R.J. Palacio și Minunea lui de carte

Acum doi ani, când Andrei a intrat la gimnaziu, am fost mai mult decât plăcut surprinsă când am văzut ce cărți li s-au recomandat de la școală. Când Iris a venit cu lista ei, în această toamnă, m-am uitat și eu pe lista mea de cărți, de pe blog, și nu mi-a venit să cred că nu am scris, atunci, niciun cuvânt despre „Minunea” lui Palacio, apărută la editura Arthur. Pentru că… după lectura ei, după lacrimi scurse, am ajuns la concluzia că își merită cu prisosință titlul. Produce într-adevăr minuni, și este acel gen de carte care ar trebui să fie obligatorie pentru elevi și părinți, căci include niște lecții greu de digerat altfel.

Am regăsit ușor în volum scena care a inspirat acțiunea, momentul în care personajul Jack, aflat cu bona în oraș, îl întâlnește accidental pe Auggie. Dar apoi am citit. Și nu este deloc o carte ușoară, pentru că te obligă să privești subiectul din mai multe puncte de vedere. Și, cum acestea nu erau de ajuns, „Cartea lui Julian”, abia ieșită din tipar, vine să completeze tabloul. Subiectul abordat este mai mult decât „de actualitate” în școlile din România (și de pretutindeni, din păcate): bullying.

Însă ceea ce este analizat aici nu este bullyingul fizic, cel la care „autoritatea” reacționează cu vehemență, ci cel psihologic, cel care lasă, de fapt, urmele cele mai profunde în sufletul celor agresați. Fie că ești trasă de codițe, strigat „aragaz cu patru ochi”, îmbrâncit la vestiar ori ironizat cu orice ocazie, din orice motiv, toate acestea nu sunt „copilării”. Ele nu te întăresc, și nu te fac mai puternic în viață. Ajung să te facă mai indiferent față de ceilalți. Iar ceea ce vrem noi să facem este… să devenim mai toleranți, mai înțelegători, mai empatici. Iar exercițiul acesta, de a trăi subiectul din pielea diverselor personaje, copii, este unul minunat. 

Oamenii intoleranți, mărginiți, convinși de propria versiune, sunt cei care nu au citit, sau nu au citit cu adevărat. Citind trăiești mai multe vieți. Încerci sentimente noi. Iar momentul în care încerci doar să-ți imaginezi că ești August Pullman este… de nedescris. Mă numesc August. Nu vă voi descrie cum arăt. Indiferent ce grozăvie v-ați imagina, probabil că este mai rău. (p.9) Admir profesorii de română care recomandă această carte. Însă i-aș adora pe cei care ar întoarce-o pe toate părțile la dirigenție; pe cei care ar folosi-o la întregul ei potențial.

Un capitol care trebuia aprofundat – și autoarea a simțit acest lucru – este cel al părinților care încurajează, poate inconștient, comportamentele de bullying. Pentru acesta însă, a fost nevoie de o a doua carte – „Cartea lui Julian”, care a completat fenomenul prezentat cu un „portret al agresorului”. După primul volum, nimeni, dar nimeni nu cred că a încercat, măcar un moment, să se pună în pielea lui. A fost etichetat, și toți s-au bucurat când a fost transferat. „Cartea lui Julian” însă speculează fix ceea ce vă invit să vedeți în filmulețul de mai jos:

Julian este, în „Minunea”, agresorul. Dar îl descoperim apoi ca pe un copil care suferă la rândul lui. Un copil neînțeles, peste care părinții trec cu ușurință, și care, abia când este ascultat, îndrumat, situația se schimbă radical.

Chiar dacă acțiunea se petrece în primul an de gimnaziu – clasa a V-a, (și profesorii o recomandă cu precădere acum), nu aș ști, în acest moment, care ar fi clasa potrivită pentru înțelegerea textului, chiar prin audierea lecturii, la cei mici. Dar aș încerca. O recomand însă profesorilor de învățământ primar și preșcolar, pentru că s-ar putea să găsească aici soluții pentru situațiile de criză de la nivelul clasei. Nu, nu este ceva minor că Ionel îl împinge mereu cu scaunul pe Gigel. Nu e ok să se eticheteze grași, strâmbi, proști, și nici nu vreau să mai înșir. Dacă îmi spuneți că până la gimnaziu sunt inocenți, eu nu aș băga mâna în foc să vă susțin. Am crezut că nu aud bine când, la 5 ani, o copchilă cam cu tupeul lui Ionel Popescu, din Vizită…, decreta că e mai frumoasă, pentru că are pielea albă, nu „întunecată”, ca a unei colege. Preț de o secundă m-am blocat, iar în următoarea m-am panicat, mi-am spus doar „Fă repede ceva!”, nu e momentul să te blochezi. 

