Ce facem când pierdem jucăria preferată a copilului

Poate că pentru mulți pare o glumă, însă problema este cât se poate de serioasă. Când copilul s-a atașat de un obiect, când îl consideră elementul său de siguranță și confort, orice perturbare a acestei relații poate genera o criză de proporții… pe care, normal, ceilalți o vor considera ca „răsfăț” și incapacitatea părintelui de a-și controla copilul.

Am primit de la bunica mea un ursuleț. În 1984 să ai un ursuleț de pluș era ceva, mai ales că nu avea toată lumea. Fratele meu nu-i putea spune „Moș Martin”, și, pocit, numele lui a rămas de atunci Tatinu. Într-o zi, pe când plimbam cu căruciorul fetița unor vecini, pe uliță, Tatinul a căzut… și s-a pierdut. Cum următoarea uliță era locuită în proporție de 99% de o minoritate, nu era greu de închipuit cine l-a găsit pe Tatinu.

Așa că se dau 4 copii, unul în căruț, doi de vreo 4 ani, eu de 6, care plângeau de mama focului după Tatinu… și bunica celei din căruț, femeie de la țară, care și-a suflecat mânecile de la cazanul de dulceață și-a plecat în țigănie… Nu știu, zău, ce le-a zis. Cert e că mai târziu, citind Iarna pe uliță, parcă o vedeam cu țiganii roată în jur – era și plinuță, și gesticula, și niște urlete indescifrabile ajungeau până la noi, rămași la colț. Cert e că a venit furioasă, ne-a băgat în curte, a mai zis ea acolo ceva mestecând la dulceață, până a strigat-o cineva la poartă. Și a venit Tatinu!

De atunci, Tatinu a trecut prin multe, mai ales operații de coasere a membrelor. S-a mutat dintr-un oraș în altul, și mereu am avut grijă de el.

Când Erika a intrat în viața Irisucăi, nu am calculat niciodată că ani de zile ne va însoți peste tot. Au mers împreună la creșă, la grădiniță, la școală aștepta cumințică acasă. A mers în tabără (mâine sunt curioasă dacă pleacă în banchetul de clasa a IV-a, dar nu zic nimic!), în cantonament, s-a întors ruptă și mânjită cu marker de „ăia mari și răi”, dar Erika încă merge în vacanță cu noi…

Ieri, în parc la Tineretului, am găsit afișul alăturat. Nu știu cine e… însă mă gândesc câte lacrimi curg… ale copilului, și ale părinților, cuprinși de oboseală și neputință. Căci nimic, absolut nimic nu poate rezolva această criză. Și dacă iei o altă jucărie, ce ție și se pare identică… EL va ști că nu e a lui.

Acest articol are un singur mesaj: așa cum punem medalion cu numărul de telefon animalelor de casă… hai să le punem și jucăriilor. Scris pe o margine, cu marker permanent, sau, cumva… „Jucărie cu puternică încărcătură emoțională. Rugăm restituiți la…”

ascutitoare mecanica Daco

O ascuțitoare mecanică îți schimbă viața

Acum mulți-mulți ani – și nu este o poveste – mi-am cumpărat din întâmplare o ascuțitoare mecanică, sătulă de bășicile pe care le făceam ascuțind creioanele colorate cu cea veche. Tot întâmplarea a făcut ca ascuțitoarea să fie una care să și ascută… și veți vedea de ce spun asta. Am devenit fan-ul numărul 1 al ascuțitorilor cu manivelă, căci bugetul nu mi-a permis să-mi cumpăr una electrică. Dacă aș fi ascuțit zilnic 100 de creioane, cred însă că mi-aș fi luat.

După alți ani, în care ascuțitoarea mea preferată a dispărut – habar nu am cum a sfârșit, dar cu siguranță nu de moarte bună, am început, iar, să caut. Ascuțitorile cu manivelă pe care le găseam în magazine erau însă păcăleli, pur și simplu învârteau ele o ascuțitoare normală în jurul creionului, și își dădea duhul repede… ori crăpa, ori nu mai tăia, cert e că la fiecare încercare boceam după prima…

Dacă aș fi avut normă întreagă la clasă, și implicit tone de creioane ale copiilor, nu mi-aș fi făcut probleme. Nu înțeleg, chiar nu înțeleg, de ce un profesor pentru învățământul preșcolar trebuie să-și nenorocească degetele pe câteva zile ascuțind câteva sute de creioane! Nu militez pentru achiziționarea unei ascuțitori electrice la grupă, pentru că nici așa nu e treaba profesorului să le ascută copiilor creioanele! Pur și simplu ar trebui ca azi, când au terminat de colorat și constată că sunt multe fără vârf, să le ia și să le pună pe dulap, iar când vin părinții, să le ia frumușel acasă să le ascută, sau să stea acolo să facă un pic de antrenament. Să vedem apoi dacă le mai e așa ușor să comenteze că „nu se face nimic la grădi”. Semestrul acesta, la practică, am avut ca „sarcină” într-o dimineață să ascuțim creioanele copiilor. Și, la practică, te supui… că na, nu ești tu cel care decide. Și iar mi-am blestemat toate cele, căci bășicile îmi apar instant…

La cursurile mele, cum sunt contra cost, e exclus să solicit alt efort părinților. Așadar – trebuie să-mi ascut singură creioanele, mai ales că semestrul acesta am tot confecționat cu copiii tablourile de la editura Casa, și am lucrat cu ele din plin. Așadar – problema unei ascuțitori a devenit vitală. Am găsit-o fix unde mă așteptam mai puțin, în depozit la Daco, unde îmi tot fac aprovizionarea de ani buni… Ce are: ca toate – manetă, ca unele – suport să se prindă de masă (deși i-am pus dublu-adeziv să se și lipească de birou). Dar ceea ce căutam la ea e acea spiră interioară care răzuiește creionul, nu îl decojește ca pe cartof, ca cele clasice. Azi toate creioanele mele au vârf de parcă au ieșit din fabrică, iar eu nici nu simt că le-am ascuțit.

ascutitoare mecanica Daco

Bonus: copiii sunt încântați de „jucărie”, se ascute la noi în casă orice, mai ales creioanele de grafit, cu care începem să scriem acum, că nu mai sunt boante…