Azi îl ascultăm împreună pe Alfie Kohn

În ciuda multiplelor variante de party care au apărut azi la orizont, în natură sau nu, voi merge să-l ascult pe Alfie Kohn vorbind despre introducerea a două valori în educația copiilor: curajul și responsabilitatea.

Chiar dacă nu sunt, ca mulți alții, un părinte „ca la carte”, și viața de zi cu zi îmi provoacă derapaje pe care le regret, nu mă aventurez să spun că-i împărtășesc întru totul părerile. Așadar, dacă veți avea răbdare să dați azi refresh acestui articol, veți putea urmări, atât cât va fi omenește posibil, evenimentul care va începe la ora 10. Iar dacă ideile discutate vă vor trezi interesul, cărțile sale sunt traduse, și despre acestea voi vorbi cu altă ocazie.

Ne „vedem” la ora 10:00!

A început. Cu îngăduința voastră, culeg idei:

Părintele bun este cel care pune la îndoială tradiția și își dorește să fie mai mult decât este în prezent.
„Părinte” nu înseamnă să te impui, să stabilești regulile, ci să cauți soluții împreună cu copilul.
De meditat: Care sunt obiectivele pe termen lung pe care ți le-ai stabilit, ca părinte, și cum îți propui să le atingi? Cum ți-ai dori să fie copilul tău?
Dacă ai descrie copilul tău cu un singur cuvânt, care ar fi acela? Free, balanced, happy, confident, healty, independent, kind, compassion, hungry for knowledge – mult prea multe pretenții pentru un singur om. Dacă ești sincer, vrei să aibă bani. Dacă întrebi un profesor, va vorbi despre om, nu despre elev, indiferent care sunt obiectivele imediate ale procesului de învățare. E nevoie de echilibru între obiective și practică, iar ceea ce facem/spunem copilului acum trebuie să aibă perspective pe termen lung, nu să vizăm rezultatul imediat. De aceea nu se pot da soluții pentru problema X.
Cum determin copilul să facă exact ceea ce îi cer eu? Sunt importante nevoile lui sau nevoile mele? Care e strategia potrivită: pedepse, numite „frumos” consecințe?
Trebuie să treci peste comportament. Ceea ce face un copil nu este numai ceea ce vezi/auzi că face copilul. Comportamentul este suprafața. Trebuie să vezi în profunzime, ceea ce determină acest comportament. Dacă te concentrezi pe comportament, pierzi din vedere copilul în ansamblu.
Dacă îi spui copilului să-și ceară scuze când nu simte asta, îl înveți să mintă. Trebuie să-l înveți întâi să fie empatic, scuzele să vină din partea sa, natural.
Recompensa pentru un comportament „agreat” de părinte înseamnă dresaj. Dacă te gândești la viitor, nu mai pui atât de mult accent pe comportamentul prezent.
Dacă scopul este controlul absolut al copilului, nu contează că îl atingi prin violență sau educație fals-democratică. Este la fel de dăunător copilului.
Copiii care iau toată mâna când le dai un deget sunt cei care sunt supra-controlați, care nu au primit niciodată mai mult de un deget. Nici a fi „copilul perfect”, supus absolut, care nu pune la îndoială dorințele părinților, nu este varianta pe care să ne-o dorim. Se va dezvolta un „eu” secret, complet diferit, și mult mai periculos, care va ieși la iveală și se va supune altor autorități, nu părinților.
Copiii „perfecți” sunt cei care pun sub semnul întrebării autoritatea părintelui, judecând-o din punct de vedere al principiilor de viață, nu al dorințelor adultului. Trebuie să gândească singur dacă e bine sau nu să aplice o decizie. Disciplina tradițională e tiranie la nivelul copilăriei.Un copil care e învățat să spună NU, știe să discearnă, să spună NU drogurilor, tentațiilor adolescenței, abuzurilor. Un copil capabil să ia decizii ca adult este un copil care învață să ia decizii de mic, nu se supună acestora. Copiii trebuie încurajați să nu se supună orbește, ci să gândească și să se implice în procesul de decizie.
Un părinte permisiv este la fel de periculos ca cel autoritar. La fel, daune permanente se produc și când un părinte este într-o extremă, al doilea în cealaltă, ori când părintele este inconstant în abordare.