Minunea, Cartea lui Julian, R.J. PalacioAm. urmărit-o pe Iris citind. Pe lângă toate celelalte, a protestat cumplit la momentul în care câinele familiei a fost eutanasiat, din pricina bolii, pentru că… a retrăit momentele în care noi ne-am despărțit de animăluțele noastre. (De fapt a comentat că, după cât de tristă este cartea, chiar trebuia ucis și câinele?!) Recitesc rar, rar cărțile (copiii mici le recitesc pentru a retrăi, de fiecare dată, plăcerea generată de poveste), însă „Minunea” am luat-o de la capăt. Și, din nou, lectura este epuizantă. Pentru că s-au adunat, față de acum doi ani, alte experiențe, și unele deloc plăcute, din viața de gimnaziu. Și am plâns și eu, din nou, când mama lui Auggie a plecat cu Daisy la veterinar, pentru că în ultimii doi ani, de prea multe ori, mi-am ținut hamsterii în palmă, fix la acest moment de trecere… și nu, nu e ușor. Dar, ca să poți simți, trebuie să trăiești. 
Dacă un moment de lectură de acest gen poate fi atât de trist, cum e oare să fii Auggie Pullman? Nu să ai fața diformă, să fii doar copilul acela de care toți se iau, pe care îl ironizează, pe seama căruia se distrează cu orice ocazie, doar pentru că ești mai scund, mai slab, mai gras, mai mic, mai… altfel. Doar mai altfel decât toți ceilalți. Și, dacă ar trebui să reținem un singur lucru din aceste volume, atunci 

Când nu știi ce să faci, fii bun. Nu poți da greș.

(p. 18, Cartea lui Julian)

Dacă copilul învață măcar acest lucru din carte, atunci investiția se întoarce înzecit.

Cărțile le găsiți la Libris (transport gratuit la orice comandă), Elefant (transport gratuit la pickup point), eMag, Cărturești, librarie.net.

 

PS: mi-am dat seama, după ce am scris articolul, că mi-a plăcut la nebunie „exercițiul cu principii” propus de personajul-profesor de engleză. În fiecare lună, le-a scris copiilor un principiu pe tablă. Ca temă pentru vacanța de vară, le-a spus să trimită principiul lor, scris pe o carte poștală. Ce ziceți, ne jucăm un pic? Lăsați un comentariu cu principiul vostru.

Principiul meu este: Să nu dai niciodată într-un om care nu mai are nimic de pierdut.

Posted in Cărţi pentru copii and tagged , , , , .

9 Comments

  1. Este cartea noastra de suflet, as pune-o la intrarea fiecarei clase si as impune-o ca si lectura obligatorie! Nici nu stiam ca a aparut si celalalt volum, multam mult!

  2. Am citit doar prima carte. M-a impresionat profund, n-am lasat-o din mana pana n-am terminat-o.
    Fii bun, pentru ca rau poate fi oricine.

  3. Si eu am indragit tare mult cartea asta. Iar de la tine am aflat acum ca exista o continuare pe care e musai sa o achizitionam.
    Principiul meu de viata este „Fii asa cum simti si se va vedea in tot ce faci”

    • Liliana, nu este o continuare. Este aceeași acțiune, doar că de data aceasta aflăm „cealaltă versiune”. Uite, de exemplu, când din poza clasei este scos Auggie… are acum o cu totul altă interpretare (și nu o scuză).
      Nu mai zic nimic, căci stric farmecul!

  4. Este una dintre cartile preferate ale Flaviei, dar acum o voi citi si eu. Sunt sigura ca s-a regasit in carte, un copil deseori agresat de colegi, fireste la nivelul de „copilarii”.
    Fiecare dintre noi este diferit, ceea ce este o minune. Am ajuns la concluzia asta, incercand sa ii explic celei de a doua fetite cand unii colegi se uita ciudat la parul de pe bratele ei. N-ai gresit cu ceva ca el e acolo; colegul e mai vorbaret – asa e el, etc. Fiecare avem o zestre genetica, un dat, pe care nu il putem schimba prea mult. De aici diferentele dintre oameni. Insa modul de a ne comporta fata de ceilalti, da, il putem schimba.
    Ai spus foarte bine, ca ar trebui intoarsa pe toate partile, insa eu nu-s deloc optimista, mi se pare o utopie.

    • La facultate ni se explica că „idealul educațional”, cel care apare enuțat în lege, e ceva spre care tindem toți, dar nu ajungem. Totuși, dacă știm încotro ne întreptăm, chiar dacă cu pași mici, e imposibil să nu producem o schimbare.
      M-am văzut deseori pusă în situația de a fi oaia neagră, singură contra curentului. Și chiar dacă n-am întors curentul, faptul că la final n-am mai fost singură, a contat enorm. Schimbările se produc încet. Trebuie doar să avem grijă să fie profunde și ireversibile. Iar speranța e ingredient principal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *