Practica spune că un copil normal are nevoie să repete un algoritm de șase ori până să putem considera că și l-a însușit. La matematică, exercițiile sunt esențiale, căci matematica se învață cu creionul în mână. Un copil cu dificultăți moderate în învățare poate avea nevoie chiar de până la 20 de repetiții, iar cei cu dificultăți grave, cu mult peste această limită.

Nu am văzut nicăieri că o singură aplicație ar rezolva problema învățării, însă al meu copil pare să creadă cu ardoare în această teorie… motiv pentru care, la vârsta la care adolescența bate la ușă, avem niște conflicte de toată frumusețea, cu nervi și accesorii din categoria „dacă mă uit în oglindă, părintele ăsta nu sunt eu”. Cert e că la geometrie – care mie mi-a plăcut enorm de când am descoperit la grădiniță echerul și compasul – se dau lupte crâncene. Nu e atent, nu desenează la milimetru, prin urmare, mai dai de necaz și pentru că te induce în eroare figura…

Azi rezolva o problemă chiar frumoasă, și când am luat-o, încet, amândoi, de la capăt, și-a dat seama unde a greșit prima dată… apoi nu a fost decât muncă și atenție. Discutam la final pe lângă: a rezolva o problemă de geometrie, și mai ales, să-ți facă plăcere să o rezolvi, înseamnă să ai înclinații de detectiv și avocat. Pe de-o parte, să scoți zer din piatră seacă, adică tot ce poți din puținele date ale problemei, să le întorci pe toate părțile și să le corelezi, și să devii avocatul diavolului, să folosești tot ce ai ca să demonstrezi că e „vinovat”. Eu știu că mi-am greșit meseria… însă ce pot să văd, din entuziasmul cu care copilul meu rezolvă problemele… e că nu voi avea, cu siguranță, avocat sau detectiv în cazul lui…

Da… suntem clasa a șaptea… și când îl întrebi încotro o iei peste doi ani… se uită la cutia cu mașinuțe… și te trimite la plimbare… că sigur vorbești singur prin cameră!