Eminescu: o altă față a nestematei (continuare)

Cronica unor zile istorice: România în anul proclamării regatului

prof.dr. Bogdan Teodorescu

(continuare)

La începutul lunii martie, Carol notifică într-o scrisoare pentru Maria de Flandra, interesul crescând pentru apropiata proclamare a regatului deja hotărâtă pentru 10/22 mai[1], deși zarva festivă pare a fi acoperită de alte neliniști: moartea neașteptată a țarului Alexandru al II-lea[2] și cererile imperative ale guvernului german de a se ajunge la o rezolvare amiabilă cu bancherul Landau după anularea răscumpărării căilor ferate.[3]

Pentru că în opinia publică face valuri cea dintâi dintre chestiuni, în Parlament deputatul Vernescu îl interpelează la subiect pe primul ministru Ion Brătianu. Răspunsul acestuia este diplomatic, „țara va acorda prințului ce titlu va voi: rege sau împărat”. Eminescu comentează, stabilind clar linia de demarcație între epoca voievodală a Basarabilor și Mușatinilor, și timpul lui Brătianu, Stroussberg, și al celorlalți, neînsemnat față de epoca rodnică și gorspodărească a domniilor noastre medievale (3 martie 1881). Rămânând la  tema zilei, Eminescu se întreba care va fi prețul regatului, din moment ce independența a costat 10.000 de morți în condiție de mercenari, România nefiind beligerantă, pierderea Basarabiei, chestiunea evreilor, răscumpărarea silită a drumurilor de fier, primirea Dobrogei fără capul de pod de la Silistra.[4] Peste câteva zile, răspunzând ca de obicei „Românului” care îi acuza pe conservatori că fac politica Rusiei și Austriei, în vreme ce liberalii fac politică națională, poetul afirma că niciun partid la putere nu poate face politică având program absolut în afara evenimentelor și a diplomației europene (6 martie).[5]

Istoria Transilvaniei - Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan

Disponibil: Libris

Tumultul politic în jurul regatului se întețește și regele reține în notele sale că după o zi de mare indispoziție (6/18 martie), Boerescu, încă ministru de externe, ar dori ca proclamarea să mai întârzie cel mult două săptămâni (7/19 martie), pentru ca pe 8 martie, Brătianu însuși, atins de „teoria conspirației” și temător de Austro-Ungaria, să-i sugereze o amânare de o săptămână, cu schimbarea guvernului (motivată și de intrarea țării într-o epocă nouă.)[6] Curios este că deși avertizat în acest mod și de proclamarea grăbită a Regatului și de retragerea executivului, Carol nu reacționează în niciun fel, rămânând „surprins” până la sfârșit. Trec la Palat încă două zile liniștite, în care se notează doar starea vremii. Vineri, 13/25 martie, nu vine în audiență niciun ministru,[7] dar în aceeași zi, Titu Maiorescu dezvoltă în Parlament o interpelare referitoare la încurajarea tacită a socialiștilor ieșeni de către C.A. Rosetti și grupul său din conducerea partidului liberal. Oratorul se arată convins că bunăvoința ce le este arătată amenință statul și intențiile guvernului de a proclama regatul. Este proba supremă că guvernanții sunt republicani și că niciodată nu vor putea susține ordinea într-un stat monarhic.[8]

Iritarea majorității a fost extremă, și în situația dată, după două replici și alte intervenții, a doua zi, 14/26 martie, la propunerea generalului Lecca, este proclamat regatul. Ironia sorții făcea ca aceeași persoană, implicată cu exact 15 ani în urmă, în răsturnarea lui Cuza, să fie acum port-drapelul noii forme de stat, și apoi și a noului suveran.[9]

În fine, membrii Parlamentului și miniștrii vin la Palat „fără fracuri.” Carol I, surprins de graba cu care s-a făcut regatul are o ezitare (nu se încheiase doliul pentru țar), apoi acceptă.[10] Prințul Dimitrie Ghica, președintele Senatului, dă citire legii, noul rege răspunde (fusese poate prevenit în ultima clipă), și apoi promulgă. (15/27 martie)„Orașul iluminat, mișcare enormă pe străzi” – se poate citi în jurnalul său.[11]

Desigur guvernul a premeditat actul din 14 martie, desigur Titu Maiorescu nu a făcut decât să grăbească evenimentele, deși în notele zilnice spune că se simțea bine, când la Cameră a fost salutat drept „făcătorul de rege”.[12] Este însă cert că asupra lui Brătianu au acționat mai mulți factori, că guvernul său se găsea în impas, atât în plan intern, cât și extern, și că, deși primul ministru și C.A. Rosetti se aflau într-o proastă poziție față de trecutul lor republican, proclamarea regatului, prezentată drept consecința dobândirii independenței era o bună diversiune, pentru a asigura o schimbare de guvern, partidul său (a se înțelege gruparea care îl reprezenta) rămânând la putere. Considerând independența „suma vieții noastre istorice”, („Curierul de Iași”, 8 martie 1877),  Eminescu înțelegea că actul de la 9 mai nu a fost doar rodul unei conjuncturi fericite, care să atribuie merite exclusive lui Carol și liberali. [13]

Ce se mai putea citi în „Timpul” pe 12 și 13 martie: un comentariu pe marginea unei broșuri consacrate sentinței în procesul prelungit al răscumpărării căilor ferate de la Leipzig și un extras dintr-o publicație franceză referitor la relațiile politice din Europa după moartea țarului Alexandru al II-lea, cu observația că „în Balcani românii sunt vasalii Hohenzollernilor”.[14] Pe 17 martie, trecuseră câteva zile, Eminescu întreba guvernul care este politica noastră externă, în situația în care prăbușirea completă a Imperiului otoman ar aduce un nou război.[15]

Abia pe 18 martie în coloanele ziarului conservator se remarca absența de la serbările regatului a lui Lascăr Catargiu și a generalului Florescu, și locul special atribuit generalului Lecca. Fără să o afirme tranșant, povestind însă cum a obținut Petru Rareș a doua oară domnia, Eminescu îl incriminează pe Carol că a primit coroana „din mâna celor care scoseseră o piedică din calea sa”, ceea ce explică de ce bătrânii conservatori au evitat să-i fie alături regelui.[16]

N. Georgescu - Moartea antuma a lui Eminescu -

Disponibil: Elefant

Între timp, împotriva supărării poetului, care aproape a ignorat marele eveniment, petrecerile continuă acum nestingherite de doliul pentru țar. Bucuria „enormă” despre care scrie Carol e momentan afectată de tăcerea marilor puteri. Cancelarul austriac Haymerle n-ar fi nefavorabil, dar împăratul are rețineri, iar de la Berlin – „nicio veste” (17/29 martie).[17] Pe 18/30 martie, situația se mai destinde. Miniștrii de externe și justiție aduc vești bune din străinătate, și Brătianu e mulțumit că bugetul e gata și se votează (la mai bine de două luni de la începutul anului)![18]

Printre atâtea ovații, primirile breslelor și etnicilor străini din România, sau a „bărbierilor cu buchete”[19], vin și vești mai puțin bune. I. Kalinderu negociază la Berlin cu bancherul Landau în căutarea celei mai bune soluții, dorite de guvernul german în chestia încă nesoluționată a răscumpărării căilor ferate.[20] Pe 22 martie/2 aprilie, când primirile festive la Palat continuă, și veștile așteptate încep să sosească. Belgia mai întâi, apoi Anglia și Italia, dar și Franța, Rusia, Germania și Austro-Ungaria recunosc regatul, dar Rusia și Germania ar dori și o lege împotriva „nihiliștilor” (socialiști) ce se va face cu grăbire. „Impresie mare în toată Europa” – și Carol afirmă satisfăcut, că s-a făcut dovada că Serbia ar dori să ne imite.[21] În fine, pe 25 martie/5 aprilie se consideră încheiate festivitățile (Bismarck confirmă acceptul celor trei imperii), dar delegatul bulgar trimis pentru felicitări ajungea abia pe 30 martie/11 aprilie.[22]

