsul lui Roojoo.

Între timp, vizitatorii s-au înghesuit să vadă noua atracție de la Starcross, Ochiul din Mumbai. Spectacolul de circ începu. Roojoo strănută din cauza alergiei sale la orice rubin indian. Ochiul a dispărut. Toți îl căutau disperați. Orlando l-a găsit la o bătrânică dubioasă care participase și la expoziția de pălării. Îl luă, dar bătrâna nu renunța și tot încerca să-l recapete până când căzu în bazinul cu apă rece al clovnilor. Poliția veni și o luă de-acolo constatând că ea este renumitul hoț de diamante Magpie McCracken. Toți spectatorii credeau că totul a fost un spectacol și le-a plăcut. Lumea a plecat acasă.

Planul începu. Bertie își dori să fie împreună cu Roojoo și stânse în mână ceasul cu fața de tigru. Funcționa. Acum îl putea vedea, erau fericiți. Următoarea zi, circul nu mai era și toată lumea era fericită.

Volumele sunt disponibile la editura ALL Libris Elefant eMag Cărturesti Diverta Cel.ro

Acasă cu perechea mea de pisici războinice

Mi-ar fi plăcut să stau la curte și să am un cățel și o pisică. Îmi plac, dar nu în casă – înțelegeți voi, să iasă singure afară când au nevoie. În schimb am adoptat câteva clanuri de pisici – telenovelă curată care la Bookfest peste câteva zile va continua cu încă un episod. Cum nu era de ajuns acasă, ba chiar și la școală unii copii s-au apucat de citit seria. Ieșirile cu clasa, în care mă însoțea Iris, se lăsau cu lungi discuții în care încerca să nu divulge secrete din volumele următoare.

Dar perechea de pisici nebune e formată din Iris și buna ei prietenă, Cris, devenită obișnuit de-al casei. Cum au început să miaune amândouă că vor noul volum, le-am spus că m-au dus cu preșul de trei volume că scriu despre serie și că acum nu mă mai las păcălită. Așa că azi a avut loc în sala cu veverițe o nouă întrunire. Au protestat, că nu pot povesti atâtea volume… dar până la urmă s-au pus de acord și mai jos aveți ce a ieșit:

Iris:

Acum câteva zile, chiar după ce s-a anunțat pe net noua apariție, prietena mea cea mai bună mi-a spus și ea de apariția noului volum din seria mea preferată de cărți, Pisicile războinice. Mi-a propus să comandăm volumele când aveau să se tipărească, dar am avut o idee mai bună: să mergem împreună la târgul de carte.

Cu toate că așteptam nerăbdătoare al cincisprezecelea volum, am început să ne gândim de ce ne-am apucat noi două de această serie de cărți. Cris a început Pisicile Războinice la sugestia mea. A trebuit să mă rog de ea un semestru întreg ca să o conving măcar să citească seria de cărți. I-am împrumutat primul volum. Prima reacție după ce a văzut coperta a fost: „Ce-i cu mâța asta? Stai să ghicesc: mâța de pe copertă când e nervoasă nu face un simplu miau! face un MIAU!” și tot felul de glume care ei i se păreau amuzante.

Am făcut un pact: dacă ea încearcă să citească Pisicile și nu-i plac, eu nu voi mai citi ca obsedata în fiecare pauză, dar dacă aveau să-i placă, atunci ea urma să parcurgă și alte cărți la recomandarea mea.

Ca de obicei, am câștigat. După primul volum, a venit două zile mai târziu ca să-l ia pe al doilea, apoi pe al treilea, pe al patrulea și pe al cincilea…. Până când a citit toate volumele traduse, iar apoi, de nerăbdare, a încercat să le citească în engleză, însă s-au dovedit prea dificile.

Morala: vineri suntem amândouă în târg la vânătoare de pisici.

Cris:

Așa….Până acum prietena mea a discutat despre mine. Acum e rândul meu. M-a convins cu greu să citesc primul volum din seria Pisicile războinice, dar apoi restul seriei a venit de la sine. Am început să explorez tărâmul magic ale celor cinci clanuri: clanul râului, clanul tunetului, clanul umbrelor, clanul vântului și clanul stelelor. M-am aventurat pe meleagurile lor și am descoperit minunățiile naturii, greutățile pe care trebuie să le înfrunte cei care se integrează într-o nouă societate și felul lor de a supraviețui.

De asemenea, am învățat importanța unei familii unite și am reușit să țin minte diverse metode de vindecare naturală. Aceste cărți îți provoacă abilitatea de memorare a numeroaselor nume ale pisicilor (Coadă de Nor, Stea de Foc, Nor de Frunză, Colț Galben, Zbor de Veveriță, Labă de Laur, Labă de Leu, Furtună de nisip, Frunză Ruginie, Pui de Brad ș.a.m.d).

Această serie de cărți nu te învață doar cele prezentate mai sus și este o modalitate de a-ți petrece într-un mod plăcut și educativ timpul liber. La fel spune și draga mea prietenă.

Și ca să nu am cumva impresia că nu și-au luat sarcina în serios, Iris s-a pregătit pentru târg cu un nou semn de carte personalizat. În lucru, dar nu știu dacă va fi gata la timp, este un altul, cadou pentru Cris, pe aceeași temă, dar cu care va reveni pe contul ei de instagram din care am ales un exemplu de pisici războinice în viața noastră de zi cu zi…

View this post on Instagram

#hamsterscolar #hamster #pisicilerazboinice #edituraall #thewarriorscats

A post shared by Iris Hornoiu (@iris17lili) on Jan 12, 2019 at 10:57am PST

Porți deschise pentru clasa pregătitoare

Pentru părinții copiilor din grupa mare de grădiniță a început perioada emoțiilor… Înscrierea la clasa pregătitoare. Chiar dacă tonul pare ușor ironic, nu aș vrea să fiu în pielea celor care încearcă acum să fie siguri că fac cea mai bună alegere pentru copilul lor.

Sâmbătă am organizat la mine în clasă un atelier la care i-am invitat pe cei care, începând de prin septembrie, au trecut pe la școală să întrebe de înscrieri. Au lăsat numărul de telefon, le-am dat mesaj și au venit. Am avut cinci pitici mici (comparativ cu ai mei de la clasa a patra) cu care m-am delectat o oră și mai bine. Dacă ei aveau emoții, eu eram tot pe-acolo. Am luat-o și pe Iris cu mine, poate-poate îmi dă o mână de ajutor cu copiii cât mai discut eu cu părinții. (În final, a stat ca spectator: Ce voiai, erau cinci, să te ajut ca să aibă impresia că nu te descurci?? QED)

Am încercat din răsputeri să fiu relaxată, în ciuda răcelii care nu mă lăsase să dorm. Știam că, pe lângă ochișorii de la masa centrală, cei de pe margine erau și mai iscoditori. Eram însă „la mine acasă”, în clasa mea caldă și primitoare, în care și ei s-au relaxat repede. Când primul dintre băieți m-a întrebat direct Cristina, tu…, m-am înmuiat. Trecusem testul. Niciun copil nu ajunge aici dacă nu se simte bine cu tine.

E drept că nu am reușit cu toți performanța, dar, auzindu-l pe el, au prins curaj. Cât am lipit diverse pentru un tablou de dăruit mamei, am stat de vorbă despre desene animate, despre povești, despre cum se comportă personajele, pe care le simpatizăm și de ce… O plăcere. Dacă am norocul să fie toți așa – până acum au venit doar cu 6 ani împliniți – va fi minunat. Și dacă se învârt și pe la numărul magic 20, mă declar total în extaz.

Însă atelierul meu a fost urmat de ziua oficială a porților deschise în care, spre marea mea uimire, chiar au venit mulți părinți să întrebe. Cinci ore, cu mici pauze, am răspuns continuu la întrebări, am prezentat clasa (deși intrăm în renovare și habar nu am cum va arăta a noastră). Ce părere am despre teme (mai ales la pregătitoare), cum încurajez competiția, ce competențe trebuie să dobândească copilul la finalul anului, dacă e „suficient” că știe să citească sau să învețe până la toamnă și să scrie, până la cât să numere și să socotească… După acestea ajungeam și la „pretențiile mele”, de a merge singur la baie (ba chiar am fost întrebată cum să o învețe ea, mamă de fată, să nu se mai așeze pe vasul de toaletă, noroc că știam de variante de colac din hârtie…), de a nu avea nevoie de asistență în această situație, de a se îmbrăca singur sau de a-și lega șireturile, să știe să desfacă o sticlă cu apă, să-și identifice lucrurile, să aibă noțiunea de a le așeza la locul lor. În plus, să știe că există reguli, că nu poți face totul chiar când și cum vrei, că la școală ești egal cu ceilalți, să aștepți să-ți vină rândul…

Cei șapte ani de acasă. Disponibilă la: editura ALL, Libris, Elefant, Librarie.net, Cartepedia, Diverta, Cărturești.

Am zâmbit larg când, în acest context, am primit de la editura ALL una din ultimele apariții, Cei șapte ani de-acasă. Conceput ca un ghid de dezvoltare personală sau chiar un mic manual de educație civică, îți poate da, ca părinte de preșcolar, o idee destul de bună despre ceea ce ar trebui să știe copilul tău înainte să meargă la școală. Am folosit-o și la clasă, cu cei de a patra, într-un context asemănător. Discutam despre valori umane și norme morale ce trebuie respectate. Deseori spuneau ei că „trebuie să ai cei șapte ani de-acasă”. Și tot de la ei au răsărit întrebările din seria „ce înseamnă cu adevărat să ai acești prețioși 7 ani”. Am luat cartea și am trecut repede în revistă capitolele. Concluzia, la aproape 10 ani, a fost că nu e deloc ușor să ajungi să capeți diploma de absolvire a școlii de acasă. Puteți răsfoi câteva pagini pe site-ul editurii, aici.

În încheiere, mai sunt mai bine de două săptămâni de înscrieri. Dezavantajul de a nu fi „școală de fițe” e că se strâng greu copiii necesari unei clase. Depinde mult ce s-a auzit prin parc de școală, de profesori în general și, de ce nu, în special de persoana care urmează să ia clasa. Plus că nu mă simt deloc confortabil să fiu evaluată fizic. Cred că mai mult m-au afectat judecăți din seria „ce tânără sunteți!” decât cele „v-am căutat deja pe google, am văzut cu ce vă ocupați”. Ultima, cel puțin, a fost extrem de sinceră și la obiect. Măsurată de sus până jos, cântărită, trecută prin șabloanele fiecăruia, a fost o experiență grea. Încercam de fiecare dată să-mi rulez în minte secvența aceea din Cars, cu Sally agitată că „vin clienți”, cum să-i convingi că ceea ce le propui e viabil, dar ei, de fapt, s-au rătăcit…

Am tras și o concluzie tristă… chiar mi-aș dori să avem școli ca „afară”. Copiii să fie înscriși automat în circumscripția școlară, să afli la începutul anului școlar cine ia clasa, să ajungi la profesor doar dacă te programezi…

Dar noi să fim sănătoși, că le-om duce pe toate!

Defecții și Perfecții Ceceliei Ahern

Cele două volume ale Ceceliei Ahern – Defecți și Perfecți – au fost printre ultimele lecturi de vacanță ale lui Iris. Le luasem cu recomandarea „pentru adolescenți”, dar eu n-am ajuns la ele atât de repede. În schimb Iris a căpătat obiceiul de a comenta cărțile pe parcursul lecturii (și de a-ți strica complet cheful de a te apuca de citit după ea). Totuși, acum m-a făcut curioasă, căci era destul de pornită. Am rugat-o să se potolească, pentru că vreau și eu să le iau la rând. Cu greu a reușit.

Imediat ce am deschis primul volum, „teroarea” se dezlănțuia din oră în oră. Unde ai ajuns? Și ce zici de… cum ți se pare… Să mă lase să citesc până la capăt îi era imposibil, comentam pe parcurs. Pe la 11 noaptea am terminat. Doar că volumul 1 se cam încheie în coadă de pește. Nu te apuca de volumul 2! Mâine te scoli la 6. Dacă începi, n-o să-l lași din mână până nu termini! Eee, ce știe copilul. Las’ că citesc un pic, să văd ce se întâmplă, intuiesc continuarea și mă culc. Planul era la 12 să las cartea. Am lăsat cartea când am ajuns la ultima copertă, la ora 4 și jumătate dimineața. Inutil să spun că trezirea a fost tot la 6… dar nu am regretat.

Pe scurt, volumele propun un sistem de curățare morală a societății, cumva paralelă cu sistemul tradițional de justiție și poliție. Mie îmi aducea a Inchiziție medievală, rasism, combinată cu discriminare și puritanism. Cert e că încercau să împartă lumea în alb și negru, în condițiile în care știm că sunt enorm de multe nuanțe de gri. Dreptatea devine nedreaptă. Când realizezi că tocmai cei care încearcă să o împartă sunt mai corupți decât cei pe care îi condamnau, problemele de morală nu mai au rezolvare.

Două lucruri mi-au dat de gândit după lectură. Primul – volumele se înscriu într-o serie de lecturi/scenarii cu societăți distopice. După „Povestea slujitoarei” – serialul aflat pe val la HBOgo, au ajuns la mine aceste volume. E parcă din seria filmelor cu asteroizi care lovesc Pământul și doar un mic număr de oameni supraviețuiesc. Ne pregătesc oare psihologic pentru un scenariu apocaliptic? Sper că nu. Dar… coaliții care vor să schimbe legile pentru a îngrădi libertatea personală, America dominată de intoleranță… Ceva parcă nu e la locul lui.

