Viziune la 7 ani despre prima zi de școală. (Theodora N.)

Cum să te pregătești de școală

Viziune la 7 ani despre prima zi de școală. (Theodora N.)

Viziune la 7 ani despre prima zi de școală. (Theodora N.)

Iaca și 1 septembrie, punctual, ca de obicei, și nu s-a lăsat așteptat! Mai toată suflarea asociază septembrie cu începutul școlii, ba unii (ăi de sus) fac chiar pe zmeii și propun să înceapă școala mai devreme! Sper sincer să nu li se aprobe, că mie mi se rupe sufletul suficient că se termină vacanța, avem nevoie de jumătatea asta de septembrie să ne obișnuim cu ideea. Dar deocamdată începem pe 14, să nu batem drobul de sare în perete.

Indiferent dacă aveți copii la clasa pregătitoare sau la cele mai mari, vă sfătuiesc să nu dați buzna în raioanele de rechizite. Nu mai suntem pe vremea răposatului, când îți trebuiau pile la librărie ca să iei cele cinci creioane chinezești care se dădeau la setul standard de rechizite. Chiar se găsesc, pe orice drum, la orice oră, cele necesare. Apoi, fiecare doamnă are stilul ei, cerințele ei, și e mai rentabil să așteptați lista. Despre rechizite am mai scris aici, n-ar fi rău să (re)vedeți niște sfaturi mereu valabile. În prima zi, dacă ia la el creioane colorate, niște coli albe, o foarfecă și un lipici, e mai mult decât suficient.

Prima ședință cu părinții. Neapărat tăceți mâlc și vorbiți apoi pe la colțuri că doamna a cerut „mult(e)”. Veniți cu soluții, nu ezitați să vă oferiți voluntar, și solicitați un sistem în care toți părinții, pe rând, să se implice. Face bine și la buzunar, dar și ca exemplu oferit copiilor.

Dacă școala nu are o uniformă impusă, îmbrăcați copilul lejer, dar decent (culorile „școlare” sunt alb, albastru, negru, „ținută office”, și nu roșu, verde, galben, portocaliu, cu sclipici și șnurulețe!). Nu-i puneți în picioare pantofi nou-nouți, că nu face paradă, și nici nu-i condamnat la o zi de chin. Vă recomand pantofi-adidas, negri, simpli, care merg aproape cu orice, și se poate juca în ei. Eu așa văd prima zi: facem cunoștință, discutăm oleacă, și ieșim la joacă, să socializăm.

Mare, „mare” grijă și cu florile! Pun pariu că toată suflarea învățătoarelor este nerăbdătoare să închirieze remorcuța necesară balotului de flori primit la deschidere. Sunt ironică, dar hai să ne oprim (argumente aici)… Dacă vreți musai să-i luați ceva „colorat”, încercați un top de hârtie sau carton. Pariem că va fi de 1000 de ori mai încântată?

Nu uitați să stresați copilul, încă din prima zi, sau chiar de-acum, că gata cu copilăria, dă el de dracu la școală, de-acum începe perioada „aia” când ai teme, crești, devii serios, și nimeni nu-ți mai iartă greșelile. Adăugați că ăsta e serviciul lui, și trebuie să-și ia munca în serios; neapărat completați seara cu impresii de la propriul servici, cât de nașpa a fost, cum nu respectați regulile, vă enervează șeful când vă atrage atenția să fiți punctual, și nu pricepe scuza că e copilul la școală. Dați-i copilului un model „optimist”, și apoi tratați-l la psiholog pentru că nu-i place la școală. Sau… puteți să-i spuneți că vă e dor de anii de școală, când totul era joacă cu prietenii, când doamna vă ajuta să descoperiți tot felul de minuni, și abia așteptați o nouă lecție. Că îl invidiați pentru programul lui lejer, și că nimic nu v-ar face acum mai fericit decât o nouă zi de școală. Nu uitați, copilul învață ce vede, nu ce i se spune.

Sper că nu v-a deranjat tonul ironic al mesajului de mai sus, și recomandările își ating ținta. Ca să înveți de plăcere trebuie să înțelegi că e un privilegiu, și nu o obligație; că înveți pentru tine, și nu pentru ceilalți, și trebuie să-ți descoperi singur acea motivație interioară. Nu le mai tăiați copiilor elanul dat de curiozitatea vârstei.

Acest articol își are originile și în lacrimile unui viitor bobocel de clasă pregătitoare, care plânge că începe școala. De ce? Pentru că a auzit el că durează 13 ani, și dacă începe, nu se mai termină niciodată!

Unde ești, copilărie? Tot aici, doar că un pic schimbată!

 

 

Veveriță siberiană

D’ale lui Cip

Copil fiind, mi-am dorit mereu un animal în casă, însă pentru părinții mei nu a fost niciodată un subiect de discuție sau negocieri, iar toate tentativele mele au sfârșit trist, una dintre ele, cea cu porumbei, chiar tragic. Cum „averea” mea fizică aproape că nu există, am plecat în lume cu câteva promisiuni pe care mi le-am făcut mie. Una este cea legată de animalele de casă. Nu mi-am permis câine, pisică, în schimb ne-am descurcat minunat cu hamsterii, și de anul acesta cu veverița Cip. Nici nu mai știu dacă a fost moment de nebunie când am luat decizia de a o avea, dar cu fiecare zi care trece îmi dau seama că aveam nevoie de veselia ei, de codița stufoasă agitată nebunește prin casă. Oricât aș fi de tristă sau abătută, suflețelul ăsta mic mă face să râd instant.

În concediu a fost cel mai greu. Nu am putut s-o luăm cu noi, ar fi fost cumplit pentru ea drumul zilnic cu mașina, însă am găsit un suflet de copil care a avut grijă de ea. Surpriza acestei „toamne” însă o reprezintă schimbarea ei de comportament, și adaptarea la „hibernare”. În săptămâna aceea friguroasă și ploioasă, Cip cred că a prins un episod ceva la TV, că se comporta paranoic, de parcă scria undeva mare, Winter is comming! Toată ziulica pitea semințe… în pat, sub pernă, în buzunarul meu de la blugi… noroc că s-a mai îndreptat vremea, dar tot mai are fixații de-astea… ADN-ul va rămâne mereu cea mai mare enigmă… iar cu calendarul naturii nu-i de glumit.