În tumultul prilejuit de proclamarea regatului, P.P.Carp a prezentat în Parlament noul program conservator, „Era nouă”, și a răspuns demersului lui Maiorescu, despre care s-a vorbit mai sus.[23] Eminescu se arată în dezacord cu influentul politician junimist, cu care dealtfel era bun prieten, și care îi scosese vinovați „în evenimentele de la Iași” pe frații Nădejde, considerați socialiști. Subliniindu-le meritele, poetul le explică atitudinea prin disperarea care i-a cuprins văzând cât de mult este încurajată în România nulitatea. Cât despre noua organizare socială dorită de Carp, e greu că se va împlini, „cu oameni care în locul convingerii, științei și caracterului nu au decât un nesățios stomah”. (20 martie)[24]

Aprilie, care debutează cu vânt rece, și se va sfârși cu ploi torențiale, este pentru rege încă o lună agitată, dominată de pregătirile pentru încoronare și de demisia, oarecum surprinzătoare, a lui Ion Brătianu și a cabinetului său. Două scrisori, una din 11/23 aprilie din București, alta de la Sinaia, din 29 aprilie/11 mai, vor aduce oarecare lămuriri asupra ambelor chestiuni. În cea dintâi Carol își anunță corespondentul, pe Fritz von Hohenzollern, fratele său, că la 10/22 mai va avea loc sărbătorirea oficială a proclamării Regatului și        „o sărbătoare măreață care va face epocă în istoria României” și la care vrea să-i asocieze pe fratele său Leopold și pe nepoții săi, Ferdinand, despre care nu se spune că ar fi moștenitorul său, și Carlo, și, desigur și pe el. A refuzat încoronarea (vom vedea și de ce, la sugestia tatălui), dar îi va fi oferită o coroană de oțel cizelată dintr-un tun capturat la Plevna. Ideea „sugerată de el trebuie să pornească din partea țării”. Brătianu, suferind, s-a retras. Trebuie să se bucure de liniște. Nu vrea nicio schimbare de guvern, (ultimele alegeri fuseseră în 1879) așa că l-a numit pe fratele său Dimitrie – cum vom vedea, era de fapt un alt executiv, dar tot liberal. O confidență pare șocantă. Carol îi considera pe conservatori nu doar incapabili și prea slabi ca să guverneze, dar și „cu idei prea înguste”, și „de când au fost împotriva războiului” au pierdut enorm în ochii lui.[25]

Sorin Cristescu - Carol I si politica Romaniei (1878-1912) - A doua scrisoare se adresează tatălui, Karl Anton, și este mai sinceră. Acesta îl sfătuise să renunțe la încoronare și mirungere, sugerându-i că nu este un suveran de drept divin, ci unul prin voința poporului. O dorește și el, dar a întâlnit o vie rezistență din partea liberalilor, care au vrut să arate poporului monarhia în forma ei concretă. Coroanele vor fi un simbol și se vor înmâna în sala tronului. Nu se va precupeți nicio cheltuială, așa că și-a dorit un palat nou, finanțele fiind „strălucitoare” (6 milioane excedent). Retragerea lui Brătianu, scrie mai departe Carol, este o stratagemă menită să-i întărească autoritatea în partid. Dimitrie, fratele, nu are energia sa, dar va fi dublat de Eugen Stătescu, un om format de predecesorul său.[26]

În ordine cronologică mai este de reținut adoptarea în regim de urgență a legii străinilor[27], sub presiunea Rusiei, cu temerea că Austro-Ungaria s-ar putea prevala de acest precedent, pentru a cere același regim pentru cei care fac propagandă pro-unionistă. (Legea a fost adoptată pe 4/16 aprilie.) Pe 5/17 aprilie, la trei săptămâni după proclamarea regatului, I. Brătianu demisionează, dar a doua zi, D. Ghica și C.A. Rosetti, președinții celor două Camere, îl susțin în continuare. Hotărârea premierului pare definitivă, și pe 7/19 aprilie este propus D. Brătianu, chemat de la Constantinopol, unde era ambasador, și de unde se întoarce „proaspăt și pregătit”. Pe 10/22 aprilie, practic în 3 zile, guvernul e gata. Sunt 7 ministere, D. Brătianu având și afacerile străine. E. Stătescu e la Interne, D. Strurdza la Finanțe, V. Boerescu, înlocuit, se retrage supărat la țară.[28]

Cum s-a mai spus, Brătianu ar fi demisionat și pentru că ar fi promis anumite concesii Austro-Ungariei în chestiunea Dunării, spre a grăbi astfel recunoașterea Regatului. Odată dezvăluite aceste detalii, scandalul care ar fi urmat l-ar fi pus într-o situație complicată, și Eminescu n-a ezitat să le bănuiască. Abandonând conducerea guvernului, Brătianu spera ca într-un timp rezonabil, după ce Regatul ar fi fost acceptat de toate puterile, să se reîntoarcă și să dezmintă, ceea ce s-a și întâmplat.[29]

Care sunt subiectele lui Eminescu la „Timpul” în luna aprilie: practic, unul singur – retragerea lui I. Brătianu și formarea noului guvern, abordate desigur din perspectiva eternei polemici cu C.A.Rosetti. Mai întâi, pe 8 aprilie, luând act de demisia primului ministru și de procedura înlocuirii executivului, el indică trei motive presupuse, după afirmațiile premierului retras: suferințele sale (fizice), conveniențele parlamentare și saturația sa față de politica de interese personale a partidului. Autorul se arată sceptic pentru viitor, și afirmă că fără o schimbare de sistem și de oameni nu se poate spera în mai bine.[30] A doua zi, profitând de un articol din publicația lui Rosetti care elogia virtuțile liberale, Eminescu nu ezită să le numească și din perspectiva sa: nepotism, cumul de funcții, favoritism etc.[31], pentru ca în 10 aprilie să se întrebe pentru ce merite deosebite a fost promovat D. Brătianu.[32]

Lucrurile nu se opresc aici. Căutând în continuare motivele plecării lui I. Brătianu, Eminescu crede că după proclamarea regatului ar fi fost necesară organizarea statului monarhic, pentru care liberalii nu erau pregătiți. Referitor la legea străinilor, subiect în mai multe numere ale „Timpului”, Eminescu subliniază dezacordul în chestiune între premierul demisionar și C.A. Rosetti, iar mai târziu, încercând să-și explice cum au ajuns în guvern Eugen Stătescu și V.A. Urechia, găsește repede răspunsul. Unul a fost autorul legii, celălalt a făcut raportul despre „nihiliștii” de la Iași, „combătuseră socialiștii moldoveni, binemeritau de la țară”. (16 aprilie)[33] O zi mai târziu, Ion Brătianu revine în discuție, ca și imoralitatea liberalilor, pe care acesta a tolerat-o foarte bine. Discuția despre meritocrați și onești continuă, citându-se un discurs al lui Ion Brătianu, care se felicita că lupta împotriva privilegiaților s-a încheiat, și că țara are nevoie de oameni capabili și cinstiți, pe care Eminescu îi găsește și în rândurile conservatorilor, cum au arătat întâlnirile prim-ministrului cu P.P. Carp în ultima vreme.[34] Tandemul Brătianu-Rosetti este din nou evaluat, de data aceasta din perspectiva complementarități lor. Cel dintâi ca om al sistemului, celălalt cu mare influență asupra mulțimilor. Roseti, rămas singur, nu l-ar fi putut accepta decât pe fratele lui I. Brătianu, singura garanție că nimic nu se va schimba. (22 aprilie)[35]

