Recent am rămas uimită să aud la tv că cineva a reclamat metrorex la Protecția Consumatorului: a rămas cu piciorul blocat în spațiul dintre peron și vagon. S-au derulat rapid prin minte imagini de acum 30 de ani, când metroul abia începuse să circule prin capitală, și veneam cu mama din provincie. Ani, dar ani la rând, de câte ori urcam amândouă de mână în tren, îmi spunea să am grijă unde pun piciorul. Și acum cred că ar face-o, din obișnuință.

Când am plecat, la rândul meu, cu copiii de mână, a fost refrenul călătoriei. „Fă pasul mare!” Nu-i așa? Pentru că fiecare dintre noi avem grijă unde punem piciorul. Fie că pășim ori urcăm în tren, fie că urcăm ori coborâm o scară. Iar dacă ai ajuns să circuli prima dată cu metroul la o vârstă mai înaintată decât cea de grădiniță, din instinct și tot ar trebui să caști bine ochii pe unde calci…

Ce s-a întâmplat oare în ultimii 30 de ani încât avem nevoie să ni se spună la tot pasul ce să facem, la ce să fim atenți? Chiar nu mai suntem capabili să mai gândim singuri? Sau, de fapt, ne ținem mintea și ochii ocupați cu diverse, și nu mai reacționăm la semnalele de mediu? Hai să luăm cazul de la metrou (doamne, ce-aș mai fi făcut niscai poze… dar mi-e nu știu cum să scot camera). Dacă te uiți pe peron ori în vagon, 90% sunt cu ochii în telefoane (și eu… nu mă pot abține uneori). De pe peron abia dacă ridică ochii să se uite pe unde calcă, se îndreaptă uneori ca oile, cu capul în jos, către ușă… Normal că spațiul dintre tren și peron e acoperit de ecran… și normal că fix în secunda în care îți ridici ochii din ecran trebuie să-ți poarte „cineva” de grijă și să-ți amintească pe unde calci. Pe Oaia care nu-și duce blana o mănâncă lupii. Neah, nenicule, nu, acum nu mai merge așa, „poporul” a evoluat. Dacă nu-ți duci singur blana, e datoria ălora de au pășunea să ți-o care…

Revenind la metrorex, am râs în hohote când am auzit recomandarea de închidere a stației Piața Victoriei. Oamenii ăia de-au scris-o n-au călcat mai mult ca sigur la metrou în ultimii 10 ani. Mai lipsește să aud că pasajul de la Unirii nu e ISU-safe și trebuie închis, și ar fi gluma anului. După râs, a urmat și soluția: lipirea unor autocolante pe peron care să le amintească sacilor de cartofi transportați că trebuie să caște ochii la distanța dintre peron și vagon. Și la Victoriei sunt lipite dincolo de banda albă unele mari, dar mari! În restul stațiilor, mai după buget, coane Fănică. Ori deloc, ori sunt înlocuite de niște pătrățele 10×10 cm, lipite undeva sus, pe ușă, unde nu le-am remarcat decât după ce mi-au sărit în ochi cele de pe peron.

Când faci lucrurile de mântuială, doar ca să fie, le pui sus… logic ar fi fost să le lipești lângă buton (nu că funcționează mereu, dar tot te uiți la el, că „poate” se aprinde). Dar când călătorul stă cu ochii pe buton, cum să vadă și reminder-ul de sus? Iar partea cea mai faină e în trenurile mai noi, care la buton au și scriere Braille. Bănuiesc acum că nevăzătorii știu că acolo e spațiu, și ei n-au nevoie să li se reamintească să facă pasul mare la urcare/coborâre… Ups, chiar, noile autocolante nu sunt prevăzute cu semnalizare pentru persoanele cu deficiențe de vedere… Cine sesizează ANPC? Poate de data asta metrorex le și lipește unde trebuie, dacă tot mai tipăresc o tură…

Este atât de trist… căci dincolo de faptul în sine se vede altceva: ne transformăm încet-încet în ființe dependente, care nu mai sunt capabile să gândească, să analizeze, să anticipeze un pericol, să decidă și să reacționeze. Așa ajungem masă de manevră în mâinile cui va ști să ne modeleze mai bine. Dau dintr-una în alta, și ajung la minunata lege împotriva defăimării. Dacă roboțeii de mai sus nu vor mai auzi de nicăieri semnale cum că acel drum nu e bun… încotro va merge turma?

 

PS: nu uitați să vă țineți de bare! Uneori mijloacele de transport sunt prevăzute cu frâne nesemnalizate.