Veveriță siberiană

Pregătiri de hibernare, somn în brațe, în tricou… cu picioarele din spate afară.

Azi a dat gata încă o alună. De obicei le roade coaja, până ajunge la miez, și mănâncă pe măsură ce-l descoperă. Azi nu. Azi a ros frumos toată coaja, a scos miezul întreg, și umbla cu el în gușă să-l ascundă. O vedeam cum se plimbă pe sub pătură, ca-n desene animate, când umblă Jerry pe sub covor! Parcă am National Geographic live acasă. A apărut în cele din urmă fără alună, pe undeva a pus-o ea bine… Ce mă uimește e că nu pune în depozit hrană proaspătă – struguri, roșii, castraveți…

Misterul zilei este o nucă. Sunt foarte curioasă cum va ajunge la miez… deocamdată e abandonată, a ales aluna, dar așteptăm. Nu știu nici cum vor fi următorii ani împreună, însă, când stau și scriu, și vine să-mi sară pe umăr și să-mi șoptească la ureche lucruri numai de ea înțelese, nu mai regret deloc că am adus-o acasă.

Sper să vă amuzați cu montajul de mai jos.

Halmyris poarta pietonala

Cetatea Halmyris – Murighiol

Sunt departe de a spune că am vizitat cetățile din Dobrogea, însă de la an la an lista mea crește încet. Anul acesta s-a adăugat Halmyris, și le-a surclasat imediat pe toate celelalte. Nu este cea mai mare, nici cea mai bine păstrată, însă este cea care mi-a plăcut cel mai mult, fiind îngrijită și bine semnalizată. Nu cred că am văzut zonă din cetate care să nu aibă panoul ei cu explicații, chiar și fotografii detaliate acolo unde accesul nu era permis. Ba chiar sunt și zone acoperite, pentru a le feri de ploaie, cum sunt termele și bazilica.

A fost prima dată când nu am orbecăit prin cetate. Ba chiar am avut ocazia de a admira săpături recente, foarte ordonate – am înțeles că un grup de studenți străini tocmai își încheiase stagiul aici. Din investiții – cetatea aparține de muzeul din Tulcea – se va ridica aici și un mic muzeu (deocamdată se turna fundația, dar anul viitor ar trebui să fie gata.)

Cetatea Halmyrs era ultimul punct fortificat al limes-ului dunărean. De aici începea salba de cetăți pe care romanii au întreținut-o din epoca de aur a imperiului până când au cedat în fața invaziilor barbare. Am intrat în cetate prin poarta de vest, deschisă accesului carelor cu cai, dar și pedestră. De la acces simplu, poarta a evoluat, ajungând ca la momentul final să aibă și o curte interioară de acces. Nu mai era deja sigur să deschizi oricui porțile, se impuneau noi măsuri de siguranță.

Halmyris poarta de vest

La poarta de vest a cetății

Am explorat în continuare barăcile, păstrate parțial, au fost folosite continuu până în secolul VI, când cetatea a fost puternic afectată de un cutremur. Între barăci și basilică, aflată în imediata vecinătate, se afla o stradă, care pe la mijlocul secolului VI a fost blocată cu dolia – vase de depozitare de mari dimensiuni.

Halmyris - dolia

Vase de depozitare de mari dimensiuni (dolia)

Basilica datează încă din epoca lui Constantin cel Mare și a Conciliului de la Niceea, și a fost destinată încă de la început să devină un edificiu creștin. A fost extinsă în mai multe etape, spre sfârșitul existenței sale (secolul VI d.Ch) fiind centrul episcopal al provinciei Scythia. Basilica adăpostește și o criptă martirică, construit se pare odată cu aceasta. Sunt două încăperi, la care se coboară pe o scară din 8 trepte. Din păcate accesul publicului nu este permis, probabil pentru a păstra cât mai bine frescele de aici: una cu motive vegetale în prima încăpere, o a doua – mult mai bine păstrată – în camera mortuară. Cripta adăpostea doi martiri, unul fiind Astion, cum menționează inscripția, textele hagiografice relatând despre tortura și supliciul final de la Halmyris, la 8 iulie 290 d.Ch. (împreună cu Epictet). O colecție foarte frumoasă de fotografii, inclusiv fresca păstrată, sunt disponibile aici.

Halmyris basilica creștină

Basilica, acum acoperită. În mijloc – cripta martirică, acoperită cu trestie.

Zidul de nord – apărat de Dunăre, era prevăzut cu turn de apărare, și tot în această zonă erau construite barăci pentru soldații aflați aici. A fost descoperit un altar închinat lui Hercules, dar și amenajări inginerești pentru a împiedica umezeala să se infiltreze în zidurile de calcar. Poarta, destinată accesului pietonal, a fost modificată, lărgită, întărită în timpul lui Aurelian, pentru a fi la final de secol VI complet blocată, deoarece accesul spre Dunăre era dificil.

Halmyris poarta pietonala

Poarta de nord

Termele au fost construite spre sfârșitul secolului IV, în formă de L, cu fundația formată din hypocaust (un sistem ingenios de încălzire prin podea), în spatele turnului nr. 1. Existau trei încăperi – caldarium, trepidarium, frigidarium, iar legătura cu bazinele de apă se făcea prin țevi de lut și plumb. Sălile erau probabil placate cu marmură, iar descoperirile monetare din edificiu atestă folosirea acestora până spre sfârșitul secolului VI.

Halmyris thermae

Thermae

Săpăturile proaspete din zona porții de vest nu erau încă semnalizate. Poate sunt locuințe… dar aceasta vom afla ulterior. Însă, privind zona, curățată de vegetație, mi-am imaginat cum ar arăta cetatea, toată, în această formă. Acum, privind fotografiile, am făcut involuntar comparația cu situl de la Sarmizegetusa, unde totul era curat, iarba tunsă, ba chiar și bazele coloanelor erau măturate de praf. Cred însă că visez prea frumos…

Halmyris sapaturi

Săpături recente la Halmyris

Ne-am îndreptat spre ieșire tot pe la poarta de vest, mergând pe lângă zidul de incintă. Am admirat cu această ocazie turnul 12, care apăra colțul de NV al fortificației. Avea 14m lungime, 10m înălțime, iar zidul are grosimea de 2m. Central se pare că a existat un pilon ce susținea structura din lemn prin care se ajungea pe platforma superioară, fiind vizibile în zidărie punctele de sprijin ale acestora. Se pare că a avut utilizare mixtă, civilă și militară, până la sfârșitul secolului VI.

Halmyris_turn12

Nu știu cât de curând vă vor purta pașii prin acest colț de țară, însă nu ratați cetatea de la Halmyris.

Prețul biletelor era modic, cred 4 lei/adulții, și 2 lei/elevi, studenți. Când va fi gata muzeul, sunt sigură că locația va deveni din ce în ce mai atractivă.

Scoala legumelor

Școala legumelor – un nou concept de educație nutritivă

Vă povesteam acum ceva vreme despre întâlnirea cu părinții organizată de Nestle România, unde una din temele cheie de discuție a fost introducerea legumelor în alimentația cotidiană a copiilor, ținând cont de importanța substanțelor nutritive în dezvoltarea acestora, în condițiile în care părinții întâmpină de cele mai multe ori rezistență mai mult sau mai puțin puternică. S-a discutat așadar pe această idee la nivel psihologic: DE CE este necesar ca legumele să facă parte din alimentație știa toată lumea, în CUM le introducem rămânea întrebarea de baraj. Cum să-i convingi pe cei mici, încă incapabili să accepte calea rațională, că trebuie să mănânce legume? Trebuie să le explici pe înțelesul lor, și cum s-o faci mai bine la vârsta la care joaca și poveștile le ocupă tot timpul liber? Tot printr-o poveste!

Scoala legumelor

Surpriza acestui început de toamnă o reprezintă punerea în aplicare a ideii. MAGGI a înființat Școala legumelor, proiect prin care se vine în ajutorul părinților care au nevoie de ajutor la nivel creativ în convingerea copiilor să consume legumele, atât proaspete, dar și sub formă de suc sau gătite. Să nu uităm că una din primele întrebări cu care copiii încep să cunoască lumea de la vârstă fragedă este de ce, și de cele mai multe ori părinții nu dețin răspunsurile. O altă tehnică de persuasiune spune că, citând opinia unui „expert”, ai mai multe șanse de convingere. În lumea copilăriei, o carte este punct de referință, și cele mai credibile personaje sunt cele din basme.

Școala legumelor este o colecție de cinci cărți pentru copii, fiecare reprezentând un episod din acțiunea desfășurată în grădina cu legume a bunicului Papache. Școala la care „învață” legumele cum să devină gustoase și sănătoase este cuprinsă de panică, când bunicul Anei și al lui Radu vrea să vândă grădina, deoarece copiii nu mănâncă legume și el muncește degeaba. Misiunea principală a celor trei elevi eminenți ai școlii devine aceea de a-i convinge pe cei doi copii să consume legumele, iar bunicul să păstreze grădina. Pe rând, Țugui-morcovul, Brocolius și Tomasina-roșia, se transformă și călătoresc cu copiii într-o lume fantastică, departe în timp și spațiu, unde numai calitățile lor nutritive îi ajută să învingă, arătându-le copiilor cum, consumând legumele, pot deveni la rândul lor eroi puternici.

Scoala legumelor

Primul volum ne introduce în atmosferă, ne prezintă Școala Vegetalia și „elevii” săi, împărțiți în trei clase: clasa de sub pământ – rădăcinoasele, clasa de la mezanin – legumele de pe pământ, și clasa legumelor care cresc pe araci. Fiecare clasă și-a trimis în misiune cel mai bun elev. Al doilea volum – Rădăcinile fermecate ale gnomilor cuprinde aventura copiilor împreună cu morcovul Țugui în lumea balaurilor, prinților și piticilor care fac poțiuni magice. Episodul trei – Povestea Brocombiliei și a Oximutanților a fost cel care m-a surprins, mai ales că brocoli nu este nici pe departe în lista preferințelor copiilor. Autoarea (Victoria Pătrașcu) apelează la alte tehnici de convingere, leguma fiind acum „rară”, așadar prețioasă, și apelează la compasiunea copiilor pentru un personaj care vrea să facă bine, dar este împiedicat de maleficii Oximutanți. Penultimul episod o are ca eroină pe roșioara Tomasina, și care le oferă copiilor suc magic pentru a zbura, un fel de praf magic, făcând o paralelă cu îndrăgitul Peter-Pan. Tomasina le povestește despre legumele din Lumea Nouă, primite cu reticență de europeni, până când au descoperit proprietățile lor miraculoase. Epilogul este unul fericit, copiii devin consumatori de legume, grădina este salvată, și, mai mult, vor avea o grădiniță de care se vor ocupa ei înșiși. Cele cinci volume sunt completate cu câte un set de întrebări ce urmează fiecărei povești, și prin care se verifică înțelegerea textului de către copii. Se adaugă o planșă de colorat, un joc tip „găsește diferențele” și un labirint.

Scoala legumelor

Cărțile nu pot fi achiziționate direct, ele sunt disponibile numai prin promoția MAGGI desfășurată în perioada 21 august- 20 septembrie,(*EDIT: promoția a fost prelungită până la data de 4 octombrie 2015) în zilele de vineri, sâmbătă și duminică, în hypermarket-urile Carrefour, Auchan, Kaufland, Cora, Billa. La orice produs din promoție în valoare de 5 lei achiziționat, primiți pe loc (în limita stocului disponibil), la alegere, unul dintre cele cinci episoade din Școala Legumelor. Le puteți primi pe toate cinci dacă pe un singur bon aveți produse MAGGI în valoare de  cel puțin 25 de lei. Puteți beneficia de premiu cu orice bon emis în magazinele participante în perioada promoției, dar îl puteți ridica numai în intervalul orar al promoterilor. Toate aceste detalii le găsiți în anexele regulamentului.

Alte informații despre promoție sunt disponibile pe site-ul MAGGI sau pe pagina de facebook.

Dacă deja le aveți, sunt curioasă ce părere aveți despre ele.

cazare Sarmizegetusa Popasul Dacilor

Cazare la Sarmizegetusa – pensiunea Popasul Dacilor, la cort

Partea cea mai frumoasă a excursiei noastre din vară e că nu știam cu certitudine unde vom dormi noaptea… aveam mereu o vagă idee a zonei, dar cum n-am programat totul la secundă, am lăsat programul relativ la voia întâmplării. După ce am văzut (în sfârșit!) zimbri la Hațeg, am făcut un pic socoteala, și aveam timp să ajungem spre Sarmizegetusa, următorul punct pe traseul nostru. Știam deja de pensiunile Popasul Dacilor, nu știam dacă au și spațiu pentru cort, pentru cazare; am sunat, și doar cea din Grădiștea de Munte are un fel de camping, cea din Costești nu. Cazare la pensiune era exclus, nu aveam nicio șansă, cea din Costești era plină, se vedea din mașină. Am pornit spre Grădiștea… progrămelul de gps anunța jumătate de oră pentru 10km, ceva serpentine, însă nu ne-a anunțat ce drum chiar de pe vremea dacilor urma să avem, adică genul de drum cu gropițe (cratere nu sună frumos!), neasfaltat, care așază centimetrul de praf pe mașină la fiecare kilometru, noroc că se zguduie bine la gropi și cade… Se merge încet, pentru că, dacă nu ești singur pe drum, nu ai nici vizibilitate.

Drum prăfuit și prost spre Sarmizegetusa.

Drum prăfuit și prost spre Sarmizegetusa, prin parbriz.

A doua piedică era indicația de orientare… pensiunea e „la drum”, spre Sarmizegetusa. Numai că am mers, am mers, și deja ne apucase disperarea, părea că ajungem la cetate și nu găsim pensiunea. Pe drum – n-aș ști să spun exact unde (între Costești și Grădiștea de Munte), este un camping, dar nu pare să aibă mai mult de pârâul din dreapta drumului (și vedeți mai jos cât e de diferit de Ozana), ceva băncuțe și coșuri de gunoi. Însă era plin. Într-un final, când ne încurajam că dormim chiar la cetate, am găsit pensiunea.

cazare Sarmizegetusa Popasul Dacilor

Vedere în sus pe vale, din zona de corturi.

Arăta bine, dar era ocupată complet. Locuri de cort erau. Ne-a surâs gazonul aproape perfect, cu foișor și băncuță, însă nu acolo se pun corturile… ci în curtea parcării. Partea bună: ai mașina lângă cort, nu trebuie să cari toate cele o grămadă de drum. În plus, ești aproape de baie și duș (curate și faine). Partea proastă – nu e gazon întreținut, și ancorele au cam dat de piatră, și, în plus, aici sunt cățeii… care au stat de pază toată noaptea, și când lătrau, era ecou în toată valea. Dar eram atât de obosită, că adormeam la loc în aceeași secundă. A treia bilă neagră e faptul că nu există semnal la telefon de niciun fel – și aveam variante pe toate rețelele, și nici net wifi la pensiune. Cumva aici ești rupt de lume. Există telefon fix, dar eu mi-aș fi dorit cea mai vagă liniuță de semnal… nu de alta, dar nu apucasem să spun unde plec, și părinții își fac griji, indiferent de vârstă.

Bonus, ca să nu uit cumva că mă aflu în România, un lucru care ar fi trebuit să fie cel mai fain, a devenit cel mai trist. Ne-am petrecut după-amiaza pe malul anticului pârâu Sargeția… ne-am fi dorit să stăm să ne bălăcim, însă, undeva mai sus, se „construiește” o microhidrocentrală. Iată rezultatul… Probabil așa arăta și pe vremea dacilor, de-au ales să ascundă tezaurul în apele ei, și să nu bată la ochi!sargetia

Tariful de cort a fost 30 lei. Nu știu dacă e tarif standard sau la persoană, atât mi-a spus, a fost ok. Aveam incluse dușurile calde, și, deși am văzut corturi puse pe malul râului, n-aș fi riscat, plus că dușul mi-l doream mai mult decât orice. La mâncare prețurile sunt relativ ok: ciorbele 8-10 lei, garniturile 5-6 lei, berea 3-6 lei, ceafă/cotlet, pui – 10 lei 200g, clătite – 3lei/100g. Suficient cât să poți lua o masă bună.

cazare Sarmizegetusa Popasul Dacilor

Vedere în aval, spre poiană și pârâu.

Mai multe detalii găsiți la ei pe site. În caz că nu dibuiți coordonatele, acestea sunt 45°37’19” N 23°14’54″E.

Știi ce face acum copilul tău?

Se întâmplă uneori să asculți oamenii vorbind, și să-ți dai seama că în jurul bulei de siguranță pe care ai creat-o în jurul copilului tău există o altă lume, total paralelă, unde lucrurile nu se mai împart în alb și negru, unde nuanțele de gri sunt variate, tentante și ascund capcane periculoase. Sunt momentele în care ai vrea să-și iei copilul în brațe, să-l faci mic și să-l bagi înapoi în săculețul protector, unde îl țineai în siguranță. Sunt momentele în care zbor lângă el, și mă întreb dacă aripile lui sunt destul de puternice pentru a face față vânturilor gri ce-l vor pune la încercare dincolo de peretele până la care eu am acces în viața lui. Și mă întreb cu disperare dacă trec sau nu acest examen al vieții, dacă l-am învățat cum să respire corect când întinde aripile, cum să înfrunte vânturile, pe care să le ia în piept și să le învingă și pe care să le aștepte cuminte să treacă.

Este cel mai greu examen al vieții, acela în care vezi dacă munca ta de părinte dă sau nu roade. Dacă copilul tău este capabil să-și aleagă și să urmeze un drum în viață, împăcat cu el însuși, mulțumit de ceea ce face, și reușind să identifice singur și să ocolească „gropile” din asfalt, fără să cadă în ele.

Cam aceasta era starea mea de spirit la o discuție între specialiști despre consumul de droguri la copii, în București. Nu eram implicată în discuție, dar asta nu înseamnă că nu auzeam și nu mi se zburlise fiecare firicel de păr. Am copii la vârsta critică din raport, și la liceu central din capitală, așa că mă lua amețeala cu fiecare slide pe care îl schimbam. Discuția pornea de la soluțiile pentru copiii prezentați la urgență cu intoxicații cu substanțe interzise de lege, și aici erau primele două categorii: copii intoxicați accidental și copii intoxicați voluntar. Voi începe cu prima.

Accidental există variante: părinții consumatori – bebeluși născuți dependenți și probleme greu de imaginat pentru un om normal. Sau probleme cu adolescenți, copii altfel ok, care n-au nimic de-a face cu drogurile, dar s-au aflat în compania nepotrivită. De exemplu, ieși în club cu gașca, ești simpatică, X te vede, te place, dar nu-i răspunzi. Pleci să dansezi, lași paharul pe masă… când te întorci, de sete, îl termini… și te trezești dimineață, nu știi unde, nu știi cum, nu știi când ai pierdut firul în club. Sau și mai rău, te trezești la spital (peste poate câteva zile)… fără să-ți amintești nimic din noaptea cu pricina, și de-odată viața la 16 ani parcă nu mai e așa distractivă. Soluția pentru aceste cazuri este să ne învățăm copiii ca la ieșirile în oraș să consume numai băuturi îmbuteliate, pe care să le deschidă ei, sau să fie deschise în fața lor, să le consume și să le arunce dacă nu le pot supraveghea. Anul acesta Andrei a fost în prima lui tabără. Și au fost la discotecă în grup. Ascultând prelegerea, mi-am dat seama că viața curge mai repede decât vreau eu, și unde abia bifasem discuțiile despre s e x, și așteptam măcar o scurtă perioadă de liniște… mi-am dat seama că nu va veni.

De ce? Pentru că ne apropiem îngrozitor de repede de vârsta care intra în cea de-a doua categorie. Cel mai mic consumator voluntar prezentat la UPU avea 9 ani, și își injecta singur heroină de trei ori pe zi, cu o dexteritate pe care unele asistente de la recoltări n-o capătă după ani de experiență. Frecvența cu care încep să apară cazurile de 12 ani – clasa a VIa- devine din ce în ce mai alarmantă… iar pe grupa de vârstă 15-18 ani, consumul crește vertiginos. consum_droguri

Îngrijorător este faptul că acești copii nu vin din familii defavorizate. Sunt copii din mari licee bucureștene, copii care își permit financiar drogurile, ajung rapid la dependență și adulții din jurul lor sunt prea preocupați de alte aspecte ale vieții în loc să-și petreacă timpul cu ei, să-i asculte și să-i sprijine.

Disperarea că „nu se face nimic” se citea în toate glasurile implicate în dezbatere. Părinții nu discută, sau nu știu ce să discute cu copiii. Se complac în a-și considera odrasla perfectă, imună la tentații, și îl iau în brațe pe „nu mi se întâmplă tocmai mie”. Media știe să facă circ, nu educație, și era dată ca exemplu captura impresionantă de heroină din vara aceasta. Câte secunde însemnau, pe lângă bla-bla-ul ce umplea imaginile în reluare cu rezervoarele tirurilor transportoare, să înșiri efectele devastatoare ale consumului de heroină? De ce nu există spațiu gratuit, așa cum există pentru alte campanii, în care să fie puse pe ecran măcar câte cinci din urmări ale consumului de droguri? Nici la școală cadrele didactice nu se implică. Erau propuneri pentru includerea acestor teme de educație în orele de religie și dirigenție. Referitor la ultima, se face, dar la liceu, și destul de timid, fiecare cum poate. Eu una aș vrea materiale video reale, cum se chinuie cu orele medicii să țină în viață un adolescent cu supradoză. Cum fiecare secundă contează și cum trebuie să te resemnezi că nu ești Dumnezeu și nu poți face minuni. Aș vrea să vadă secții de dezintoxicare, cum ajungi să fii redus la treapta de animal, depersonalizat, absent, și să vadă asta dincolo de praful alb sau țigară.

Cu un lucru aveau dreptate. Consumăm timp cu orele de religie, și nu le folosim. Din nefericire, biserica ortodoxă are o influență impresionantă în rândul maselor, pe care o folosește numai în interes propriu, nu să facă educație și să schimbe mentalități. Soluția pe care ei o găsesc pentru orice problemă a societății noastre este cea radicală: educație sexuală? Nu: Abstinență. Droguri? Abstinență! Nu continui, că mă enervez, și nu face bine. Nu există educație cu forța. Unui copil când îi vei spune NU, va încerca cu siguranță zona interzisă. Trebuie să-l lași să înțeleagă, să judece, și să ajungă singur la concluzia aceasta.

Întrebarea ce-mi stătea în minte – cum au acces la substanțe și-a căpătat repede răspuns. Dacă magazinele din stradă au fost închise, cele online prosperă, bine-nțeles, mascat. Dar livrarea este mai rapidă decât la pizza, dai telefon și în 15 min ai un evantai de oferte. N-ar fi rău să verificați istoricul navigării de pe computer, telefon sau tabletă, și sper să nu aveți surpriza să constatați un interes deosebit pentru „sare de baie” sau alte accesorii de acest gen.