Eroismul soldaților români ne-a adus independența și regatul, numai că noua țară este a patrioților de meserie și a claselor consumatoare, față de singurul producător adevărat – țăranul, susține Eminescu la 26 aprilie.[36]

Memoriile Regelui Carol I al Romaniei - Vol. I

Disponibilă la: Libris.ro

Peste toate însă este de remarcat că deși în două scrisori către persoane diferite Eminescu s-a plâns de tracasările proclamării regatului,[37] el nu s-a simțit obligat să scrie în zilele festive niciun articol explicit. Mai mult decât atât, în ziua de 10 mai 1881, „Timpul” republica Scrisoarea a IIIa, care cunoscuse pentru prima oară lumina tiparului câteva zile mai devreme, în numărul din mai al „Convorbirilor literare”. Citită azi, dar așezată în perspectiva evenimentelor care tocmai se consumau, prima parte a poemului este un elogiu adus străvechilor timpuri voievodale, când țara era gospodărită cu plugul, și apărată cu sabia, în fruntea ei aflându-se un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, numit Mircea cel Bătrân, la data întâlnirii cu Baiazid (1394-1395), totuși, un bărbat în plină putere, undeva între 25-28 de ani, și sub înfățișarea căruia trebuie să-l căutăm mai degrabă pe Matei Basarab. Fără a fi un dușman al monarhiei, marele poet ar fi dorit ca noua instituție să-și tragă seva din istoria Barasabilor și a Mușatinilor, și nu să fie un produs importat, având în frunte un prinț străin de tradiția românească, și căruia râul și ramul nostru n-ar fi avut cum să-i fie prieten.

Critica indirectă a unei forme de stat care se îndepărta de trecutul voievodal se asocia cu virulența atacurilor la adresa clasei politice liberale, în prelungirea aproape firească a publicațiilor sale cotidiene din acel an.

Luna mai s-a consumat în euforia încoronării[38] desfășurată potrivit dorinței lui Carol I în sala tronului, și în manifestările festive care i-au urmat, zădărnicite oarecum de vremea rea, instalată încă de la sfârșitul lui aprilie. Regele se bucură însă ca un copil, și găsim în jurnal aprecieri de genul: „Între discursuri, al meu a fost aplaudat furtunos” sau două zile mai târziu, la o trecere în revistă a trupelor, „enorm de multă lume pe străzi”.[39]

Discurs Carol I - 10 mai 1881, Proclamarea Regatului

Transcrierea în limba română a discursului regelui Carol I, rostit la 10 mai 1881, cu ocazia încoronării. Fotografie realizată la Arhiva Națională a României, Fond Casa Regală, Dosar 4/1881, fila 3. Preluarea imaginii este interzisă.

Două chestiuni devin preocupante: pagubele mari făcute de inundații (Siretul revărsat de mai multe ori, liniile ferate abia construite în Moldova distruse de apele furioase[40]) și spinoasa chestiune a Dunării, în care noul prim-ministru nu vrea să cedeze, iar Camerele fac dificultăți, simțindu-se lipsa lui I. Brătianu.[41] Să fie oare începutul sfârșitului pentru noul guvern abia instalat? Nici zilele următoare nu sunt mai bune, se simte lipsa opoziției odată cu „descompunerea partidului conservator”, presupusă probabil după ce în discursul program din martie și P.P. Carp constatase că nu mai sunt diferențe între liberali și conservatori, iar junimiștii se retrăgeau treptat, constituindu-se într-o grupare aparte, gata să se alăture guvernanților.[42] „Camerele nu lucrează. Totul stă pe loc.” – 22 mai/3 iunie.[43] Totuși regele speră că pentru amânarea datoriei va trece legea căilor ferate – 26 mai/7 iunie.[44] O zi mai târziu, Carol notează că un scandal în Cameră în chestia Dunării îl aduce pe Dumitru Brătianu până în preajma demisiei.[45]

Tunete îndepărtate prevestesc deja furtuna. Încă pe 21 mai fratele Ion, retras definitiv din viața publică pentru refacere și îngrijiri medicale, reapărea proaspăt.[46] Bine-nțeles, „treburile nu merg deloc” (29 mai/10 iunie), iar pe 30 mai/11 iunie, liberalui Gh. Chițu comunică regelui că la Cameră D. Brătianu nu se mai bucură de încredere.[47]

Scrisorile trimise de Carol în aceste zile detailează cum am mai semnalat chestiunile momentului. Astfel, Karl Anton află (29 mai 1881) că Parlamentul a devenit mai îndrăzneț în ultima vreme și după ce a votat înainte de 10 mai tot ce i s-a cerut, (surprinzătoare afirmație pentru un monarh recunoscut pentru respectul atribuit Constituției și statului de drept), face grea viața miniștrilor, compromite relația cu Austria în chestiunea Dunării și refuză să voteze o nouă convenție pentru răscumpărarea căilor ferate.[48] În înțelegere cu liderii liberali și în intenția de a facilita o viitoare alianță cu Puterile Centrale, suveranul ar dori să se cedeze pretențiilor Austro-Ungariei, în chestiunea comisiei mixte Galați-Vârciorova, și să se acopere toate datoriile pentru căile ferate, așa cum solicită creditorii externi. Prețul acestor ambiții este conflictul dintre guvernul regelui și Parlamentul majoritar, care, în evoluție, va conduce la demisia lui D. Brătianu la începutul lunii iunie 1881.

Scrisorile Regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905

Disponibil: Libris, Librarie.net.

În paginile ziarului condus de Eminescu, luna mai începe în forță, cu un comentariu sarcastic la adresa discursului program al prim-ministrului D. Brătianu. Reluând un pasaj care se referă la lipsa oamenilor onești (în politică) – un laitmotiv al tuturor articolelor, consacrate acestei scurte guvernări, Eminescu constată cu amărăciune că e primul program al primului guvern regal, caracterizat prin „sărăcie de adevăr și lipsă de sobrietate”, iar noul prezident al cabinetului e trimis să citească introducerea cronicii lui Miron Costin.[49] Pe 6 mai, într-un alt editorial, se vorbește despre poziția aristocrației în viața de stat, și apar și câteva considerații despre rolul monarhului, care ar trebui să îndemne la „înaintarea meritului și a muncii”, din care să se nască o nouă organizare socială. Și un avertisment pentru regele care își așteaptă coroana și care ar fi trebuit să știe, încă de când a venit în țară că „oamenii legați de secole de acest pământ nu sunt dușmanii lui… ci doar cei care au uzurpat dreptul de a fi doar ei români”.[50] Discuția despre stat continuă, și Eminescu îl definește ca pe un produs natural, cu faze de dezvoltare asemeni organismelor vii, arătându-se rezervat față de etapa sa actuală, pe care o numește răspicat „demagogică”, în care toate problemele erau rezolvate de o clasă de profesioniști ai politicii. În același timp, Eminescu își exprimă admirația pentru varianta oligarhică,  condusă de o categorie socială care prin apartenență și tradiție unește prezentul cu trecutul și viitorul.[51]

În ziua încoronării lui Carol, pe lângă Scrisoarea a IIIa, el publică și un editorial în care aduce vorba despre „Ceasornicul domnilor”, bine-cunoscuta scriere de secol XVI, în care se găsesc referințe la viața împăratului roman Marcus Aurelius, și sfaturile sale privitoare la educație și cârmuire, toate tălmăcite de Nicolae Costin, fiul lui Miron, și sugerează regelui să aibă o lungă reflecție despre trecutul acestei țări, în comparație cu „zgomotul asurzitor al realității”. „Astăzi însă, când demosul determină viața publică, suveranul nu mai este un suprem element de control, ci un reglator al mecanismului statului”, mai mult decât oricând Eminescu deosebește în această zi festivă partea decorativă care rezultă din ziarele guvernamentale potrivit căreia țara merge bine în toate, și realitatea „deficitului bugetar, ștergerii meseriilor indigene și înlocuirii lor cu produse străine și nepăsarea pentru populația producătoare”.[52]

Chestiunea monarhiei nu este însă închisă. Într-un comentariu la un articol din „L’Indepedence Roumaine” , în care se cerea presei să apere prestigiul oricărui demnitar investit cu încredere de rege, se spune clar că atâta vreme cât avem o majoritate parlamentară (liberală) și un cabinet în care C.A.Rosetti s-a ales ministru, suveranul putea să spună că nu se încrede nici în unii, nici în alții, dar cum n-ai de unde alege, „va mai merge cum a mai mers”, căci a voi azi binele unui popor se dovedește a fi periculos și pentru rege, și pentru un partid (14 mai).[53]

Pe 16 mai, Eminescu se contrazice din nou cu „Românul”, pentru care armata teritorială și nu cea permanentă câștigase ultimul război, punând punctul pe „i” cu rigoarea-i cunoscută.(16 mai)[54] Apoi, comentându-se primele zvonuri despre remanierea guvernului, doar la câteva zile după încoronare, Eminescu pune în discuție cele două măsuri pe care Rosetti ar dori să le impună, dar pe care poetul le consideră de „corupție politică”: electivitatea magistraților și votul universal. Adresându-se din nou regelui, el dorea să știe dacă monarhia și alegătorii vor agrea demagogia republicană într-un stat dinastic. (17 mai)[55] O zi mai târziu, Eminescu se întreba din nou, de data aceasta de nu cumva serbările încoronării nu au ascuns concesiile făcute Austriei de cabinetul Brătianu-Boerescu, fiecare pas înainte al României având prețul său. (18-19 mai)[56]

Era și momentul pentru o asemenea discuție, pentru că în numărul din 25-26 mai al „Timpului” aflăm că la Senat cei doi mai sus numiți au declarat că nu au luat niciun angajament în chestiunea Dunării. Ar fi urmat, cum se aștepta, un vot de încredere în guvern, dar înaltul for nu și-a depășit ordinea de zi anunțată. Blocajul este complet și la Cameră, unde o moțiune pe același subiect este respinsă. (29 mai)[57] Într-un scurt articol, suntem de-acum în 30 mai, Eminescu își precizează încă odată poziția. Să fie respectat tratatul de la Berlin, privind libertatea deplină de navigație pe Dunăre, fără a admite preponderența oricăreia dintre cele două mari puteri, interesate politic și economic pe țărmurile Dunării.[58]

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1821-1891 - Sabina Cantacuzino

Disponibil: Libris, ebook-Elefant.

Evenimentele din Cameră grăbesc sfârșitul guvernului D. Brătianu. În primele trei zile din iunie Carol și Leopold petrec o scurtă vacanță la Sinaia, înainte de plecarea celui din urmă spre țară, prin Predeal.[59] La 4/16 iunie, noi îngrijorări: situația e nesigură, Camera nu lucrează, Rosetti și D. Brătianu lasă să se întâmple inevitabilul.[60] A doua zi, E. Stătescu, demisionar, comunică la Palat că situația e imposibil de menținut, câtă vreme Camerele sunt în dezacord cu premierul și îi cer demisia.[61] La 6/18 iunie, Stătescu revine și el cu demisia, șeful cabinetului mai rezistă, „dar ar face bine de-ar pleca”, scrie Carol în Jurnal.[62] La 7/19 iunie, și Rosetti a schimbat macazul. „Nu merge treaba cu D. Brătianu.” Năzuros, acesta rezistă, deși regele îi cere să asculte voința majorității din Cameră.[63]

În fine, se rostește și numele celui care a lipsit două luni și e acum atât de regretat: Ion Brătianu.[64] Nu trec nici 24 de ore și președinții celor două Camere îl propun pe șeful liberalilor în fruntea unui nou guvern, după ce, în fine, încăpățânatul său succesor-predecesor a înțeles că nu mai poate rămâne și își prezintă demisia sa și a întregului cabinet.[65] Acum I. Brătianu face mofturi. L-ar dori pe Rosetti prim-ministru. Regele, în poziția ultimului decident, se pronunță limpede: „Eu îl vreau însă pe el.” Până seara, noul-vechiul guvern e restabilit, cu Rosetti la Interne și Stătescu la Externe[66] și depune jurământul. Ca și cum asta așteptau,            își revin și Camerele, care în noile condiții „lucrează destoinic”. (12/28 iunie)[67] Votează convenția pentru terminarea datoriei față de Berlin, nu și convenția cu bancherii germani, pentru care se va face un împrumut. În chestia Dunării, „unde noi am întins mâna”, s-ar accepta comisia mixtă, dar fără vot preponderent pentru Austro-Ungaria”.[68]

Peste o lună (11/23 iulie), într-o altă scrisoare pentru Karl Anton, Carol face bilanțul celor 6 luni abia trecute din an. Surprinde că referirile la regat și încoronare lipsesc cu desăvârșire, făcându-se însă aprecierea că schimbarea de guvern din iunie „a fost un punct de cotitură în politica noastră internă”. Ion Brătianu a rezolvat deja câteva probleme. În cea mai delicată chestiune a momentului, lucrările comisiei Dunării, „niciun om politic și nici el nu vor susține punctul de vedere austriac.” Afacerea căilor ferate merge mai departe. Situația financiară „strălucită” a mărit atractivitatea țării, și oamenii de afaceri sunt foarte interesați. Odată evidențiate aceste succese, Carol reține și punctele slabe ale guvernării, administrația ineficientă și amenințarea cu disoluția partidului conservator.[69]

În primele zile ale lui iunie, Eminescu rămâne la chestiunea Dunării, pentru a construi un scenariu în bună măsură plauzibil. Marile Puteri occidentale, interesate în liberalizarea navigației pe fluviu, ar fi susținut oricum regatul, dar I. Brătianu și Boerescu, în căutarea alianței cu Austro-Ungaria, i-ar fi promis preponderența în comisia mixtă. În preajma încoronării, știind că trebuie să-și țină cuvântul, au acuzat Parlamentul de hoție. Când s-a ajuns la chestiunea Dunării, Marile Puteri, scârbite de promisiunile guvernului Brătianu, au dat dreptate exigențelor monarhiei dualiste. D. Brătianu, ajuns din nou în fruntea guvernului, a repetat acuzele fratelui său. Această situație nu va dura, crede Eminescu, și liberalii au nevoie de Brătianu, și reciproca e valabilă, complicitatea dintre părți fiind desăvârșită. (3 iunie)[70] Lupta politică cu cei de mai sus continuă, ca și polemica cu „Românul”. La acuzele potrivit cărora conservatorii n-ar avea program, poetul răspunde, formulând programul liberal deja cunoscut: nepotism, cumul de funcții, păsuială, diurne oneroase, corupție. (6 iunie)[71] Ca o tristă confirmare, 24 de ore mai târziu, vine vestea despre demisia ministrului de război Slăniceanu, lovit de un vot de blam al Parlamentului, pentru diverse afaceri cu furniturile armatei, și cu furajul cailor din Dobrogea (7 iunie).[72] Pe 9-10 iunie la ordinea zilei se află răscumpărarea liniei ferate Cernavodă-Constanța, construită sub vechea stăpânire otomană, „care mai alaltăieri costa 9 milioane, și acum din senin costă 17 milioane”.[73] Exasperat, autorul adaugă într-un alt articol. „Dacă sub Carol  Îngăduitorul se pot întâmpla multe, nu trebuie să uităm că îngăduința este pasivă și că nu poate da măsura suficienței cu care se poate abuza de ea.”[74] În fine, pe 10 iunie se află de plecarea lui D. Brătianu, acum oficializată, și Eminescu se ar vrea să știe cine îi va lua locul. Răspunsul a venit imediat, când P. Grădișteanu, încălcând uzanța constituțională, care cerea regelui să se consulte cu șefii Camerelor pentru desemnarea unui nou premier, l-a propus direct pe I. Brătianu.[75]

Instalarea noului guvern e salutată printr-un editorial virulent, în care se afimă răspicat că reîntoarcerea la putere a liderului liberal este primită cu cea mai adâncă neplăcere. Fără o țintă serioasă, compus numai din persoane care și-au dovedit incompetența, cabinetul recent numit „e un ragoût (o friptură cu legume și paste cu sos) pietrificat și încălzit, spre a se fierbe în el stârvul unor scabroase afaceri”. Constituit doar pentru a acoperi alte acte de corupție, nu este exclus ca noul executiv să adopte în chestiunea Dunării soluția Brătianu-Boerescu în vacanța parlamentară, și să pună Camerele, la reîntoarcerea în toamnă, în fața faptului împlinit. (11 iunie)[76] Aflăm de asemenea din „Timpul” că în corpurile legiuitoare s-a citit programul noului guvern, s-au ales șefii Camerelor, unul dintre ei chiar fostul prim ministru – D. Brătianu. Acesta s-a adresat Parlamentului spre a prezenta întâmplările care l-au dus la demisie, și apoi „l-au aruncat într-o altă funcție”, după care declară franc: „Să nu ne facem iluzii, situația este foarte gravă, pericolul cu atât mai mare cu cât vine de la noi înșine, de la reprezentanța națională”, și reluând o discuție mai veche: „Nu vedeți că de îndată ce am devenit stăpâni pe destinele noastre am arătat că nu suntem decât un putregai care se macină și se preface el însuși în țărână”.

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit corespondenta inedita Mihai Eminescu-Veronica Micle

Disponibil: Libris.

Cu seriozitate, bărbăție, muncă, așa se pot îndrepta lucrurile, susține noul președinte al Camerei. Totuși, într-un comentariu, Eminescu observă că atât de sincerul fost prezident de consiliu, nu a avut tăria de caracter să refuze fotoliul din fruntea Adunării, (12 iunie)[77] și probabil, pentru celelalte afirmații, de o extremă gravitate, abia dacă merită să fie luat în serios, și asta doar cu condiția unui rezultat binefăcător. (13 iunie) [78] Cât despre programul noului cabinet (cu numărul 40)[79], principiile îi lipsesc cu desăvârșire, nu și vechile apucături, cel mai recent exemplu fiind cele 8 milioane lei diferență la răscumpărarea căii ferate dobrogene.[80]

Totuși, un ecou al repetatelor discuții din presă și Parlament (17 iunie) nu este de neglijat, și cu asta încheiem și noi. Corpurile legiuitoare își sfârșeșc sesiunea fără a fi votat modificarea proiectului Cernavodă-Constanța, iar noul prim-ministru a ordonat constituirea unei comisii de analiză care însă nu obține votul Senatului, maturul corp arătându-și deplina încredere în guvern. Ceea ce nu mai era de demonstrat.[81]

Lungul excurs în Jurnalul și corespondența regelui, dar și lectura articolelor eminesciene, au pus față în față două moduri de a face politică. Unul tranzacțional, uneori în afara moralei, încărcat cu compromisuri de tot felul, cu alegerea răului mai mic, și pentru că suntem sub regimul votului, fie el și cenzitar, prin cultivarea de susținători și simpatizanți, în parte adunați și din afara meritocrației. În acest spațiu în care doar puterea contează, viziunea detailată în principii și programe, are întotdeauna un rol secundar. Definită ca artă a posibilului, această politică adună prozeliți și satisface interese.

Celălalt mod de a desfășura această activitate ține de ideal și se măsoară în radicalitatea convingerilor și în nobleațea căutării devotate a adevărului și aparține de regulă analiștilor și ziariștilor dedicați, din categoria cărora a făcut parte, cu asupră de măsură, și Eminescu. „Nimeni nu l-ar fi făcut să susție o idee care nu era a lui”, a afirma Gh. Păncescu, coleg de redacție, și mai apoi succesor al său la conducerea publicației conservatoare „Timpul”. Dar nu spusese chiar marele poet „Cititorii știu bine că suntem gura adevărului, iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm un corectiv în contra vicierii spațiului public. Domnii aceștia se pot supăra pentru că le vorbim verde, ne pare chiar nouă rău că trebuie să atingem atâtea susceptibilități, dar nu avem ce face.”

Astfel, ocazia proclamării Regatului apare astăzi și ca un succes personal al lui Carol I, dar și drept o bună ocazie de strângere a rândurilor partidului guvernamental, în anii anteriori zdrențuit de mai multe dizidențe, și o bună ocazie pentru liderul său, puțin observat la ceremoniile proclamării, să nu-și încalce convingerile anti-monarhice, dar în același timp să-și consolideze în noile condiții autoritatea în partid și guvern.

Într-o încercare tactică foarte abilă, Ion Brătianu a provocat în aprilie 1881 o criză politică, care, indiferent de motivele ei, a fost sigur că suveranul o va rezolva cum și-a dorit, aducându-l în fruntea unui nou cabinet pe fratele Dimitrie, tutelat însă de C.A. Rosetti și E. Stătescu, oamenii săi, garanția că și fără el guvernul se va mișca în direcția dorită. Absolvit de corvoada participării la serbările încoronării, I. Brătianu, mai ieri retras definitiv din politică, s-a reîntors în iunie „proaspăt”, momentul ales fiind tocmai acela când conflictul dintre D. Brătianu și Parlament amenința cu noi crize. Regretat de toți acum, I. Brătianu inaugura alți șapte ani la putere, într-un mandat prelungit cu trei rânduri de alegeri, și rămas în amintire drept unul autoritar, un adevărat „vizirat”.

Astfel, liderul liberal maximiza în folos propriu și pentru partidul său proclamarea Regatului, conducând firesc la concluzia că suveranul constituțional avea doar menirea să echilibreze o balanță politică, altfel mereu înclinată spre partidele aflate la putere, din care se formau majoritățile parlamentare și guvernele. Se confirma astfel și îngăduința lui Carol, atât de des prezentă în publicistica eminesciană, care nu-și valorifica astfel în planul vieții publice decât răbdarea, echilibrul interior și înclinația spre toleranță.