Părinții sunt mult mai agresivi în public, pentru a nu fi judecați ca „permisivi”, sau incapabili de a impune controlul. Trebuie să demonstreze că „ei” știu ceea ce trebuie făcut, și umilește copilul în public pentru a-și demonstra „capacitatea de educație”.
Părinții trebuie să reziste intervențiilor educaționale din afară, bunici ori alte rude, care emit judecăți de valoare și emit soluții cu implementare imediate. („Te manipulează, impune limite!”)
Nu poți determina un copil să doarmă la comandă, să înceteze plânsul. Să mănânce la comandă, ce și cum solicită părintele, duce la transformarea procesului de hrănire într-unul neplăcut, iar copilul ajunge să ignore propriile senzații de foame ori plăcere. Obezitatea se naște din supracontrol, nu din alimentație necontrolată.
Utilizarea pedepsei – prima formă de control pe care o impune părintele. Pedeapsa face în mod deliberat copilul nefericit, cu un scop bine definit, dar cu speranța că va produce un efect dezirabil și o schimbare de comportament. Dacă pedeapsa e destul de severă, va avea un singur rezultat: supunere temporară, dar cu un cost imens. Copiii care sunt pedepsiți, devin agresivi și mincinoși mai repede decât ceilalți, imediat cum se depărtează de autoritatea părintească. Cu cât părinții sunt mai severi, cu atât copiii devin mai violenți în afara casei, mai ales la școală. Pedeapsa înrăutățește situația.
Pedeapsa fizică este cea mai grea, și îi determină să devină agresivi, dar în același timp depresivi. Pe termen lung, vor ajunge la rândul lor să-și abuzeze copiii.
Pedeapsa emoțională nu ajută nici ea pe termen lung. Persoana care îi face nefericiți deliberat își va păstra eticheta pentru totdeauna. Îi creează o stare de insecuritate, și copilul se depărtează de ea.
Pedeapsa îi determină pe copiii să devină egocentriști, egoiști și mult mai puțin empatici.
„Ce vor ei să fac? ce mi se întâmplă dacă nu fac?” – se întreabă un copil care trăiește într-un mediu în care pedeapsa este cea care determină comportamentul.
Time-out = izolarea forțată a copilului, atunci când are mai multă nevoie de noi. Poate e mai bine decât să-l lovești, dar tot nu o transformă într-o soluție pozitivă.
Ca să nu recurgem la pedeapsă, putem adopta alte soluții, care nu rănesc și nu determină supunere temporară. Ai nevoie de talent, curaj, pentru a găsi alte soluții.
Suntem atât de disperați să considerăm că ceea ce părinții noștri ne-au făcut a fost din dragoste și pentru binele nostru, încât nu poți să faci altceva, pentru că ți-ai contesta propriul sistem de valori. Pentru aceasta e nevoie de curaj, să spui că „împăratul este gol”, și să ai suficiente informații pentru a schimba direcția.
Este ușor să crești un copil obedient. Nu te solicită suplimentar, accepți calea mai ușoară. (na: Se aplică perfect profesorilor autoritari! E mai ușor să stai în fața unei clase supuse.)
Alternativa la „pedeapsă” nu este „recompensa”. Este de fapt același lucru, la fel de dăunătoare, pentru că recompensa trebuie să crească pentru a produce același comportament, este ca dependența de droguri. Ne concentrăm tot pe comportament. Copiii nu se gândesc la ce tip de om devin, ci cum să obțină beneficii imediate.
Concluzie de studiu: Copiii recompensați frecvent sunt mai puțini generoși și empatici cu ceilalți, chiar și când recompensa este sub formă de laudă (Bravo, te-ai descurcat foarte bine!) Recompensa stă în calea excelenței, subminează performanța în învățare.
Sistemele școlare care vor să promoveze gândirea critică nu evaluează și nu recompensează. Notele distrug interesul și excelența copiilor, și sunt mai rele decât recompensa (dar despre aceasta în sesiunea de după-amiază!)
Recompensele nu sunt opuse pedepsele/consecințele, sunt același lucru dăunător. Ele subminează procesul pe termen lung, și conduc la eșecul copilului în procesul său de formare.
A renunța la violență fizică și a recurge la dresaj pentru a obține obediență nu este o soluție.

(Pauză.)

Trebuie să ne luăm copiii în serios, atunci când lucrăm cu ei, în interesul lor. Au propria personalitate, care se manifestă în cele mai diverse moduri. Chiar dacă plâng din motive prostești, și provoacă o stare de iritare părintelui, trebuie luați în serios, ca oameni/persoane, și tratați cu respect.
Facem aceleași greșeli și spunem aceleași cuvinte pe care le-am auzit de la părinții noștri. Trebuie să fim capabili să discernem ce putem folosi din propria copilărie pentru a ne crește copiii. Nu totul, sau poate nimic nu este util. Repetă ceea ce ți-a plăcut la părinții tăi, și evită ceea ce te-a rănit.
Este citat Haim Ginott, pentru modalitatea în care ar trebui să le vorbim copiilor.
Dacă i-ai dat copilului camera „lui”, lasă-l să și-o păstreze la standardele lui, nu la ale tale. Poți să cauți soluții pentru modul în care poate contribui la treburile casei, dar nu să îi impui să-și modifice spațiul.
Există vreun motiv pentru care să obligi un copil să mănânce un anumit lucru? Când un copil nu face ceea ce i se cere, problema nu e cu copilul, ci cu ceea ce i-am cerut să facă.
Pune relația pe primul plan. Ceea ce contează nu e să avem dreptate, ci ca copilul să nu se teamă de tine, să poată stabili o relație.
E de dorit să ai un copil care să facă față provocărilor vieții, și să întrețină o relație normală cu tine.
Copiii rezolvă mai eficient problemele când au încrederea noastră, și știu că ne pot apela la nevoie.
Să-și dorească să fie cu noi, atunci când pot alege.
Cu cât vei folosi mai mult forța cu el, cu atât îi vei influența mai puțin viața și ți-l vei îndepărta.
Evită să spui NU, reformulează, și copilul nu va percepe ca pedeapsă.
Lasă-l să aleagă, să experimenteze, dacă nu sunt urmări imediate: dormit pe podea, aruncat cu perne etc. Spune NU doar atunci când trebuie, pe înțelesul lui. Dragule, aici masinile merg prea repede, dacă sari în stradă, te vor lovi. Te iubesc prea mult să las să ți se întâmple asta. Hai să cautăm alt loc. Dacă lovești copilul, nu se va gândi la pericol, ci la faptul că a fost abuzat de părinte.
Unii trăiesc pentru ei, făcând lucrurile pentru copil. O acoperire confortabilă pentru nevoia de afecțiune, ai nevoie ca copilul să aibă nevoie de tine.
Dacă ai nevoie să ai casa curată și liniștită, mai bine crești pești, nu copii.
Dacă copilul a spus ceva răutăcios ieri, nu întoarce azi împotriva lui. Treci peste. Înseamnă să dai dovadă de maturitate.
Nu e suficient să-ți iubești copilul. Trebuie să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. Nu trebuie să înțeleagă cumva că trebuie să „merite” iubirea ta. Trebuie să fie necondiționată de comportamentul lor.
Dacă recompensezi un comportament, atunci îi scazi valoarea. Dacă vrei să urască cititul, dă-i un premiu pentru fiecare carte citită.
Nu trebuie să corespunzi unui model pentru a fi „iubit”. Dar avem nevoie să fim iubiți, și, fără să vrem, ne comportăm astfel încât să obținem această confirmare, chiar dacă ceea ce faci îți provoacă suferință.
A fi părinte înseamnă ca atunci când ai ajuns la capătul răbdării, să faci printr-o minune rost de mai multă răbdare.
A-i oferi ceva ce își dorește poate fi un dar sau poate fi un mijloc de a-l controla. Nu poate fi amândouă, și trebuie să știi exact ceea ce este.
Dragostea, încurajarea, nu trebuie să depindă de nimic. Contează doar cum percepe copilul acest lucru, nu ceea ce declari tu, părintele, despre „afecțiunea necondiționată” pe care o oferi. Afecțiunea nu se câștigă de copil.
Indiferent ce vor face, nu trebuie să încetăm să-i iubim. Nu-i manipulezi afectiv.
Nu folosi îmbrățișările ca recompense. Copiii au nevoie de ele oricum, pur și simplu trebuie să le oferi, nu să le condiționezi.
Când simți că urmează să faci ceva regretabil, ia o pauză. În cazul copilului, el trebuie să decidă unde să meargă, cât să stea, și când să revină. Time-out în acest caz este util.
Nu minimaliza controlul, ci oferă copilului ocazia de a spune și face mai mult cu viața lui. Lasă copilul să decidă, dacă nu există vreun motiv extrem de important pentru care nu ar avea voie să o facă. Dacă copilul nu are opțiunea de a te face să te simți inconfortabil cu decizia lui, nu este o decizie reală. Când este mic, îi poți oferi alegeri. Când crește, autonomia nu înseamnă selecție din opțiuni, ci să vină el cu propuneri de alternative și soluții.
Copiii nu învață să ia decizii pentru că noi suntem incapabili să renunțăm la control.
„Ce crezi tu că ar trebui să faci?”
„Talk less, ask more” – dar a întreba trebuie să fie o întrebare reală, să ofere soluții.
Laudele trebuie să fie reale, să nu ofere false impresii. Altfel aruncăm copilul într-o cursă după laude. Copilul așteaptă o reacție ancorată în realitate. Nu lăuda un desen de dragul laudei, găsește acel punct care reprezintă o noutate, un progres al copilului, și pe acela laudă-l.
O criză nu se rezolvă în miezul crizei, ci în momentele de calm. Soluțiile trebuie să vină din toate părțile implicate, alese și agreate ulterior de toți. Oricât de „absurdă” ar părea o soluție, dacă merge și nu facă rău nimănui, este funcțională.

Întrebări:

Cum ne asigurăm că copiii își însușesc valorile părinților (estetice: muzică, spre exemplu)?
Alfie (rezumat): Mai bine te întrebi de ce e important pentru tine ca propriul copil să-ți împărtășească valorile, să fie la fel ca părinții. Este riscant, pentru că copiii tind să fie exact invers. Trebuie să-i lași libertatea de a alege, indiferent dacă îți place sau nu. Trebuie să le accepți alegerile.
Cum trebuie să procedezi când copilul plânge în momentul în care este lăsat la grădiniță?
Alfie (rezumat): ține cont de nevoile copilului, nu de alte tale.
E ok să-i spui copilului că-ți pare rău, să-ți ceri scuze?
Alfie (rezumat): Da, dacă ești sincer, și chiar îți pare rău. Le arăți un comportament corect, și e nevoie de curaj să-i arăți că prețuiești autenticitatea relației, și nu ești obsedat de control.

(Pauză de prânz. Sfârșitul sesiunii I. Vezi sesiunea a IIa)

Eveniment organizat de: Totul despre mame

Cărțile lui Alfie Kohn la Books Express, Elefant.