Sărbătorim de obicei pe 23 aprilie, ca buni creștini, pe sfântul Gheorghe, însă puțini știu că, în 1564, la 23 aprilie, vedea lumina zilei pentru prima dată marele dramaturg englez, William Shakespeare. Prin amabilitatea domnul profesor B. Teodorescu am intrat în posesia textului de mai jos, versiunea inițială a articolului pregătit de dânsul pentru revista Big Explorer, destinată elevilor, și care și-a încetat între timp apariția. Vă recomand articolul, este un text scris cu talent istoric, și o ocazie de a afla câteva detalii despre viața acestei personalități unice a culturii universale, în anul în care se sărbătoresc, tot pe 23 aprilie,  400 de ani de la încetarea sa din viață.

Shakespeare, un dramaturg pentru toate timpurile

By It may be by a painter called John Taylor who was an important member of the Painter-Stainers’ Company.[1] (Official gallery link) [Public domain], via Wikimedia Commons

Prieten blând al sufletului meu…
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev întreg nu poate să te-nvețe

sunt versurile pline de admirație pe care Eminescu, bun cunoscător al marelui poet și dramaturg englez, citit în traduceri germane și franceze, obișnuia să le risipească în manuscrisele sale. În mod firesc, geniul său își găsea afinități, dezvolta teme preluate de la antecesorul său, ilustra sau îi traducea versuri preferate. Apreciat de Eminescu, dar și de nenumărații săi spectatori, Shakespeare a fost un om al timpului său, dar și al tuturor timpurilor deopotrivă (un contemporan al nostru după o expresie foarte inspirată), și chiar dacă biografia sa mai are încă multe pete albe, viața sa poate fi reconstituită în elementele ei esențiale. Odată cu trecerea timpului devine din ce în ce mai limpede, peste nenumărate controverse că și opera-i inegalabilă îi aparține.

William Shakespeare s-a  născut în ziua de 23 aprilie 1564, la Stratford-upon-Avon, în comitatul Workshire, într-o familie aflată într-o incontestabilă ascensiune socială. Tatăl său, John, meseriaș și negustor, era căsătorit cu Mary Arden, fiica unor nobili scăpătați, înrudiți însă cu una dintre cele mai cunoscute familii aristocratice ale țării. De altfel, în anii copilăriei lui William, tatăl său se bucura de o recunoaștere deplină și pentru aceasta a fost ales primarul localității de reședință (1568).

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Anglia traversa o lungă și complicată tranziție spre lumea modernă. Declinul agriculturii și succesul creșterii ovinelor, datorat „politicii împrejmuirilor” se asocia cu progresul noilor activități industriale (în metalurgie, textile, minerit, hârtie și sticlă), și implicit comerciale (unde principalul produs la export era postavul), mult extinse în epoca marilor descoperiri geografice spre Canada sau Brazilia, dar și în Rusia. În consecința acestor schimbări, în insula britanică urbanizarea a făcut progrese importante, la o populație de 4 milioane locuitori, unele orașe găzduind 200.000 de suflete (ca spre exemplu, la Londra, care egala astfel Parisul, Napoli, având totuși 300.000). Geniul lui Shakespeare a înflorit în mijlocul acestei lumi amestecate și de niveluri culturale foarte diferite, dar dornică de spectacole, în care defulau probabil multele tensiuni acumulate în viața publică și în traiul zilnic. „Foamea” de teatru se dovedea atât de insațiabilă, că într-un singur an s-au jucat la mai multe companii teatrale 2000 de piese, din care 600 au ajuns până la noi.

Nici sălile de spectacol nu erau mai prejos. „The Globe”, o construcție de formă poligonală, putea primi până la 3000 de spectatori, dintre care 1000 de locuri reveneau curții regale, restul publicului stabilindu-se la galerie. Teatrul fusese construit în 1599 pe malul sudic al Tamisei de frații Burbage, actori recunoscuți, care invitaseră într-un acționariat și câțiva colegi ai lor, între care și pe William Shakespeare. Reconstruit în 1996, dintr-o inițiativă americană, The Globe joacă și azi, din mai până în octombrie repertoriul shakesperian, de regulă după-amiază, de la 14:00 la 18:00, ca în secolul marelui dramaturg.

În plan politic, Anglia reginei Elisabeta, care excela prin a ține „o mână de fier într-o mănușă de catifea” se îndrepta spre un regim de absolutism monarhic, împotriva vechilor instituții ale statului, constituite tocmai pentru a curma abuzurile unei autorități excesiv centralizate. În mod oarecum paradoxal, într-o societate în plină schimbare, în care nobilimea laică și ecleziastică își păstra cu din ce în ce mai multă dificultate pozițiile privilegiate, asaltul spre putere al burgheziei și clasei mijlocii de proprietarii rurali se asocia cu teama de dezordinile și violențele „războiului celor două roze” din secolul trecut, rezultanta conducând spre acceptarea tacită a absolutismului.