Puțin înțeles în vremea sa, considerat de unii contemporani „trei sferturi dus din lumea aceasta”, marele poet rămâne și azi un model de principialitate și intransigență, negat și în zilele noastre mai cu seamă de cei care nu au răbdare să-i citească întreaga operă. Departe de a fi un retrograd care nu poate suporta prezentul pentru că nu-și dorește decât trecutul în care îl scufundă reveriile sale romantice, Eminescu este de fapt un spirit modern, prin care înțelege însă, după inspirație britanică, gradualitate, reconcilierea tradiției cu inovația, și nevoia de a da un nou conținut unor forme străvechi. Pentru a da un exemplu, elogiul societății medievale și repetatele întoarceri la Matei Basarab nu înseamnă că și-ar fi dorit să trăiască în acele vremuri, ci doar că admira acea societate, pentru rosturile, echilibrele și solidaritățile ei aproape complet absente în România de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În societatea timpului său, „oligarhii” timpurilor străvechi, care știau să organizeze forțele productive, și la nevoie să le acorde protecția cuvenită, fuseseră înlocuiți cu o „clasă superpusă” de demagogi și de hoți, în disprețul suveran al țărănimii care ducea în spate întreaga povară a țării.

Nici în politica externă regele și poetul nu au viziuni apropiate. Legat din lumea din care a venit, Carol ar dori o alianță cu puterile germanice, oportună mai cu seamă după războiul ruso-turc și pierderea sudului Basarabiei. Dar Austro-Ungaria vecină, sub autoritatea căreia se află câteva milioane de români, și curentul general de opinie anti-dualist din România, îl îndeamnă și aici la prudență și la atitudini bine controlate. Avertizat asupra pericolului expansionist rus, care chiar în acei ani visa la o confederație care ar fi înglobat întreaga Europă centrală și răsăriteană, Eminescu visa la insula de latinitate, pe care o vedea împlinită în țara sa, într-un spațiu care să impună ordinea și cultura împotriva forțelor promotoare ale haosului și destructurării venite acum din nord și identificate cu Rusia țaristă.[82]

În chestia Dunării, spre deosebire de suveran și liberali, gata să facă anumite concesii Austro-Ungariei, Eminescu se pronunța ferm pentru respectarea tratatului de la Berlin (1878) și implicit a drepturilor suverane ale tuturor riveranilor.

Viața a mers mai departe și pentru personajele noastre. Carol avea să rotunjească 48 de ani de domnie, marcați în continuare de succese, dar și de eșecuri. Expoziția jubiliară din 1906 a fost urmată de marile răscoale, iar campania din Bulgaria de Consiliul de Coroană din august 1914. Un timp al istoriei se încheia tragic pentru suveran, care ascunsese principalele alianțe ale României, și care se trezea acum singur și izolat, așteptându-și sfârșitul ca pe o izbăvire. Nu degeaba Iorga scrisese, în zilele funeraliilor sale, că își găsise odihna veșnică alături de Radu de la Afumați, de care îl apropia domneasca lor viață care însemnase „război în afară, zbucium neîntrerupt, silințe fără odihnă și jerfte fără mângâiere”.[83]

Dar nici intransigența marelui poet n-a avut un alt deznodământ. După atâta timp de la cele întâmplate lui Eminescu în vara 1883, nu știm încă ce l-a îndepărtat de la „Timpul”. O boală necruțătoare sau o diversiune, menită să-l compromită și să-l excludă astfel din viața publică? În anii ce i-au mai rămas de trăit, prietenii săi s-au străduit să-i caute sănătatea și să-i găsească un loc linistit pentru supraviețuire, dar este încă un subiect în discuție dacă atunci geniul său se scufundase sau nu în întuneric.

Într-un fel semnificativ, regele și Eminescu se întâlnesc pentru ultima oară sub semnul tragediei personale a marelui poet, într-un text care reproduce o convorbire a sa, trei zile înainte de a muri. Acolo, întrebat cine este, el declară a fi fiind Matei Basarab împușcat la ordinul regelui de Petre A. Poenaru, pentru că se temea să nu îi ia moștenirea voievodală.[84]

Și m-am gândit, reîntorcându-mă la statuile din centrul Bucureștilor, că marele poet ar trebui reprezentat mai degrabă ca un luptător (Dacă tu ai ști problema ăstei vieți cu care lupt…), iar Carol I ar putea intra în conștiința românească drept marele politician al compromisului, într-o atitudine plină de o adâncă înțelegere și îngăduință.


 

Note:

[1] Carol scrie că deși nu s-a putut stabili o altă dată mai târziu de 10-22 mai, el ar dori să aștepte până la toamnă, presante fiind acum complicațiile orientale și propaganda rusă care inventă crize ministeriale. Comerțul cu cereale revigorat la sfârșitul iernii și reactivarea schimburilor au adus bani în țară și au rezolvat criza monetară. S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 93.

[2] Perechea princiară află la masă „vestea oribilă” a atentatului contra țarului Alexandru al II-lea; după un sfert de oră se comunică moartea sa „în chinuri îngrozitoare”. Pe 2/14 martie se află amănunte și pe 5/17 martie are loc un serviciu funebru „grandios” la Mitropolie. Memoriile regelui Carol I, IV, p. 377-378.

[3] Carol I, Jurnal, p. 55.

[4] Eminescu accentuează pornind de la lejeritatea cu care Brătianu e dispus să se acorde noului suveran orice titlu, „popă și Dumnezeu chiar”. Apoi, ca de obicei, autorul nu înțelege la ce bun această schimbare de formă, „câtă vreme oamenii sărăcesc și mor, datoriile statului cresc, nimeni nu oprește nelegiuirile, iar ilegalitatea crește cu fiecare zi”. „Dl. Vernescu a interpelat…”, 3 martie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 90-91. Pe 5 martie, poetului i se atribuie mai multe articole. În cel dintâi, el reproduce dintr-o gazetă austriacă un punct de vedere asupra regatului. După ce se afirmă că la Viena a fost respinsă titulatura de Rege al românilor, pentru aceea de Rege al României, considerată neutră, și după ce i se recomandă lui Carol să intre în alianța austro-germană, se exprimă temerea că actul pregătit la București nu va înlătura posibilul înec al unui stat mic, asemeni României, în valurile imperiului slav. „În privirea ideii…”, 5 martie, Ibidem, p. 92-94.

[5] În aceeași zi, cu specială referire la cele de mai sus, „Românul ne somează…”, Ibidem, p. 95-96, Eminescu consideră că opinia lui Maiorescu potrivit căreia Occidentul, prin armele și inteligența germană poate învinge „curenturile de cucerire din Răsărit”, nu ține cont de faptul că un partid, care nu e la putere (și conservatorii nu erau), nu poate stabili un program absolut în ciuda evenimentelor, a războaielor, sau a diplomației europene.

[6] Carol I, Jurnal, p. 56, pentru toate cele trei zile. De fapt, primul ministru se temea de o înțelegere ruso-austro-ungară, îndreptată împotriva României, și în perspectivă s-a grăbit cu proclamarea, și pentru a îmblânzi monarhia dualistă a făcut unele concesii în chestiunea Dunării, motiv pentru care ar fi acceptat înființarea Comisiei mixte, lăsând-o însă în subordonarea Comisiei europene a Dunării. Vezi Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 113. Deloc întâmplător însă, în succesiunea acestui eveniment care consolida totuși poziția României, cele două partide naționale din Transilvania s-au unificat (12-14 mai 1881). Vezi și I.A.Pop, I. Bolovan, Istoria Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Enikon, 2013, p. 269-270.

[7] Carol I, Jurnal, p. 56.

[8] Discursul lui Maiorescu trebuie plasat în contextul tentativei de asasinat a lui Ion Brătianu din decembrie 1880, arestării și expulzării unui grup de socialiști ieșeni, care dorise să aniverseze deceniul comunei din Paris, și asasinării țarului Alexandru al II-lea. În discurs, Titu Maiorescu ataca spiritul revoluționar al ziarului „Românul”, care surpă din temelii „edificiul monarhiei constituționale”, și pe C.A. Rosetti, care îi simpatiza pe socialiști și pe republicani. După alte relatări, ședința parlamentară din 13 martie 1881 ar fi fost dedicată în întregime atentatului din decembrie 1880 și implicit presei, în context fiind citate numeroase articole din „Timpul”, în ideea că acestea instigă la răsturnarea ordinii sociale. În context, I. Brătianu ar fi declarat că nu va face procese de presă decât atunci când va fi convins că este pus în pericol statul român. După șapte ore de dezbatere, și promisiunea că discuția se va relua a doua zi, și cu alți oratori, liberalii, „simțind înfrângerea, hotărăsc să proclame a doua zi Regatul.” (Titu Maiorescu). Vezi N. Georgescu, Moartea antumnă a lui Eminescu, 1883-1889, Cartier, 2002, p. 130-132. Pentru același subiect, dintr-o altă perspectivă, A. Stan, op.cit., p. 135.

[9] „Toți miniștrii spun că nu mai pot fi oprite Camerele să proclame Regatul. Majoritatea nu mai vrea să aștepte”. Carol, luat pe nepregătite, invocă doliul după moartea țarului Alexandru al II-lea. Miniștrii merg la Cameră, unde, trecut prin secțiuni, proiectul este adoptat în unanimitate. Noua lege are doar două puncte, România lua titlul de Regat, iar Carol I, pe acela de Rege. La 14 martie, Senatul a procedat identic. Carol I, Jurnal, p. 57, Apostol Stan, op. cit., p. 136.

[10] Supriza prințului la 14 martie se confirmă și într-o scrisoare ulterioară. La 22 martie/3 aprilie 1881, adresându-se Mariei de Flandra, el afirma că „proclamarea… a venit atât de repede, încât eu însumi am fost surprins.” Camerele care au declarat miniștrilor că vor rezolva chestiunea, malgré eux, s-au hotărât pentru o acțiune rapidă, pentru că erau intrigi în joc, care ar fi amânat și compromis acțiunea. S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 95-96, vezi și comentariile aceluiași, în Carol I și politica României, 1878-1912, București, Paideea, 2007, p. 27. Și Mite Kremnitz spune că atunci Carol a cedat dorinței miniștrilor săi și Parlamentului, și că pe cât de neașteptată a fost împlinirea acestui act, pe atât de mare a fost entuziasmul întregii populații. În Regele Carol al României, un simbol al vieții, București, Editura Stabilimentului de Arte Grafice „Universala”, 1903, p. 92-93.

[11] Carol I, Jurnal, p. 57.

[12] T. Maiorescu, Însemnări zilnice, II, (1881-1886),  p. 10, vezi și Z.Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, vol. I, București, Ed. Cartea Românească, p. 412.

[13] Există și opinii că refuzul conservatorilor de a forma un guvern de uniune națională și dorința lui Ion Brătianu de a consolida pozițiile liberale au fost bune pretexte și pentru accelerarea proclamării regatului, și pentru retragerea de mai târziu a lui I. Brătianu, ambele la fel de surprinzătoare. S. Cristescu, Carol I și politica României, p. 28.

[14] „O broșură…”, 12 martie 1881, M. Eminescu, Opere,XII, p. 98-99; „Și îndeplinim o datorie…”, 13 martie 1881, Ibidem, p. 99-100.

[15] „Într-unul din numerele trecute…” 17 martie 1881, Ibidem, p. 102-103.

[16] „În fine, … nu afirmăm…” 18 martie 1881, Ibidem, p. 103-105.

[17] Carol I, Jurnal, p. 58.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 59.

[20] Pe 21 martie/2 aprilie, Ibidem.

[21] Pe 22 martie/3 aprilie, în scrisoarea către Maria de Flandra, Carol descrie „măreața manifestație care a durat o săptămână”, „cu românii fraternizează și coloniile maghiară și germană”, „șuvoaie de depeșe curg spre Palatul regal”, „toți se bucură de noi… și toți ne favorizează. După lupte grele am obținut un rezultat măreț, am împlinit un act cu semnificație în istoria universală, toți ochii lumii sunt ațintiți asupra noastră.” S. Cristescu, Corespondența particulară a regelui Carol I, p. 96. Păstrând proporțiile, parcă îl înțelegem mai bine pe Nae Cațavencu, ce în vârtejul aceluiași entuziasm, cu „Scrisoarea pierdută”, suntem doar trei ani mai târziu, se adresa alegătorilor săi în termeni aproape similari.

[22] Carol I, Jurnal, p. 60.

[23] Programul lui P.P. Carp fusese prezentat în Parlament la 30 martie/11 aprilie, dar termenul de „Eră nouă”, care anunța o epocă de schimbări adânci după proclamarea regatului „se lățise mult”, și cu câteva zile înainte, la 21 martie 1881, Maiorescu publica în „Timpul” un articol în care se îndoia că după ce nu vor mai fi la putere, liberalii vor rămâne la fel de monarhiști. În consecință se întreba: „ce diferență mai este astăzi între putere și opoziție”. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 122.

[24] „Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…” 20 martie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 106-108.

[25] Scrisoarea către Fritz von Hohenzollern, S. Cristescu, Carol în corespondența particulară, p. 97-98.

[26] Ibidem, p. 98-100.

[27] După ce se votaseră două convenții de extrădare cu Italia și Belgia, exclusive pentru delicte de drept comun, la începutul lui aprilie guvernul prezenta acest proiect de lege, în care, după ce se sublinia că în România este respectat „dreptul de azil și ospitalitate”, acesta nu mai poate fi aplicat, când refugiații sunt liberi „să înceapă acțiuni de crimă politică, propagând idei perverse și distrugătoare”. (3 aprilie 1881) În context se prevedea că străinul care prin conduita lui ar compromite siguranța internă și externă a țării, sau ar urmări răsturnarea ordinii politice și sociale în România, putea fi constrâns la expulzare. A. Stan, op.cit., p. 138. Proiectul a fost adoptat în Cameră la 4 aprilie cu 45 bile albe și 25 negre, o majoritate mai confortabilă având în Senat, 35 pentru și numai 5 contra. Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, p. 273-274.

[28] Carol I, Jurnal, p. 63-64.

[29] N. Georgescu, op.cit., p. 107.

[30] „Criza ministerială… ” 8 aprilie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 128-129.

[31] „Într-un articol cu mult prea lung…” 9 aprilie 1881, Ibidem, p. 130-131.

[32] „D. Dimitre Brătianu sosește…” 10 aprilie 1881, Ibidem, p. 131-132.

[33] „La întrebarea…”, 16 aprilie 1881, Ibidem, p. 136-137. Eminescu afirma că legea contra străinilor este monarhică, dar dezbaterile din Cameră și absența lui C.A. Rosetti de la presedenția forului legislative erau dovada că „majoritatea compusă din demagogi a început să șovăie”, cu concluzia „majoritatea s-a arătat incapabilă de a-și aplica în mod organic regalitatea pe care a votat-o, și nici nu pricepe ce i se cere”, I. Brătianu și Rosetti invitându-se pe rând să și-o asume. „Retragerea dlui Brătianu…”, 11 aprilie 1881, Ibidem, p. 133-134.

[34] „Cugetați ne zice…”, 19 aprilie 1881, Ibidem, p. 140-142.

[35] „Aproape toate ziarele…”, 22 aprilie 1881, Ibidem, p.144-146.

[36] „Niciodată n-a existat rivalitate între aristocrația de naștere și aristocrația intelectuală, dar amândouă acestea au avut adesea un dușman în aristocrația averii mobiliare și a banului.” Cei din urmă, susține Eminescu, n-au nevoie nici de character, nici de inteligență, afirmație care, adăugată celei din text formulează concepția poetului conform căreia burghezia financiară este prin excelență o clasă neproductivă, care aduce cu sine decăderea statului. Vezi și „A discuta cu ignoranții…”, 26 aprilie 1881, Ibidem, p. 148-151.

[37] Mai cu seamă în scrisoarea din 18 martie 1881 către tatăl său. Vezi Torouțiu-Cardaș, Studii și documente literare, vol III, București, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1932, p. 141-142.

[38] Mai nou, P. Dominte, Studiu despre proclamarea regatului României. Festivism și politică, în „Studii și articole de istorie”, LXXVIII, 2011, p. 255-276.

[39] Carol I, Jurnal, 10 mai 1881, p. 71, 13 mai 1881, Ibidem, p. 72.

[40] Ibidem. Aprecierea că Siretul a făcut devastări mari, în 18 mai, Ibidem, p. 73.

[41] În mai 1881 se deschisese o nouă sesiune a Comisiei Europene a Dunării, care nu a adus nimic nou, participanții păstrându-și pozițiile anterior anunțate. Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 113.

[42] „Partidul Conservator se descompune…”, Carol I, Jurnal, p. 74. E adevărat, situația opoziției nu era deloc confortabilă, cu un lider recunoscut doar de o parte a vechii conduceri, și cu gruparea junimistă care începea să se coaguleze în jurul lui P.P.Carp, gata să se desfacă și să treacă de partea liberalilor. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 122-123.

[43] Carol I, Jurnal, p. 74.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem. Discuțiile despre soarta guvernului D. Brătianu continuă și în zilele următoare. La 31 mai/11 iunie, Emil Costinescu e de părere că premierul nu se poate menține. Ibidem, p. 75.

[48] S. Cristescu, Carol în corespondența particulară, p. 100-101.

[49] „Cititorii își vor fi aducând aminte…”, 1 mai 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 155-156.

[50] „Să discutăm cu Românul…”, 6 mai 1881, Ibidem, p. 159-160.

[51] „Nu vom discuta cu Românul principii…”, 8 mai 1881, Ibidem, p. 161-163.

[52] „Era un obicei înainte…”, 10 mai 1881, Ibidem, p. 169-170.

[53]L’Independence Roumaine ne caută…”, 14 mai, Ibidem, p. 171-172.

[54] „Trăim într-o țară ciudată…”, 16 mai 1881, Ibidem, p. 173-175.

[55] „Pare-mi-se că am fost proroci…”, 17 mai 1881, Ibidem, p. 175-176.

[56] „Când reprodusesem…”, 18-19 mai 1881, Ibidem, p. 176-177.

[57] În urma altor explicații date de I. Brătianu și V. Boerescu, din care rezultă că guvernul trecut nu a luat angajamente formale în chestiunea Dunării, dar a legitimat totuși speranțele de aranjare așa cum le formulau unele puteri interesate la înființarea comisiei mixte, „Senatul a trecut la ordinea zilei deși dorința categorică a domnului president al consiliului și ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere”. „Vineri Senatul s-a ocupat…”, 25-26 mai 1881, Ibidem, p. 185-186.

[58] „Discuțiunea cestiunii dunărene…”, 30 mai 1881, Ibidem, p. 190-191.

[59] Carol I, Jurnal, p. 76.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 77.

[63] Ibidem.

[64] Pe 7/19 iunie D. Ghica avansase numele lui I. Brătianu. Ibidem.

[65] Pe 8/20 iunie, Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem, p. 68.

[68] La 13/25 iunie, Ibidem.

[69] Scrisoarea lui Carol către Karl Anton, Sinaia, 11/23 iulie 1881, în S. Cristescu, Carol I. Corespondența particulară, p. 101-102.

[70] „A intrat vulpea în sac…”, 3 iunie 1881, M. Eminescu, Opere, p. 193-195.

[71] „Când onor d. Ioan Brătianu s-a retras…”, 6 iunie 1881, Ibidem, p. 197-199.

[72] „Votul dureros al Senatului…”, 7 iunie 1881, Ibidem, p. 201-202. Ironizându-l pe C.A. Rosetti, care îl considera onest pe demisionar, Eminescu referă și la alți miniști, la fel de onești, și la tripleta Rosetti-Carada-Costinescu, un model de „felul care, în afaceri și mai gogonate, poate să scape cineva de neplăcerea voturilor de blam.”

[73] „În numărul trecut am publicat…”, 9-10 iunie 1881, Ibidem, p.202. Drumul de fier Cernavodă-Constanța (Kiustendge) funcționa din 1860, statul roman inițiind tratative de cumpărare imediat după instalarea autorităților românești în Dobrogea. Prima evaluare a stabilit suma de 13 233 000 lei, în vreme ce compania engleză pretindea 16 500 000 lei, sumă care a părut mare la acea vreme, ceea ce justifică și rezervele lui Eminescu. În cele din urmă, statul a intrat în posesia liniei la 10/22 decembrie 1882, la valoarea de 16 459 873 lei, pentru ca abia la 14/26 septembrie 1895 să fie inaugurată legătura teritorială între podurile dunărene și izolarea teritorială a liniei să ia sfârșit. Ulterior, celor 4 stații din 1860 (Cernavodă, Medgidia, Multfatlar și Constanța) li s-au adăugat până în 1896 și stațiile Saligny și Mircea Vodă. Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 128-130.

[74] „Fără a avea daruri…”, 10 iunie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 202-204.

[75] Ibidem.

[76] „Cabinetul Cernavodă – Kiustendge s-a format…”, 11 iunie 1881, Ibidem, p. 204-205.

[77] „Noul minister a citit ieri…”, 12 iunie 1881, Ibidem, p. 205-206.

[78] „E comedie?…”, 13 iunie 1881, Ibidem, p. 206-208.

[79] „Cabinetul numărul 40…”, 15-16 iunie 1881, Ibidem, p. 209-210.

[80] Eminescu se întreba dacă e necesară cumpărarea acestei linii și dacă portul Contanța e destul de însemnat. Deși recunoaște că o comisie a delegaților Camerei a redus prețul la 12 milioane, autorul consideră că și 9 milioane era de fapt prea mult. Înțelegem că marele poet nu era atât împotriva înzestrării țării cu căi ferate, cât mai cu seamă împotriva afacerilor oneroase, care însoțeau aceste dotări de infrastructură, boală veche și încă nevindecată. „Ca de regulă se grămădesc…”, 17 iunie 1881, Ibidem, p. 210-211.

[81] „Ieri s-au închis…”, 20 iunie 1881, Ibidem, p. 214-215.

[82] G. Ceaușescu, Nașterea și configurarea Europei, București, Corint, 2004, p. 166-174.

[83] N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, București, Fundația pentru Literatură și Artă, „Regele Carol al II-lea”, 1935, p. 147.

[84] Textul convorbirii a fost publicat pentru prima oară de Radu D. Rosetti, Tragedia lui Eminescu. Documente inedite, în „Adevărul literar și artistic”, vol III, nr. 95, din 17 septembrie 1922, și reluat cu comentarii de G. Călinescu, op.cit., p. 339-340.

Posted in Istorie, Ora de Ştiinţe and tagged , , , , , , , , , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *