Copil fiind, mi-am dorit mereu un animal în casă, însă pentru părinții mei nu a fost niciodată un subiect de discuție sau negocieri, iar toate tentativele mele au sfârșit trist, una dintre ele, cea cu porumbei, chiar tragic. Cum „averea” mea fizică aproape că nu există, am plecat în lume cu câteva promisiuni pe care mi le-am făcut mie. Una este cea legată de animalele de casă. Nu mi-am permis câine, pisică, în schimb ne-am descurcat minunat cu hamsterii, și de anul acesta cu veverița Cip. Nici nu mai știu dacă a fost moment de nebunie când am luat decizia de a o avea, dar cu fiecare zi care trece îmi dau seama că aveam nevoie de veselia ei, de codița stufoasă agitată nebunește prin casă. Oricât aș fi de tristă sau abătută, suflețelul ăsta mic mă face să râd instant.
În concediu a fost cel mai greu. Nu am putut s-o luăm cu noi, ar fi fost cumplit pentru ea drumul zilnic cu mașina, însă am găsit un suflet de copil care a avut grijă de ea. Surpriza acestei „toamne” însă o reprezintă schimbarea ei de comportament, și adaptarea la „hibernare”. În săptămâna aceea friguroasă și ploioasă, Cip cred că a prins un episod ceva la TV, că se comporta paranoic, de parcă scria undeva mare, Winter is comming! Toată ziulica pitea semințe… în pat, sub pernă, în buzunarul meu de la blugi… noroc că s-a mai îndreptat vremea, dar tot mai are fixații de-astea… ADN-ul va rămâne mereu cea mai mare enigmă… iar cu calendarul naturii nu-i de glumit.
Pregătiri de hibernare, somn în brațe, în tricou… cu picioarele din spate afară.
Azi a dat gata încă o alună. De obicei le roade coaja, până ajunge la miez, și mănâncă pe măsură ce-l descoperă. Azi nu. Azi a ros frumos toată coaja, a scos miezul întreg, și umbla cu el în gușă să-l ascundă. O vedeam cum se plimbă pe sub pătură, ca-n desene animate, când umblă Jerry pe sub covor! Parcă am National Geographic live acasă. A apărut în cele din urmă fără alună, pe undeva a pus-o ea bine… Ce mă uimește e că nu pune în depozit hrană proaspătă – struguri, roșii, castraveți…
Misterul zilei este o nucă. Sunt foarte curioasă cum va ajunge la miez… deocamdată e abandonată, a ales aluna, dar așteptăm. Nu știu nici cum vor fi următorii ani împreună, însă, când stau și scriu, și vine să-mi sară pe umăr și să-mi șoptească la ureche lucruri numai de ea înțelese, nu mai regret deloc că am adus-o acasă.
Sper să vă amuzați cu montajul de mai jos.