Al doilea lucru a fost paralela pe care Iris a făcut-o între cărți și realitatea politică de la noi. Judecătorul aflat în funcția supremă se dovedește a fi cel care încalcă regulile. Cei care acceptă tacit regimul impus ajung în final să se solidarizeze, să protesteze pașnic. Sunt pregătite forțele de intervenție, se așteaptă reacția violentă a protestatarilor care… se așază jos și protestează în tăcere. Apar probele incontestabile și judecătorul este condamnat. La final binele „învinge”, finalul este „fericit”, iar copilul meu consideră că și la noi lucrurile se vor așeza pe făgașul corect. E nevoie doar să nu renunțăm. Comentariile ei despre legile date numai pentru unii, despre cum alții sunt acoperiți și li se permite să le încalce, despre corect și parțial corect în aplicarea unei sentințe, iar mai apoi despre modul de protest și încheierea acestuia mi-au dat un pic de speranță. Poate așa „defecți” cum suntem noi, copiii epocii de aur, trecuți prin nebuloasa tranziției, cobaii tuturor reformelor învățământului și nedreptăților din ultimii 30 de ani, am reușit să creștem niște copii „perfecți”, care gândesc singuri și nu pot fi amăgiți cu fasole și-un cârnat. Îmi spun „poate” și sper că nu e iluzie, pentru că altceva de care să mă agăț chiar nu mai am. Am extras câteva fragmente din notițele lui Iris:

„Celestine North are o viață perfectă. În privirile celorlalți este perfectă. Crede că tot sistemul de guvernare e perfect, la fel ca ea.

În țara ei există două categorii: defecții și perfecții. La cea mai mică greșeală erai însemnat ca defect. Ar fi trebuit să fie la a doua, a treia greșeală. Doar din greșeli înveți!

Ce înseamnă să fii defect? Înseamnă să nu poți părăsi țara, să mănânci doar alimente de bază, să fii acasă până la ora 11 seara, să nu poți crește sau adopta un copil… Există autobuze speciale pentru defecți și autobuze cu doar două locuri speciale pentru aceștia. Perfecții n-aveau voie să ajute defecții. Înțeleg cele două categorii. Dar de ce perfecții n-aveau voie să-i ajute pe ceilalți? Nu mi se pare normal.”

„Strâng toți defecții la un loc ca să le dea vestea cea mare. Vor construi lagăre pentru ei! Normal că aceștia încep să protesteze. Celestine își dă seama de un lucru. I-au strâns pe toți la un loc, le-au dat o veste proastă… Vor să-i facă să sară la bătaie ca niște animale! Să le arate oamenilor cât de defecți sunt ei. Protestatarii încep să urle, să înjure… Celestine le spune oamenilor părerea ei. Au ascultat-o. S-au așezat jos și-au protestat pașnic. În final, rezultatul este schimbarea sistemului. Ce n-aș da să fie lucrurile la fel de simple ca în cărți!”

Citate pe care le-a selectat:

„Am iubit matematica pentru că orice problemă are o soluție. Dacă aplici teorema, găsești răspunsul. De la o vreme încoace, e un haos în mintea mea, nu există teoreme, oamenii nu fac altceva decât să se joace unii cu alții și să schimbe regulile din mers. Dar, doar pentru că ei schimbă regulile, nu înseamnă că și eu trebuie să fac la fel.”

„Frumusețea e un blestem. Ea ne împiedică să vedem cine sunt adevărații monștri.”

„Ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. Ca să câștigi trebuie să fi pierdut ceva mai întâi.”

Nu vreau să vă spun mai multe despre subiect, ar fi și păcat, s-ar pierde tot farmecul. Rezumate găsiți, dacă curiozitatea este chiar atât de puternică, însă nu vă recomand. Volumele sunt disponibile în librăria editurii ALL, libris, elefant, carturesti, cartepedia, eMag, librarie.net.

În război cu pisicile – concurs

Mi se pare extraordinar în ultimul timp cum, dacă le dai copiilor o carte groasă de cinci degete, se blochează, jelesc, și orice încercare de a-i încuraja să se apuce de ea e… sortită pieirii. Dar dacă le dai de citit o serie cu 10 volume, care puse unul peste altul au cel puțin 30 cm înălțime, nu au nicio problemă. Pentru că le iau pe rând.

Nu am pisici, am veverițe. Dar Pisicile războinice de la editura ALL au aterizat la noi, în picioare, ca orice pisici, de ceva ani. Andrei le-a însoțit în lupte… apoi a început Iris să își petreacă timpul cu ele.

Până acum am citit primele șase volume: „În inima pădurii” (unde pisoiul de casă este primit în clan), „Foc și gheață” (pisicile din clanul Tunetului se înfruntă cu niște probleme), „Pădurea secretelor” (se descoperă trădătorul), „Furtuna” (o rudă a secundului vine în clan), „O cale primejdioasă” (unul dintre conducători își pierde a noua viață), „Vremuri întunecate” (apare un nou dușman).

Cele patru clanuri respectă un cod al onoarei, doar că pe unele pisici nu le interesează acest cod. O pisică apucă calea de pisică războinică de când este pui. La câteva luni (6-7 luni) este luat în ucenicie cu titlu de Labă de gheață (doar un exemplu), războinic sub numele de Blană/Inimă/ Gheară de gheață, poate secund (același ca la războinic), și cu puține șanse Stea de gheață, ca lider. Pisoi de casă li se zice doar pisicilor care locuiesc lângă „două picioare” (oameni) și mănâncă „răhăței de șoareci” (mâncare specială pentru pisici).

Roșcovanul este un pisoi care a reușit să primească toate titlurile prezentate mai sus.

Ce nu mi-a plăcut:

Unele din personajele mele preferate au murit.

Cărțile se traduc prea încet.

Ce mi-a plăcut cel mai mult:

În carte apar animale.

Au acțiune de lungă durată.

Vezi (unii) oameni așa cum ar trebui.

Tocmai a apărut cel de-al optulea volum, pe care editura ALL l-a lansat în cadrul festivalului de carte Bookerini. Copiii au fost provocați de ilustratorul Octav Ungureanu să deseneze pisicuțe. Războinice, teoretic, dar numai bune de smotocit în realitate. La final, în urma unui concurs organizat pe loc, cinci copii talentați au primit ca premiu ultimul volum. A fost prima dată când am acceptat să fac parte din juriu… știți că, încă de când am concursurile pe blog, am delegat cu mare plăcere această responsabilitate. Nu pentru că nu aș putea s-o fac, ci pentru că sunt puțin cam exigentă pentru gustul publicului. De data aceasta, ca să nu exagerez, am luat-o cu mine și pe Iris. Am fost amândouă „cu ochii pe pisici” la eveniment. Mai amuzant a fost după, când, la școală, mi-am luat într-o zi tricoul… și m-am trezit cu o fetiță care m-a întrebat dacă nu cumva am și cărțile… că nu găsește primul volum!

Toată această largă introducere nu are ca scop decât să vă provoace la concurs. Puteți câștiga unul din cele 10 premii: volum la alegere din seria „Pisicile războinice” și câteva accesorii dacă răspundeți la următoarea provocare:

Imaginați-vă că aveți o pisică (dacă nu aveți deja una). Un miracol se produce peste noapte, pisica dumneavoastră începe să vorbească. Vine de dimineață, se urcă pe plapumă și cu o atitudine „războinică” (ca să fim în ton cu subiectul) vă trezește cu o lăbuță peste față… ce vă spune când deschideți ochii?

Adăugați la acest articol, prin formularul de mai jos, un comentariu, cu numele real. Alături de răspunsul la provocarea de mai sus, adăugaţi un număr de telefon de contact (nu va fi publicat, dar este obligatoriu).

Fiți creativi!

Cele zece premii vor fi atribuite în cadrul editurii ALL. Se vor ține cont de calitatea și originalitatea exprimării în limba română. Tocmai pentru a evita răspunsurile la indigo, am decis ca acestea să devină vizibile publicului în momentul încheierii concursului. Înscrierea va fi confirmată după înregistrarea comentariului, printr-un mesaj în acest sens la adresa de mail folosită la adăugarea lui.

Fiecare participant are dreptul la un singur comentariu. Vă rog ca în rubrica „Nume” să folosiţi numele real complet (acesta va fi și numele de pe pachetul expediat) şi verificaţi dacă adresa de mail este scrisă corect. Concursul se va desfăşura între 8-18 noiembrie 2017, ora 21:00. Câștigătorii vor fi anunțați în maxim 72h de la încheierea concursului, și vor avea la dispoziţie tot 72h pentru a revendica premiul, printr-un comentariu la acest articol, folosind aceeaşi adresă de mail cu care a fost adăugat comentariul câştigător şi incluzând în mesaj numărul de telefon solicitat mai sus. La expirarea termenului, pentru premiile nerevendicate, vor fi desemnați alți câştigători. În cazul în care este epuizată lista de participanți, premiile se anulează. Premiile vor fi livrate numai la adrese de pe teritoriul României.

Comentariile care vor intra în concurs vor primi un număr de ordine la aprobare. Nu vor fi acceptate comentariile care nu îndeplinesc condiţiile solicitate (nume real complet, răspunsul la întrebare, numărul de telefon, IP unic), şi nu vor participa la concurs, dar vor fi vizibile pe pagină la încheierea concursului. Verificarea IP-ului unic se va face după încheierea concursului, pentru stabilirea listei finale de participanți.

Câştigătorii nu vor fi anuntați personal, vă rog să accesați pagina concursului în zilele de 21-23 noiembrie 2017. Dacă vă este de ajutor, puteți seta un „reminder google” pentru această dată.

Edit, 20 noiembrie, ora 20:00. Câștigătorii aleși de echipa editurii ALL sunt:

1. Grigorescu Emanuela
4. Popa Roxana
6. Gheorghe Maria Corina
7. Ovidiu-Sergiu Dorobanțu
9. Gabriel Lung
16. Rodica Voicila
25. Manolache Giulia Fabiana
27. Pavel Karina
34. Enescu Catalina
36. Cheoseaua Aurelia

Câștigătorii sunt rugați să adauge la acest articol un comentariu care să cuprindă: numele, adresa poștală la care va fi expediat premiul, numărul de telefon cu care s-au înscris în concurs. Adăugați și numărul volumului pe care îl doriți din serie. Data limită pentru trimiterea mesajului: 23 noiembrie, ora 20:10.

Premiile nerevendicate la termenul stabilit vor fi atribuite altor participanți.

Felicitări tuturor!

Edit, 27 noiembrie, ora 15:00. Avem două premii nerevendicate, termenul a expirat, așadar au fost atribuite următorilor clasați. Aceștia sunt:

13. Panait Anamaria
21. Elena Dorina Munteanu

Premiile nerevendicate la termenul stabilit vor fi atribuite altor participanți.

Felicitări tuturor!

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – Editura ALL

Anul acesta am avut blogul pe avarie… n-am putut, de foarte multe ori, să răspund la multele întrebări sosite în privat „De ce nu mai scrii?”, „Ești ok?”, decât că da, sunt bine, dar fără detalii. Azi pot spune și de ce… am luat decizia, împreună cu colegul meu, Bogdan Teodorescu, să acceptăm provocarea lansată de Ministerul Educației prin noua programă de istorie la clasa a V-a și să lucrăm împreună la un manual pentru prima generație de copii care a intrat, acum cinci ani, în clasa pregătitoare.

Mi-este foarte greu acum, privindu-mi numele pe copertă, să exprim ce simt. Odisee sau golgotă, cam așa se poate descrie perioada din acest an în care am lucrat la manual. Ca absolvent al Departamentului de Formare a Profesorilor la Facultatea de Științele Educației, mi-a revenit în acest proiect partea de amenajare didactică, în totalitate, și rolul consultativ în problemele de istorie. Eram la curent cu caracteristicile reformei, așa că elementele ce presupuneau dezvoltarea competențelor nu m-au surprins deloc. Erau și foarte aproape de modul în care, la rândul meu, am predat la clasele gimnaziale istoria. Conținuturile cred însă că au uimit pe toată lumea.

Aud de foarte mult timp că istoria înseamnă „date și evenimente”, că nu așa ar trebui învățată. Cred că ar trebui să parcurgeți noul manual, indiferent dacă sunteți profesori, elevi, pasionați sau nu. Aș fi foarte curioasă dacă perspectiva pe care o aveați despre studiul istoriei se schimbă. Știu că este altfel, pentru că am lucrat având-o alături pe Iris, acum în clasa a VI-a. La școală învăța după vechile manuale și ofta tristă că al ei „nu e așa”. Citea lecțiile, alături de mine, și o consultam în privința sarcinilor didactice. Pe unele dintre ele chiar a ales să le facă și ar fi greu să descriu ce reacție a avut când și-a văzut proiectul, ca exemplu, în pagina 7. A fost primul meu critic și am încercat să țin cont de cât mai multe sugestii: teme creative, informația prezentată în așa fel încât să nu se plictisească, imagini mari și explicite.

Am spus odisee și golgotă, pentru că drumul de la momentul în care am deschis programa până la 16 iunie nu a fost unul ușor. Pentru a putea lua o decizie, am studiat programa și am început detalierea conținuturilor. Săream cu mult peste 200 de pagini, fără „paginile impuse”. Ne-am dat seama că e enorm, nimeni nu va accepta, văzând manualele de la ciclul primar, un manual atât de stufos. Am început să tăiem, am ajuns pe la 160. Ni se părea decent… și nu vedeam ce am mai putea condensa. Apoi a venit, așteptat prea mult (ca la noi!), caietul de sarcini, cu specificații, al Ministerului… și „sentința”: 108-120 de pagini, limita în care trebuia să ne încadrăm. Am plâns, la propriu, am zis că e imposibil, nu intră. Vreo 20 de pagini sunt fixe – introduceri de capitole, evaluări, organizatorice, nici gând să poți „scăpa”, ceea ce însemna circa 80 de pagini pentru conținut. Am trecut, așa cum îmi spune prietena mea, în zona „pesimistului de serviciu”, că manualul nu va fi coerent, că nu o să-mi placă ce iese, că… că… Colegul meu, Bogdan Teodorescu, cu foarte multă experiență la activ în alcătuirea manualelor, deși îmi împărtășea părerea, m-a lăsat să mă liniștesc, și mi-a vorbit spartan și rece. Iese! Și… a ieșit.

Recitind manualul, la final, îmi dau seama că, în condițiile noii programe și ale criteriilor impuse de evaluatori, am început o călătorie pe autostradă acum câteva mii de ani și am realizat-o cu viteza maximă, privind doar pe partea dreaptă, numai la anumite aspecte, în marea majoritate plăcute. Este totuși o istorie a oamenilor, și reprezintă un punct de plecare. Manualul, așa cum a fost alcătuit, reprezintă noul rol pe care profesorul trebuie să îl aibă în cadrul procesului de educație: acela de a mijloci contactul dintre elev și conținuturi, de a-l ajuta să înțeleagă, de a-l învăța să caute și să selecteze informațiile.

Poate că mai mult decât competențele generale enunțate în programă mergem spre competența-cheie de a învăța să înveți, utilă pe tot parcursul vieții. Nu am vrut să scriem un manual din care să memorezi. Am vrut să scriem un manual care să te provoace să gândești. E drept că ai nevoie de ancore și informații pentru a judeca corect. Dacă ar fi fost posibil, manualul ar fi fost o carte cu ferestre. Știți, pe care le deschizi și afli informații noi… Rămâne însă o carte de școală, cu rigorile ei, dar care sper să fie mult mai aproape de sufletul copiilor.

Un manual pentru profesori

Ultimii ani de specializare mi-au arătat că școala, așa cum mi-o imaginam eu când am pășit prima dată la catedră, este posibilă. În primii ani am colecționat nebunește fotografii și ilustrații, pentru a face orele „altfel”. Am desenat contururi de hărți și am tras la xerox (și acesta rar), pentru exerciții și fișe, ce acum par banale. Am fost însă uimită să găsesc, în deceniul 2 al secolului XIX, profesori de istorie care încă intră la clasă, dictează… și ies. Nu mi-a venit să cred că poți, în 2015, să predai, de exemplu, Arta în Orientul Antic, fără ilustrație; fără să citești câteva versuri din Epopeea lui Ghilgameș; fără să te duci cu un text despre piramide, fără să citești pasaje din Herodot. Manualul pe care l-am semnat este o provocare pentru profesori. Eu știu că ei sunt oameni care pot. Trebuie și să vrei să fii tu, altfel, la catedră. Sunt idealistă, dar schimbarea nu începe de la Minister și în mod sigur manualul singur nu o va produce. Schimbarea va începe atunci când fiecare dintre noi va accepta această provocare, de a crede în șansele schimbării, de a face lucrurile altfel.

N-am să spun că va fi ușor. Aproape nimic din ceea ce am făcut în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit pentru această nouă abordare a istoriei. Însă atunci am învățat să învăț. Nu poți învăța pe altul până nu ești capabil să te înveți pe tine. Va fi greu, pentru mulți profesori, să renunțe la abordarea cu care eram obișuiți, dar cred că vor descoperi, împreună cu copiii, o nouă pasiune pentru istorie.

Manualul digital

Manualul digital a fost pentru mine gura de oxigen, supapa de siguranță. Pentru foarte multele manuale „digitale” acum pe piață la ciclul primar, conținutul este puțin diferit de manualul tipărit. Cercetări efectuate în rândul profesorilor, privind folosirea acestui manual, se situează sub 10%. Ele conțin ceva ilustrații, o animație…

În ceea ce ne privește, am profitat aici de caracteristica informației digitale: nu ocupă „pagini la tipar”. Am explicat pe larg temele condensate din lipsa spațiului, am adăugat imagini suplimentare, texte, am explicat cuvintele mai dificile, am adăugat schițe de hărți… Am realizat complementar cele două manuale, și le-am legat strâns între ele, cumva propunându-ne să-i obligăm să le folosească împreună.

Are totuși limitele lui, sau cel puțin eu le văd, căci proiectele digitale pe care le-am schițat eu sunt încă de domeniul fantasticului la capitolul „buget”. Însă sunt optimistă. Știu că viitorul merge în această direcție și poate la un moment dat va exista un proiect central al Ministerului, care să strângă resursele recomandate, pe teme, și să le pună la dispoziția profesorilor. Am văzut acest lucru pe site-uri din străinătate și am fost de-a dreptul impresionată de interesul pe care îl au pentru educație. Noi încă pășim timid în lumea digitală. Încă ne este frică să facem un manual online, cu linkuri active…

Istorie, clasa a V-a. Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu, împreună cu Editura ALLFA

Reiau titlul, iar dacă dați click pe el, veți fi direcționați pe pagina de prezentare a editurii. Aveți două linkuri, unul către manual, în format PDF, și către manualul digital. Cred că este prima dată în care voi aștepta comentariile și impresiile voastre, exprimate public sau privat, cum veți considera de cuviință.

Și este tot prima dată în care lansez rugămintea de a da share sau de a recomanda articolul mai ales prietenilor profesori de istorie. Îmi doresc ca alegerea lor, luna viitoare, să se facă în cunoștință de cauză. Indiferent care va fi manualul ales, feedback-ul lor (ce și-au dorit, dar manualul nu le-a oferit) este deosebit de important.

Învățământul românesc s-a schimbat. Vorbim de centrare pe elev, de introducere a evaluării în structura procesului de învățământ, pe care o cuprinde în relație cu predarea și învățarea. Evaluarea formativă însă înseamnă feedback, și este ceea ce îmi doresc să primesc din partea voastră.

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care m-au susținut pe acest drum: domnului profesor Bogdan Teodorescu, familiei mele, care mi-a răbdat toate momentele de scufundare în proiect, prietenilor, care m-au încurajat în momentele în care mă cuprindea disperarea, profesorilor mei care mi-au răspuns atunci când am avut nevoie de un sfat, și echipei de la Editura ALL, care mi-a demonstrat că într-o lună se pot face minuni.

Pixi știe tot: Să ne purtăm frumos

Seria „Pixi știe tot” crește, și de la apariție își tot adaugă numere noi, parcă de fiecare dată mai interesante pentru cei (nu foarte) mici. Temele sunt o abordare tematică a vieții cotidiene, sau câteva detalii despre lumea din trecut ori teme științifice abordate de preșcolari și școlari mici. Îmi plac volumele, pentru că includ și întrebări recapitulative pe temele abordate, poate nu chiar cu un grad ridicat de dificultate, dar cu intenții bune.

Recent am avut de pregătit o lecție la dezvoltare personală pe tema „Reguli de comportament”, la clasa a IIa. Nu m-aș fi descurcat singură, (mulțumesc, Daniela!); am pus în ordine ideile, însă mi-a lipsit ceva ce cu greu am putut suplini: imaginile. Am decis să organizez activitatea pe grupuri – cinci, fiecare grup având ca sarcină să realizeze un poster cu reguli de comportament într-o anumită situație dată. Copiii s-au descurcat extraordinar, cel puțin la acest moment au depășit cu brio toate obiectivele stabilite. Aș fi vrut însă câteva materiale ajutătoare…

Posterele pregătite de mine cu titlu ar fi avut nevoie de câteva imagini sugestive pe tema aleasă, pentru a le da o mână de ajutor în redactarea regulilor. Volumul din Pixi „Reguli de comportament” a rezolvat câteva probleme ale lecției, mai ales la capitolul „cum ne comportăm la restaurant”. Am avut aici o imagine pe care am mărit-o și lipit-o pe poster, câțiva copii la masă care… ilustrau cu lux de amănunte cam ce (nu) avem de făcut când luăm masa în oraș. La fel, pregătisem și un exercițiu folosind o planșă de evaluare de la final: cine din imagine are un comportament necorespunzător. N-am mai apucat s-o folosesc în lecție, discuțiile pe marginea posterelor, explicarea regulilor, au durat, copiii găsind aproape la fiecare exemple și detalii. A fost una dintre cele mai faine experiențe de până acum cu copiii, ei mai au încă acea doză de optimism și bun simț dat de respectarea regulilor.

Tot din Pixi am folosit imaginile și pentru regulile de comportament la școală. Pentru „la teatru, la cinema”, „cum ne comportăm cu animalele la ZOO, la circ”, „în mijloacele de transport”, „în parc și pe stradă”, am căutat imagini pe net. Greu de tot am găsit… a fost momentul în care mi-aș fi dorit enorm să am un dram de talent la desen, să pot să-mi pun singură pe hârtie imaginea necesară.

Dacă vă este utilă, seria Pixi o găsiți în librăria online a editurii ALL, sau în alte librării online precum: elefant, libris (transport gratuit la orice comandă), librarie.net, eMag, AdevarulShop.

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: Editura All