Prima ultimă zi de școală

Pentru mine azi e ultima-primă-zi de școală, sau viceversa. Uneori regret că n-am rămas la catedră. Alteori nu, căci în anii aceștia am învățat enorm. Uneori mi se strânge inima că mă întorc… ca azi…

Am savurat careul. La ambii. Mi-am dat seama că șansa de a mai prinde „careul” cu ei este foarte, foarte mică… din moment ce în ziua fatală a începutului de an va trebui să fiu la datorie. Un foarte bun amic, cu dublul vârstei mele, mi-a spus că până la urmă e o problemă de priorități. Soluții există, doar că tu trebuie să alegi, să înveți să te teleportezi, să alegi ce e mai important pentru tine. Așa că mi-am pus pe lista „de gândit” cum voi reuși eu să fentez începutul de an școlar, astfel încât să împac și capra, și varza, și… lupul.

Până una-alta, azi am avut parte de ambele festivități, căci au fost la ore diferite. Iris mi-a spus că mă iartă pentru anul viitor, și, bonus, va merge ea cu mine, să mă țină de mână dacă am emoții… 🙂 . M-am bucurat că la ambele s-a cântat imnul, că nu s-au spus rugăciuni, că discursurile au fost scurte și oamenii punctuali cu organizarea. M-am întristat că alți oameni n-au nici cea mai mică cultură a evenimentelor sociale, din categoria ținută, moderație… Nu apari cu copilul la careu de parcă vii la plajă, sau taman ce-ai ieșit de sub mașină, ori acasă nu-ți curge apa.

Excepții, ce-i drept, dar sunt. Apoi, coșul tău cu flori (s-au demodat buchetele, ba chiar și ghivecele!) trebuie să fie cel mai mare, cel mai colorat, cel mai… nu mai contează. Și dacă ți-ai însoțit copilul la careu, musai să stai priponit lângă el, să nu-i dai drumul, pe primul rând. Ce dacă alții mai mici nu văd de tine… nu? Ori, dacă îi dai drumul, să intri în careu, ca să faci poză „din față”. Și nu una, ci 20, să știi că ți-a ieșit!

M-am amuzat copios apoi, vorbind cu copilul. Știu că ea, de obicei, „mai are o întrebare”. I-am spus să nu se grăbească să le pună pe toate, și cele pe care le alege să fie cu adevărat importante. Îmi spunea amuzată că au avut un coleg care întreba tot timpul, și înțelege de ce toți zâmbeam ori de câte ori ea începea tirul. A păstrat întrebarea până la final, când a întrebat doamna dacă mai are cineva vreuna. Era foarte mândră că s-a gândit bine, a pus o întrebare „bună” și apreciată pe măsură.

În schimb nu ne-am împăcat cu uniforma. Nu cu principiul, care i se pare super, ci cu pantofii, cu ideea de fustă, fundiță la gât… cu matricola s-a obișnuit imediat. Cu restul… nu „înțelege” ce minte diabolică le-a inventat și le obligă pe femei să le poarte. Mi-a arătat că se poartă fustă cu adidași, și că mâine, sub nicio formă, nu-și mai pune în picioare mijloacele alea de tortură.

Eu am tras o linie. Am trecut la gimnaziu cu amândoi. Am ajuns în acel moment în care un bun prieten mă întreba, acum 7 ani când am pornit site-ul, ce voi face când ai mei vor fi mai mari decât vârsta căreia mă adresez. Ei bine… Eu voi avea acea vârstă, prin copiii mei de la școală. Voi rămâne mereu „Năzdrăvan”, cu chef de joacă.

Un an școlar minunat tuturor! Colegelor le doresc un colectiv unit, părinți raționali și bine intenționați!

PS. O dovadă că lucrurile pot fi și altfel este aici.