Câți copii trebuie să fie într-o clasă…?

Circula mai deunăzi pe facebook o glumă, „câți pitici ai”. La mine era cam cum mă așteptam, „nimeni nu și-a făcut curaj să mi-i numere”. Eu mi-i știu, puțini, dar buni. Și unul dintre aceștia e legat de numărul de copii care pot fi înscriși în clasă, fie ea la grădiniță, fie ea la școală. Ca de obicei, ca români, stăm bine la capitolul teorie. Am mai scris aici pe această temă, dar azi mă simt cumva „obligată” să completez… Legea învățământului spune că:

Art. 63. — (1) În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educația antepreșcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9;
b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20;
c) învățământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25;
d) învățământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 30;
e) învățământul liceal: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30;

Am avut ocazia de a asculta o persoană aflată de partea cealaltă a baricadei, din inspectorat. S-au pus întrebări, dintre cele mai diverse… dar cea care mie mi-a răsucit cuțitul în rană a fost cine e vinovat pentru clasele de 35 de copii? Ca să aflu că de vină sunt cadrele didactice care acceptă acest lucru. Că nimeni nu te poate obliga să lucrezi cu 10 copii în plus, GRATUIT. Am stat și m-am simțit de parcă mă uitam acum 25 de ani la Beavis and Butt-Head, cu replica aceea a lor… „he-he-he-da-da-așa-e”. Pentru că asta e realitatea. Muncești cu 10 copii în plus, corectezi 10 teste în plus, pregătești 10 materiale în plus, 10 rapoarte de evaluare, 10 fișe psihopedagogice, consumi un timp pentru care nu ești plătit. Și când faci muncă neplătită, înseamnă că faci voluntariat (că doar o faci de bună voie)…

Doamna respectivă ne-a explicat că legea este lege. Și că, în momentul în care ai și un copil în plus pe lista clasei, trebuie să semnezi o declarație pe propria răspundere că accepți acea clasă în formulă mărită. Tu, așadar, ca profesor, accepți cu mânuța ta să muncești gratis pentru statului român, afectând în mod direct calitatea procesului de care vor beneficia ceilalți copii din clasă. Iar părinții joacă în aceeași horă. Acceptând mai mulți copii, donează din timpul copilului lor celorlalți.

Ce poate face cadrul didactic „fericit” cu o asemenea situație… prima treaptă este să notifice în scris Consiliul de Administrație al unității, să semnaleze situația (sic! de parcă profesorul a făcut lista aia…) și să ceară respectarea legii. Într-o țară normală la cap (ceea ce nu mă amăgesc că e cazul nostru) nu numai că nu s-ar fi ajuns aici, dar situația s-ar remedia în această fază. Dacă nu este găsită înțelegere, următorul for este Inspectoratul școlar, apoi Sindicatul și pânzele albe se găsesc la minister… Așadar, trebuie doar să cerem respectarea legii, politicos și ferm, pentru că nimeni nu-și va asuma în scris să nu o facă.

Iar aici m-am abținut să nu râd… pentru că tot în mentalul nostru colectiv e adânc înrădăcinată atitudinea de „cap plecat”. Capul plecat sabia nu-l taie. Tu, ca profesor, poți schimba situația! Dar… și aici e un mare „dar”. Ce-ți asumi de fapt? Îți asumi rolul de oaie neagră în școală/grădiniță. Îți asumi să ai nevoie de ajutor și nimeni să nu ți-l dea, să fii refuzat din ambiție, să ai împotriva ta directorul, poate chiar și inspectorul, că te-ai găsit tu, absolvent cu caș la gură (vorbim de persoanele prezente la discuție), să revoluționezi sistemul. Dar (iar!) nu pot să nu mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă la finalul anului școlar, în iunie, sindicatul ar notifica oficial autoritățile că în toamnă nu se va mai accepta încălcarea legii din acest punct de vedere. Și că toți cei în cauză vor depune hârtiile necesare pentru a fi respectat numărul de copii la clasă prevăzut prin lege. Visez frumos, nu?

Replica doamnei a fost la înălțime: „Asta este micime umană. Și despre asta nu vreau să vorbim”. Doar că în țara asta mai există (încă destui) și oameni care vor să respecte legea și să îndrepte lucrurile. Și pe ei trebuie să-i cauți.

Vuiesc știrile de profesori care vor să-și ia arme, de școli cu păduchi (deși au venit copiii după trei săptămâni de stat acasă, da?), de cei 4% din PIB care n-or să ajungă niciodată în școli; avem școli fără curent și lista de probleme pare fără sfârșit. Ce-ar fi să începem să rezolvăm problemele care țin direct de noi? Să încetăm să mai muncim degeaba… sau să nu ne mai văităm că e prea mult de muncă, dacă ne-o asumăm.

Întrebările de-aici (sper că nu retorice, chiar aș vrea să știu dacă a încercat cineva, și mai ales dacă a reușit micșorarea efectivului clasei) nu sunt doar pentru profesori. Sunt un semnal de alarmă și pentru părinți. La școală, copilul vostru are, prin lege, dreptul la două minute din timpul profesorului (discutăm matematic, pentru clasele primare). Acceptând clase de 35 de elevi, timpul acesta scade cu un sfert. De ce continuăm să acceptăm?

Îmi spun că cei care n-au plecat în afară, n-au căutat altă viață în sisteme deja funcționale, n-au rămas doar din lipsă de perspective și, dacă tot au rămas, vor să schimbe țara asta. De dragul copiilor. Că doar n-am rămas doar să stingem lumina…