Tabloul general al societății britanice era completat de problemele ei confesionale. Vreme de 30 de ani, țara fusese teatrul unei prelungite reforme religioase, începute în vremea lui Henric al VIII-lea (1509-1547), și încheiate în vremea Elisabetei (1559-1603). În timpul celui dintâi, biserica regatului a fost scoasă de sub autoritatea Papei, și a devenit națională, substanța ei doctrinară rămânând romano-catolică. Sub urmașul său, Eduard al VI-lea (1547-1552) a dominat un protestantism radical de esență calvină, pentru ca în vremea Mariei Tudor (1552-1559) catolicismul să se reîntoarcă în forță. Odată cu ascensiunea sa la tron, Elisabeta a rupt relațiile cu Roma, și prin cele „39 de articole” a restaurat anglicanismul, preluând și conducerea bisericii (în consecință avea să fie excomunicată de papă la 1570). Vreme de 10 ani, englezii s-au convertit la noua religie de teamă, din loialitate față de regină sau chiar din convingere. Familia lui Shakespeare și William însuși pare a fi avut probleme în acei ani. Demnitar local, John ar fi îmbrățișat anglicanismul, dar ar fi rămas catolic în sufletul său, cum i-o arată și testamentul. Mary Arden era catolică ferventă, iar fiul se pare că a ascuns cu dibăcie aceleași convingeri. Pe de altă parte, cruciada protestantă a forțat un conflict cu Spania, început atunci când Elisabeta a susținut pe revoltații din Țările de Jos și, câțiva ani mai târziu, când, și cu destul noroc, a zdrobit Invincibila Armada a regelui Filip al II-lea (1588).

În toți acești ani viața marelui dramaturg ne este cunoscută exclusiv din documente oficiale, sau din presupuneri cu mare șansă de a fi adevărate. Astfel, deși nu există dovezi, e greu de crezut că fiul primarului din Stratford nu a urmat cursurile liceului umanist din localitate, unde se studia latina și autorii clasici. Nu l-a preocupat însă învățătura, și la 18 ani se căsătorea deja cu o tânără cu 8 ani mai vârstnică, Anne Hathaway, cu care a avut trei copii: o fată, Suzanne (1583) și doi ani mai târziu gemenii Judith și Hamnet.

Până în 1592 informațiile lipsesc cu desăvârșire. Așa-zișii „ani obscuri” ai lui Shakespeare, timp în care vine la Londra, intră într-o trupă de actori și scrie primele piese de teatru, coincid cu o criză socială de proporții; conflictele cu Spania și Irlanda catolică au dezorganizat comerțul, iar mai mulți ani de recolte proaste și câteva flagele economice au agravat și mai mult situația.

În acest context tulburat, apare pentru prima oară dramaturgul Shakespeare, autor deja de oarecare succes, din moment ce un coleg, Richard Green, îi adresează un pamflet mușcător, considerându-l „factotum absolut, care zgâlțâie scena”. Aceste afirmații jignitoare nu erau necunoscute lui Eminescu, căci în alte versuri care i-au fost dedicate, acesta schimba insulta în elogiu: „actor fiind, tu zguduit-ai scena”. Până la sfârșitul secolului, Shakespeare cunoaște în egală măsură durerea unui părinte care își pierde băiatul, Hamnet moare la 11 ani în 1586, dar și recunoașterea ca dramaturg, care îi aduce, desigur, și o mică avere, cu care își va cumpăra la Stratford o proprietate unde își instalează familia, după ce în anul anterior, tatăl, John, își vedea recunoscut blazonul la capătul unei perioade considerate critice.

Dar în teatru el se bucură de o împlinire completă reușind să ilustreze până la 1600 trei genuri, istoriile dramatice, tragedia și comedia, oferind deja publicului câteva capodopere. Teatrul istoric, un gen literar nou, cu o puternică încărcătură emoțională, stimulat de nașterea în plină epocă modernă a națiunii britanice, este aproape în întregime creația lui Shakespeare. Nu întâmplător, dramaturgul înfățișează un timp însângerat al istoriei britanice, „războiul celor două roze”, la capătul căreia tronul a fost preluat de Tudori, ultimul dintre ei, Elisabeta, aflându-se încă pe tron în acești ani.

Acest conflict, care a durat 35 de ani, pornise de la urmașii regelui Eduard al III-lea (1327-1377), un Lancaster și un York, cel dintâi neputând ierta celuilalt îndepărtarea și asasinarea lui Richard al II-lea (1377-1399) și ridicarea la tron a familiei sale, cu suveranii succesivi Henric al IV-lea (1399-1415), Henric al V-lea (1415-1422), Henric al VI-lea (1422-1461). Casa York va riposta cu Eduard al IV-lea (1461-1483) și Richard al III-lea (1483-1485), pe ruinele domniei căruia, după bătălia de la Bosworth se va ridica dinastia Tudorilor.

Această vastă frescă istorică nu a fost construită în ordine cronologică, ci în funcție de motive încă necunoscute. Până la sfârșitul vieții, Shakespeare îi va adăuga o piesă de teatru despre regele Ioan (1399-1415), și despre Henric al VIII-lea (1509-1547). În acest ciclu, fiecare piesă poartă de regulă numele suveranului, și a cărui domnie e înfățișată, toate, fără excepție, demontând sinistrul mecanism al puterii dobândite prin înșelăciune și crimă. Schema simplificată a oricăreia dintre ele ne arată scara ascensiunii vinovate a două rânduri de personaje, care ajung la coroană după ce și-au lichidat adversarii. Abia urcat pe tron, regele este la rândul său urmărit de complotiști, și ciclul se reia de-acolo de unde a început. Portretul celui care obține, deține și apoi pierde puterea, în virtutea acestui joc politic implacabil, excelează prin cruzime, viclenie și cinism.

Cel mai cunoscut personaj din această categorie este un rege din familia York, Richard al III-lea, se pare la distanță apreciabilă de modelul său real, construit de Shakespeare printr-un cumul de trăsături malefice, care îi atribuie un caracter monstruos. Piesa, concepută și jucată în anii 1592-1594, a oferit partituri excepționale unor mari actori din toate timpurile. L-au jucat în zilele noastre Laurence Olivier, în teatru și film, în 1955, și la noi George Vraca în 1963, Radu Beligan într-o montare fastuoasă din anii 70, și Ștefan Iordache.

Am remarcat deasemeni, în acestă lungă galerie de personaje negative și un foarte simpatic anti-erou, John Falstaff, mincinos, laș, bețiv, dar plin de spirit, cu care Shakespeare a pătruns în tavernele Londrei, tovarăș de petreceri al tânărului prinț Henric, viitorul rege Henric al V-lea, care ulterior, în fruntea Angliei, a obținut marea victorie de la Azincourt (1415) împotriva armatelor franceze (în tragedia istorică Henric al IV-lea, partea a IIa). Același personaj savuros este în egală măsură animatorul principal al comediei Nevestele vesele din Windsor, care se pare a fi fost scrisă la cererea expresă a reginei Elisabeta, și cărei premieră a avut lor în prezența sa, undeva între anii 1597-1601.

Între tragedii strălucește povestea „plină de jale” a celor doi tineri din Verona, Romeo și Julieta, scrisă și jucată între 1594 și 1596, a căror dragoste năvalnică sfârșește tragic, datorită vrajbei dintre famiile lor (Montague și Capulet). Deși eroii piesei sunt oameni obișnuiți, iar prima parte pare a fi o comedie romantică, piesa este de fapt o tragedie, în egală măsură a iubirii distruse de ură, ca și a responsabilității personale într-un lanț de crime (Mercutio este ucis de Thibalt și acesta de Romeo), la capătul căruia moartea îi așteaptă nemiloasă pe cei doi îndrăgostiți. De-a lungul timpului, subiectul a inspirat mulți creatori, în muzică pe Hector Berlioz (1839), și pe Charles Gounod (1867), prima variantă având și o foarte inspirată ediție coregrafică, datorată lui Maurice Bejart, și mai aproape de zilele noastre în cinema, prin excepționala ecranizare a lui Franco Zefirelli (1968), cu doi actori adolescenți, la vârsta eroilor principali, și cu un laitmotiv muzical repede devenit șlagăr.

Din primii ani londonezi ai lui Shakespeare par a data și celebrele sale Sonete, publicate în 1609, subiect de interminabile controverse legate mai cu seamă de persoanele ascunse în spatele minunatelor lor versuri, prietenul autorului sau „misterioasa doamnă brună”, secrete pe care nu le vom ști poate niciodată. Până să răspundem acestei curiozități, să elogiem ușurința cu care marele poet pătrunde în străfundurile sufletului omenesc, trăind iubirea drept cea mai mare bucurie a vieții, repede schimbată în dezamăgire și teribile păreri de rău.

Această capodoperă a avut o replică și în cultura noastră, de o calitate care aproape egalează modelul, „Ultimele  sonete ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, scrise de Vasile Voiculescu (1889-1963), și publicate postum, în 1964.

În primii ani ai domniei lui Iacob I (1603-1625), trupa marelui dramaturg este preluată de curtea regală, fiica sa mai mare, Suzanne, se mărită, înzestrată cu o dotă consistentă, și în împrejurări la fel de nelămurite ca cele care îl aduseseră în teatru, Shakespeare se retrage la Stratford. Între multele capodopere din această perioadă de maturitate, cele mai cunoscute sunt comediile Cum vă place (1598-1600), A douăsprezecea noapte (1600-1602), și Măsură pentru măsură (1603-1604), și tragediile Hamlet (1599-1601), Othello (1603-1604), Regele Lear (1605-1606) și Macbeth (1607), incontestabil cea mai cunoscută și jucată fiind cea dintâi, scrisă poate în amintirea băiatului său Hamnet, și jucată în chiar anul morții tatălui, 1601.

Unul din cei mai importanți exegeți ai operei sale, polonezul Jan Kott, îl asemăna pe Hamlet cu Mona Lisa lui Leonardo DaVinci, în măsura în care, și unul, și cealaltă, au o viață proprie ca personaje culturale, și pentru cei care n-au văzut niciodată surâsul Giocondei, și n-au citit sau urmărit la teatru tragedia dilematicului personaj (care montată integral după text ar dura 6 ore).

Dar pentru cei care o cunosc „în Hamlet există multe teme politice, violență și morală, și o lungă serie de controverse, unele privind țelurile și sensurile vieții. În același timp este o tragedie a dragostei, a unei familii, și pe deasupra, o tragedie națională. În fine, este un studiu psihologic zguduitor, o intrigă sângeroasă, un duel și un măcel de mari proporții. Putem alege, dar trebuie să știm de ce și pentru ce alegem.” Nu în ultimul rând Hamlet este și o tragedie a răzbunării. Celebra tiradă A fi sau a nu fi s-ar traduce prin a fi, adică prin dorința fiului care își răzbună tatăl ucis de un frate nemernic, care îi râvnește tronul și soția, și prin a nu fi, adică a se lăsa instalat într-o prea lungă căutare a adevărului, și de a ezita mereu de a duce la capăt ceea ce îi este hărăzit.

În film, Hamlet a avut interpreți remarcabili, de la Laurence Olivier, chiar în Elsinor-ul nefericitului prinț (1947), la rusul Inochenti Smotkunovski (1964); la noi mari roluri, prilejuind lui Ștefan Iordache și Ion Caramitru și lui Marcel Iureș. Referitor la celelalte tragedii, Othello și Macbeth sunt oameni cumsecade, fiecare atins însă de o patimă care îl va duce la pieire. Cel dintâi se crede invincibil (și în dragoste), celălalt este un ambițios însetat de putere. Amândoi se dovedesc însă ușor de manipulat și sfârșesc prin a săvârși crime abominabile. Regele Lear plătește și el o greșeală de neiertat. Își exclude de la moștenire singura fiică iubitoare, și acest act flagrant de nedreptate distruge totul, inclusiv ordinea firească a lumii.

Înainte de a se retrage, Shakespeare a mai lăsat o capodoperă, interpretată unanim ca un testament spiritual: comedia Furtuna. Personajul principal, magicianul Prospero, exilat pe o insulă îndepărtată de dușmănia semenilor săi, provoacă un cataclism, la capătul căruia, odată încheiată această tulburare de ură și nedreptate, lumea se reîntoarce la normalitate și marile cicluri are vieții se reiau de la capăt. Demiurgul vrăjitor își aruncă bagheta magică și revine printre pământeni. Pare că însuși marele dramaturg, după ce ne-a arătat întreaga măreție și mizerie a lumii, se retrage cu această demonstrație de teatru în teatru, cu toate mijloacele sale la vedere.

Shakespeare a murit în aprilie 1616 în mijlocul familiei sale, iar 7 ani mai târziu, doi actori, foști colegi, au tipărit o ediție canonică a teatrului său, 35 de piese, între care 10 istorii, 14 comedii și 11 tragedii, după texte care văzuseră deja lumina tiparului, coroborate cu amintirile lor de scenă (între timp teatrul Globe, unde se jucaseră piesele sale, arsese, și, odată cu el, și toate manuscrisele pieselor sale.)

Vremurile contradictorii și agitate în care a trăit Shakespeare au trecut demult. Astăzi, la aproape jumătate de mileniu după ce au fost scrise piesele sale, altele sunt problemele lumii noastre. Și cu toate acestea, teatrul shakesperian este urmărit mereu, cu aceeași emoție și bucurie, autorul câștigându-și demult contemporaneitatea cu toate timpurile. Explicația este foarte simplă: subiectele marelui dramaturg sunt de fapt veșnice – dragostea și moartea, binele și răul, arbitrariul și dreptatea, și, peste toate, căutarea neobosită a sensului vieții. Și la sfârșit, toți cei care au zăbovit asupra operei sale, nu pot spune, copleșiți de admirație, decât asemenea lui Vasile Voiculescu: Dar tu ești soare veșnic; o clipă poți ierta/ Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.