De pe la serbări…

Dacă anul 2016 ar trebui să primească o etichetă, un „an nebun” i s-ar potrivi cu siguranță. Totul a fost ca într-un carusel, ziua de „mâine” era mereu neprevăzută, finalul nu l-am anticipat de nicio culoare. Acum, că toate se așază, și trag un fel de linie, nu-mi aduc repede aminte decât de serbări.

A mea, la facultate, a fost cu implicare minimă. Anul III avea în grijă „atelierele” pentru copii, dar eu n-am avut zi liberă, și am alergat o oră și un pic, să mă implic olecuță. Deși lista inițială de materiale era generoasă, achizițiile au fost minime, și improvizația a fost la mare cinste. Nu e cea mai mare realizare a mea, dar din ce am avut la dispoziție, în 5 minute, fără unelte (și fără iubita mea ghilotină, cu un cutter și o riglă de plastic…)

La muncă

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Fetele au continuat activitățile, am pregătit și globurile de carton – noroc că le făceam și după-amiază la curs, și aveam la mine instrumentele. N-am prins finalul, dar asta e, dedublarea încă nu e posibilă în realitate.

A urmat apoi serbarea lui Iris de la Cercetași. Ca o paranteză, și-a dorit ea să meargă, după ce câțiva ani i-a observat la diverse activități demonstrative. Și când își pune ceva în cap, reușește. Dacă aș trimite-o singură din punctul A în punctul B, n-ar fi atât de entuziasmată, dar când trebuie să ajungă la Cercetași, și eu lucrez, studiază hărți, marchează repere, și nu renunță. E drept că mai dă trei telefoane de pe drum, să fie „sigură” că ce vede e ce am stabilit noi, dar și când trebuie să decidă, o face. Încerc să nu mă implic mai mult decât este cazul, și să o învăț să ia o hotărâre și să și-o asume.

Ce mă amuză copios este modul în care părinții din ziua de azi nu reușesc să stea în banca lor, și să lase copiii în pace. Începe de la plecarea în excursie, unde punctualitatea e relativă, la organizarea evenimentelor, unde nu contează un careu, trebuie să stai tu moț în mijloc să-ți pozezi odrasla, inclusiv la serbări, chiar dacă organizatorii fac ei înșiși pozele din „mijloc”, și cu siguranță vei primi după. Din fiecare învăț câteceva, și aștept cu „emoție” toamna 2017, când trebuie să și aplic…

Revenind la serbare, momentul care m-a dat gata, la propriu, a fost cel al intonării imnului în uniformă. Știu că sunt, în adâncul sufletului, copilul Epocii de Aur, că am fost educată ca Șoim de nădejde și Pionier neînfricat, dar mi-au dat lacrimile când au oferit eșarfele unor aspiranți. Dacă îmi lipsește ceva din epoca mult apusă, e programul de activități al copiilor. Chiar dacă atunci părea o corvoadă, excursiile, vizitele la fabrici, erau minunate, pentru că le făceam cu colegii. Da, uniforma era idioată, fusta aia plisată nu mi-a plăcut niciodată, centura nu stătea în veci dreaptă, dar cămașa cu insigne era altceva! Cumva asta văd acum la Cercetași… un program organizat, care mă face să fiu mai mult decât invidioasă. De exemplu, vizita la Aeroport. Mai că nu plângeam de oftică la terminal, când am lăsat-o acolo! Voiam și eu…

Momentul neașteptat al serbării a fost acela când au premiat-o pe Iris pentru debut. Își face temele, e atentă, execută ce i se cere, se implică… Și în 11 ani n-am mai văzut-o atât de emoționată! O simțeam de la depărtare că i se taie picioarele, asta după ce o văzusem cum i se scurg ochii după eșarfă. Ceremonialul pentru mine nu era nou, jurământ, steag & co, dar ea vedea prima dată… Acum stă cu carnetul de cercetaș, are listă de activități de realizat, cărți de citit, nu e atât de ușor să ai punctele necesare acordării eșarfei, însă nici nu clipește.

Ce-mi mai place, după ce am studiat pozele de la activități… ordinea (când sunt doar ei cu copiii!). La noi, într-o clasă normală, se stârnește panica dacă învățătoarea încearcă să treacă strada cu toată clasa, musai jumătate din părinți & bunici trebuie să fie prezenți. La ei – nu. Copiii sunt aliniați, nimeni nu iese din rând, și îți pierzi ușor eșarfa dacă nu execuți cerința. Habar n-am dacă i se spune „militărie”, e arătată cu degetul, însă nimic nu reușești dacă este haos. Cu cât copiii înțeleg mai repede asta, cu atât mai bine.

Serbarea a avut apoi câteva momente de colinde, piese de teatru improvizate de copii – Mowgli și Doi ani de vacanță, după care petrecere cu „prăjituri făcute în casă” (dap, momentul în care am aflat, Iris a căzut pe spate de râs, și abia aștepta să vadă cum rezolv eu sarcina!).

Și așteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne va mai aduce anul viitor la cercetași…

Posted in Cu si despre nazdravanii mei and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *