Seara, ca fetele


Cursurile de la facultate nu au întotdeauna acel rol miraculos, să-ți dezvăluie un adevăr, sau să-ți arate că măcar merită să fii acolo. Cel de muzică de anul acesta nu face excepție. Sunt atâtea bile negre strânse până acum, în 3 întâlniri, încât mi-e greu să descriu senzația pe care o am când se apropie ziua de luni, când de fapt a cânta ar trebui să fie o bucurie.

Un singur lucru a aprins un beculeț în prelegerile întunecate de politică și cotidian, care nu au nimic de-a face cu didactica educației muzicale: acela că astăzi le mai cântăm copiilor doar când sunt bebeluși. Când cresc, gata. Analizând un pic, cam așa stau lucrurile. Am cântat cât erau mici, apoi am trecut la cd-uri cu cântecele, eu am tăcut. Am reînceput acum vreo doi ani, când au venit și primele teme la muzică, și trebuia exersat acasă. Dar să ne distrăm… nu.

De cântat – am cântat. Am fost la cor în gimnaziu și un pic la liceu. Am chinuit o mică claviatură, cântând după cum mă tăia capul, notele de pe portativ, căci teorie muzicală n-am făcut. Măsuri, pauze… sunt total necunoscute. Am învățat, după auz, suficiente cântecele. Disperarea a venit când Iris mi-a cerut s-o ajut, recent, cu un cântec complet necunoscut. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să te încurci în liniile portativului și să nu mai ieși de-acolo. 

Încercând să cântăm, mi-am amintit, undeva acum vreo 30 de ani, când descoperisem la mama o cărticică albastră, cu cântece patriotice. Nu știu ce soartă a avut, dar atunci am învățat, cu ea, „Treceți batalioane”, „Pe-al nostru steag” și altele. Așa că mi-am propus ca, măcar pe cele pe care le știu, să le dau mai departe. Cu entuziasm am acceptat o seară în care eu și Iris (Andrei ne-a ignorat cu succes) ne-am apucat să ne jucăm de-a… karaoke. Habar n-am cum am ajuns de fapt să ascultăm amândouă muzică, puneam de pe youtube, căutam variante cu versuri, dădeam boxele tare (ca să nu ne auzim) și cântam. Două ore aproape, până am simțit că nu mai putem, am trecut de la una la alta, de pe vremea mea sau de acum, știute de ea. Am amestecat engleză, cu franceză și italiană, istorie cu viață cotidiană, discuții care curgeau…

Îmi doresc să repetăm. Îmi doresc să nu mai vin seara terminată de oboseală, să fiu fresh, cum se așteaptă ea să fiu. Pentru că zilele trec… ei cresc… și… știți voi…

Posted in Cu si despre nazdravanii mei and tagged , , .

4 Comments

  1. Din nefericire, sunt o sumedenie de părinți care nu pot desluși un portativ. Mai e nevoie să specific cum este tratată muzica în școală? E materia de la care se chiulește și pe care foarte puțini, dar foarte puțini o apreciază. Dar ce este mai trist e că există și învățători care habar nu au cum stă treaba cu notele muzicale. Și da, un karaoke face bine oricui, destinde atmosfera și crează legături pe care altfel te-ai chinui mult să le faci. Spor la solfegiat! 🙂

    • Nu zice nimeni să știe părinții (deși a cunoaște măcar notele e după mine chestie de cultură generală), însă a pune copilului muzică de calitate, nu manele, cam intră în atribuțiile lor.
      Despre muzica la școală, doar în gimnaziu se face ceva, cu mici excepții, căci profesorul acela nu poate face matematică, cum se procedează la primar. Dacă mai ai și norocul de un profesor calificat, poate înveți ceva.
      Partea cu solfegiatul aș fi vrut să o învăț acum, la facultate… însă se pare că am așteptări prea mari, n-am cu cine…

  2. eu n am ureche sau voce dar cand m apuca lalaiala sa te tii. sotul e cu cantecele patriotice si le canta cu mare patos. cand si cand mai facem cate o seara de nebuneala si e asa fain si eliberator. aseara dante s a inchis in dormitor si s a dezlantuit in legea lui, cantand tareeee. desi nu suport muzica tare il las si l inteleg. acum ascultam ada milea, povestea lui apolodor. imi place sa ii arat tot felul de chestii inedite si ma bucura ca e receptiv si curios.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *