Azi mi-am propus să încerc marea cu degetul, să văd cum se descurcă piticii din grupa de anul acesta la cusut. Normal, cu acul din poveste, nu cu invențiile de plastic de acum. Am pornit cu stângul, unul din pitici lipsea, ceea ce înseamnă că lecția va trebui reluată, când ceilalți vor avea alt proiect. Am rămas cu doi pitici la „începători” și unul la „avansați”. Pentru D. pregătisem deja un strugure, dar am lăsat-o să aleagă din toate planșele de toamnă pe cea pe care și-o dorește. Mai avea crizanteme și umbreluță. Pentru începători pregătisem clasicul castron.
Mi-am dat seama că nu am un model de printat pentru acest castron, pentru că mereu l-am desenat cu mâna… am luat un arc de cerc și am perforat eu cartonul, din ochi. Nu-i pun pe ei să perforeze de la început, deși i-am avertizat că „va urma”. Castronul nostru cu mere, pentru un copil care are oarece îndemânare, nu ridică probleme. Aproape o oră este mai mult decât suficient pentru a termina.
Deliciul orelor de „început” este însă altul… prima dată le explic ce este acela un ac. Îl atingem, îl examinăm, îl prindem de ureche. Invariabil, la această etapă primesc replica „e prima dată”!! Acasă nu există ac. Apoi, urmează starea de nervozitate dată de urechea acului, din care ața se încăpățânează să iasă. Până vor înțelege mișcarea, eu sunt cea care bagă ața în ac. E tot din categoria „va urma”, dar le luăm pe rând. Apoi cum să faci să nu treci greșit ața, din față în spate. Dă mari bătăi de cap. Modelul e mai puțin important. Tehnica însă se însușește greu.
Ce am admirat a fost faptul că nu au rupt deloc cartonul. De obicei se întâmplă, și am mereu la mine etichete autocolante pentru a „pansa” planșa. Azi însă sunt foarte mândră de fete, s-au descurcat minunat. C. a terminat la timp, D. a dat gata strugurele în 50 de minute, iar S. aproape că termina. Am lăsat-o după jumătate din planșă să lipească merele, nu voiam să plece acasă cu „farfuria” goală. Era necăjită că n-a terminat, și a plecat acasă cu speranța că mami are ac, să-i dea să termine. Mi-a plăcut că avea și plan B: dacă mami nu mă lasă (avea ea un feeling că nu-i dă mama ac), o pun pe ea să termine; planșa asta nu poate să rămână așa!
Și, ca să vedeți că „se poate” (în cazul în care nu v-ați făcut deja curaj să-i lăsați), am filmat două mânuțe de aproape cinci ani, cosând, la aproape jumătate de oră de când au înțeles cum „se face”. Am scos sunetul original, fetele cântau pe fundal, povesteau de-ale lor, și nu se cade să fac publice detaliile 🙂 . Dacă vă plac cusăturile, în meniu am adăugat o categorie specială pentru acestea, unde am cuprins toate modelele desenate de mine în timp.