La final m-am întrebat dacă n-ar fi o idee bună și la noi legea din Asia de Sud-Est, pedeapsa cu moartea pentru traficanți și dealeri, măcar pentru cei din urmă prinși că vând copiilor.  V-aș întreba dacă ați vorbit cu copilul vostru, ce vârstă are, ce a înțeles, cum reacționează la știrile de acest gen. I s-a spus la școală ceva? S-a întâlnit vreodată cu o ofertă de acest gen? Tu știi ce face acum copilul tău?

viaduct Jiu

Valea Jiului și umbra unui erou din trecut: Ecaterina Teodoroiu

Nu știu cum procedați voi când călătoriți prin țară, dar eu încerc ca atunci când ne aflăm undeva să vedem și ce s-a întâmplat acolo peste timp. Recunosc că net-ul pe telefon este de mare ajutor, mai ales când copiii cer din ce în ce mai multe detalii, iar memoria mea nu este nici ea de elefant. Așa s-a întâmplat când am traversat munții pe Valea Jiului. Erau două momente de care îmi aminteam: primul război mondial și apoi construirea căii ferate.

Ecaterina Teodoroiu

Ecaterina Teodoroiu – Sursă foto: wikipedia.

Nu întâmplător am ales să vă povestesc astăzi, 22 august, când se împlinesc 98 de ani de când eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, a fost oprită din visul ei de a vedea România Mare, pe câmpul de luptă de la Mărășești. Vacanța noastră a stat, din punct de vedere istoric, sub semnul primului război mondial, dacă nu-l pun și pe cel al vremurilor de legendă din vremea dacilor. Chiar la începutul drumurilor noastre, am vizitat mausoleul de la Mărășești, ocazie cu care le-am povestit copiilor despre eroii pe care manualele îi pomenesc mai puțin, dar al căror sacrificiu nu este mai puțin important decât al mareșalilor ce se odihnesc în sarcofage mari de piatră. După Măriuca Zaharia, a fost rândul Ecaterinei Teodoroiu să ne însoțească o bună bucată de drum.

Am început să le povestesc un pic despre război, despre trecătorile din Carpați și luptele crâncene care s-au dat pentru fiecare dintre ele. Traseul nostru a făcut să trecem atât pe valea Jiului, cât și pe Bran. Eram și eu, ca și ei, prima dată pe Valea Jiului. Ne-am reamintit de „eroina de la Jiu”, am ascultat, în tăcere, corul armatei intonând Treceți batalioane, și încercam să ne imaginăm, în urmă cu 99 de ani, armatele mărșăluind prin trecătoare, în căutarea unui vis secular. Despre sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu au căutat apoi detalii, și sper ca, descoperind un trecut ascuns, să reușim să clădim un altfel de viitor. Iris a continuat acasă, cu vizionarea filmului, și o mulțime de întrebări.

viaduct Jiu

Nu a fost singurul lucru care ne-a impresionat aici. Le-am povestit că trecătoarea era una dintre cele dificile, și că drumul de fier care apare și dispare de lângă șosea a fost terminat târziu, după cel de-al doilea război mondial. Este unul din cele mai grele proiecte de infrastructură cu care regimul comunist se lăuda: calea ferată Bumbești-Livezeni. Am citit și eu poveștile, atunci, despre detașamentele de „voluntari”, dar acum am rămas la propriu cu gura căscată: calea ferată este mai mult prin munte decât pe-afară, și acolo unde iese, este acoperită. Nu am putut face poze așa cum mi-am dorit, însă la unul din semafoarele de reabilitare a drumului (da, se lucrează românește), am reușit să prind un viaduct construit pe munte, nu între munți. Nu, nu comuniștii au făcut acel drum. Ei doar s-au aflat, aduși de timp, la conducerea țării. Noi, ca popor, ne-am construit singuri acel drum, și ar trebui să fie dovada că se poate, cu muncă și sacrificiu.

dumitru_almas_povestiri_istoricePentru copiii din ciclul primar, dar și mai mici, rămân importante povestirile lui Dumitru Almaș. Autor controversat, contestat ca istoric, criticat ca literat, el a pus totuși pe hârtie o istorie a românilor pe înțelesul copiilor. Eu am cele trei volume ale povestirilor istorice în varianta lor inițială, dezlipite de timp, dar țin enorm la ele. Acum există pe piață reeditări (din cuprins văd că nu face parte și volumul trei, povestirile referitoare la „Epoca de Aur”, se termină după Marea Unire), și v-ar putea fi de ajutor în explicarea marilor momente din istoria noastră națională.

Le puteți găsi la elefant, eMag, Libris (transport gratuit indiferent de valoarea comenzii), librarie.net, AdevărulShop, în varianta lui Almaș sau Petru Demetru Popescu.

camping Alba Iulia - cort la Ryma

Cu cortul la Alba Iulia – camping Ryma

După experiența avută la Sighișoara, când am găsit cu ceva emoții loc de campare, am căutat la Alba Iulia o soluție. Auspiciile nu se arătau favorabile, căci o singură variantă ni se afișa în căutări… Un camping în inima orașului, chiar în cetate! Părea ceva ce nu există cu adevărat, așa că am sunat cu scepticism. N-a răspuns nimeni la primul apel, așa că deja mă uitam ce alte opțiuni avem – niciuna în oraș. Și totuși, iată că apelul se returnează, campingul chiar există. Am mulțumit pentru invențiile secolului XXI, adică smartphone, net la purtător, și aplicații gen waze și google maps. Am intrat pe strada Gemina, și-am fost convinși că ne-am rătăcit! Eram lângă zidurile cetății… și nimic nu părea să semene a camping. Iarbă multă, soare, două umbreluțe și o firmă rustică de hostel. Nimerisem bine.

camping Alba Iulia - cort la Ryma

Vedere de la cort, spre hostel.

Campingul RYMA este chiar între zidurile cetății. M-am lămurit citind descrierea de la intrare, că este creația unui ONG din Alba Iulia, care „dă viață cetății”. Hostelul este primul, l-am vizitat când am mers la duș (ulterior au fost deschise și cele de la camping, dar eram terminați de pe drum). Irisucăi chiar i-a plăcut, zicea că ar fi ideal de venit cu clasa, încap toți, și doamna n-ar trebui să-și facă griji că pierde vreunul. Ideea de dormitor imens i-a plăcut la nebunie. Curat și liniștit, chiar în zidul cetății, lucru ce i-a fascinat pe amândoi copiii. Și toaletele noastre de la cort erau la fel, în zid, și, deși afară era cald, când intrai, parcă pășeai în pivnița bunicii. Campingul este următorul, cu un spațiu generos (120 de corturi), și utilat cu mese pentru petrecut timpul. Dar mai mult decât atât, în fundul curții este un loc de joacă pe care orice copil l-ar aprecia: trambuline, tiroliană, leagăne, topogane. Pentru cei în vizită, este contra cost, deși 5 lei pentru cățărare, tiroliană, chiar dacă 10 minute, mi se pare decent. La Peștera Cetății era 10 lei o tură de tiroliană… Pentru noi, „cazați” aici, intrarea a fost liberă. Așa că după-amiaza mea, proiectată de pe la 5pm ca plimbare măcar pe Dealul Furcilor, unde au fost torturați și uciși Horea și Cloșca, s-a transformat în ore de joacă pentru copii. Dar o meritau, după atâtea zile de vizite, muzee, lecții de istorie și stat „cuminte” în mașină, măcar și-au consumat energia.

camping Alba Iulia - cort la Ryma

Campingul oferă curent electric, dacă voiam și frigider (iar eram singurii din camping!), toalete, apă caldă. Sunt ok, încă se construiește pe-aici, la camping mai e de lucru, însă este fantastic. O surpriză extrem de plăcută pentru România! Prețul – decent, 10 lei/persoană. Dacă ar fi să dau o bilă neagră, o dau pentru mașina lăsată în parcarea de la intrare, și toate drumurile de la cort la mașină, după diverse mărunțișuri pe care nu le aveam organizate pentru cazare la distanță. Am găsit la ei pe site detalii despre hostel și camping , însă sunt și informații despre cum a luat naștere proiectul, cum s-a dezvoltat, ce își propune în continuare. Și mi se par o mulțime de lucruri frumoase! Dacă treceți prin Alba, și vă gândiți să rămâneți o noapte, dați un telefon. Veți avea o surpriză plăcută. La hostel sunt două dormitoare comune, și o cameră matrimonială, iar în curând se va deschide și restaurant cu o terasă minunată.

 

casa memoriala Mos Ion Roata

Casa memorială Moș Ion Roată – comuna Câmpuri, Vrancea

Incursiunile noastre istorice pe teritoriul patriei ne-au purtat pașii în Vrancea, pe urmele lui Moș Ion Roată. Ne-am început dimineața cu o lectură a celebrelor povestiri, care relatează – mai ales prin graiul autentic moldovinesc al lui Creangă, întâmplările la care Moș Ion Roată a luat parte.

Căci, de ce să nu recunoaștem, momentul Unirii celor două Principate, figura încărcată de legendă a lui Alexandru Ioan Cuza, dar și modul lui unic de a relaționa cu poporul, au rămas bine fixate în conștiința populară. Din nefericire, ceea ce se întâmplă astăzi cu istoria în școală, mai ales la clasa a IVa, nu face decât să șteargă aceste momente din memoria copiilor, și odată cu ele, și respectul ce-l datorăm predecesorilor noștri.

Așadar, am început prin a le explica cum de-am ajuns noi, românii, să alcătuim un Divan Ad-hoc. Cum cei șapte „mari” de atunci ai Europei, după războiul Crimeei, ne-au dat și nouă voie să ne alegem din nou singuri domnitorii, și aceste Divane erau adunări electorale. Și cum, datorită unor oameni politici unici în istoria României (generația pașoptistă se încăpățânează să nu renască și să transforme, din nou, țărișoara asta), am reușit să jonglăm printre limitele impuse de marile puteri și să realizăm unirea atât de mult dorită prin dubla alegere a domnitorului Cuza.

casa memoriala Mos Ion Roata

Vedere de la stradă

Moș Ion Roată nu este o poveste, și nici o legendă. Moș Ion Roată este un autentic răzeș moldovean, din comuna Câmpuri, județul Vrancea. Moș Ion Roată este atestat în documente ca membru al Divanului Ad-hoc al Moldovei, apoi ca președinte de comisie electorale la el în sat. Militează pentru înființarea unei școli, se implică în comisiile de împroprietărire, semnează cu parafă (cu caractere chirilice). În 1878 este decorat cu „Steaua României”. Urmașii săi încă trăiesc în satul Gura Văii, unde Moș Roată le-a făcut casă. Dar căsuța lui este chiar lângă șosea, mai jos de nivelul drumului, în centrul comunei Câmpuri. Dacă mergeți după indicațiile muzeelor vrâncene, aveți toate șansele să rupeți mașina în drum spre Gura Văii, așa cum apare indexat monumentul.

casa memoriala Mos Ion Roata

Procesul verbal de la alegerile locale, semnat în calitate de președinte de Ioan Roată, cu parafă. (click pe imagine pentru mărire.)

Mă depășește, sincer, modul în care știm să ne „vindem”. Este atât de ușor să obții un link cu locația gps din google maps, de ce când caut un obiectiv, pe site-ul oficial, trebuie să mă încurc mai rău decât înainte? De la mausoleul din Mărășești am cumpărat o hartă cu obiectivele istorice ale Vrancei. Legenda marchează toate tipurile de monumente, însă nu spune nimic despre numele lor. De exemplu, „casă memorială” în localitatea X. A cui casă?? Nu e important… doar e o hartă menită turiștilor isterici, gen japonezi, care opresc oriunde, oricum, fotografiază în rafala și merg mai departe ca lăcustele.

Am mers la Gura Văii, pe un drum „autentic distrus românește”, și, orbecăind prin sat, ne-au luminat două bătrâne. Alexandru Roată, nepotul, locuiește mai sus (și privind în sus, apoi la mașină, mi se strângea inima). Moș Ion este îngropat la biserica din sat, frumos, cu monument. Dar biserica era mai sus de casă… În schimb, casa memorială, pe care noi o căutam, e jos, în Câmpuri. Trecusem pe lângă ea. Ce-i drept, era semnalizată, însă dinspre Panciu semnul este mascat de cel de trecere de pietoni. Dinspre Soveja, cum veneam acum, se vede, dacă știi ce cauți.

casa memoriala Mos Ion Roata

Soba și hornul. (Click pentru mărire.)

De casă se ocupă doamna Sevastița Burchinoiu, o veți vedea mai sus în poză. Se ocupă de casă… nici dânsa nu mai știe de când. Nu era „acasă” când am ajuns, dar ne-a văzut și a venit repede, adusă de șale, mergând cu greutate (este afișat și numărul dânsei de telefon, dacă aveți nevoie, lăsați-mi mesaj mai jos). Ne-a deschis cu o mândrie pe care rar o văd. Nici muzeografii de meserie, și nici ghizii, nu mi-au vorbit atât de frumos despre patrimoniul pe care îl au în administrare. Ne-a explicat la ce folosește fiecare obiect de-acolo. O odaie, o sală la intrare și o bucătărioară. O minusculă gospodărie țărănească de secol XIX, cu câteva obiecte de îmbrăcăminte, o icoană veche, ustensile de bucătărie. Podeaua era lipită proaspăt, și dânsa ne explica cum tocmai le-a terminat… „O casă pică dacă n-ai grijă de ea! Am lipit, ce să fac. Pereții nu pot, că se rup, să vină de la Focșani să îi văruiască.” Dar din privirea dânsei am înțeles, nu va veni nimeni. I se rupea sufletul când se uita în sus.

Ne-a explicat cum e cu vatra, hornul și afumătoarea. Fumul de la foc se ridica în pod, folosit pe post de afumătoare de cărnuri. Dar, lucru pe care nu-l știam, fumul întărea șindrila și o făcea mai rezistentă în timp. Apoi ne-a arătat grinzile îmbinate cu cuie de lemn… și în final fereastra din spate. „Doar ce mi-au spart-o. Au vrut să intre… ce să ia?! Noroc cu alarma!” Noroc că fereastra avea gratii… Aveau ce să ia! Obiecte pe care nimeni și nimic nu le-ar putea înlocui, odată pierdute!

casa memoriala Mos Ion Roata

Camera de locuit.

N-am scris în caiet la plecare, și am văzut-o că și-ar fi dorit. I-am spus însă că voi scrie despre acest loc. Poate căutând istoria noastră pierdută, îl vom regăsi și pe Moș Ion Roată, modelul țăranului român cinstit și sincer, care nu umblă cu ascunzișuri…

Ca info, casa se află aici. Biletele de intrare sunt 4 lei pentru adulți, 1 leu pentru copii, elevi, studenți, militari, (grupuri organizate). Adulții și pensionarii, în grupuri organizate, au ca taxă 2 lei. Persoanele cu handicap grav, personalul muzeal, însoțitorii persoanelor cu handicap – intrarea gratuită. Mi-e greu să cred că din aceste sume ies măcar banii pentru un „zugravit”, dar… suntem în România, unde poti cere 15 lei să vezi 3 fluturi identici, dar pentru obiectele de patrimoniu nu exită nici cel mai mic interes!

casa memoriala Mos Ion Roata

Unde-i unul, nu-i putere… (Bolovanul din poveste, pentru cunoscători.)

Și ca încheiere, am văzut în ochii celor trei bătrâne cu care am discutat ceva ce credeam demult pierdut. Acea mândrie autentică, de a fi ceva, de a însemna ceva pe acele locuri! Ne sorbeau din priviri cu o plăcere fantastică, că, uite, sunt oameni care încă nu închid ușile și trag zăvorul peste tot ceea ce înseamnă istoria noastră, și modelele care ar trebui să ne inspire.

camping Sighisoara - cazare la cort

Cu cortul la Sighișoara – camping Casa La Grecu

Am fost la Sighișoara prima dată acum vreo câțiva ani, nu-i mai număr. Este un oraș care merită, măcar pentru o zi, atenția de turist, și am amânat vizita până când copiii au fost suficient de mari pentru a și înțelege ceea ce văd – chiar dacă înclinațiile lor pentru hălăduială istorică nu sunt nici acum foarte puternice.

Când am hotărât că ne oprim în Sighișoara și rămânem la cort nu mi-am făcut aproape nicio problemă că nu vom găsi camping. Data trecută nu-mi amintesc să fi avut probleme de acest gen, am găsit ușor, chiar aproape de cetate, în curtea cuiva, e drept că în perioada festivalului. Dar un deceniu schimbă lucrurile, și cum cazare de fițe în cetate, în locație-pensiune istorică, nu intra în calcul, am pus în balanță opțiunile: pensiunea Aquaris, care avea o ofertă tentantă, dar la 4Eur de persoană, traduși românește în 20 lei, și calculat copiii la tarif de adult, plus mașină, era prea mult. Poate dacă aș fi stabilit să stau două zile, să fi profitat și de piscina inclusă în preț, merita. Însă ajungeam seara, plecam dimineața… Mai era pensiunea Vila Franka, însă… unde e cocoțată, sus pe dealul de dincolo de râu… am spus clar nu. În disperare de cauză, după un tur prin oraș și nicio pancartă de cazare la cort, cum mă așteptam, am sunat la info Sighișoara. Acolo ne-au spus de camping la casa Grecu… am căutat locația și am sunat.


Prețul – mai mult decât decent, 7.5 lei de adult, 4.5 lei de copil. Condițiile nu erau poate cele mai bune, copiii comentau că nu se compară cu Murighiol, însă compartiv cu cazare în Sighișoara – era perfect (mai ales pentru bugetul alocat). În plus, era cu mult peste ceea ce aveam când puneam cortul în pustiu pe plajă la mare. Aveam curent electric, frigider, apă rece curentă, duș tot cu apă rece, iar la cerere și contra cost era disponibil în vilă duș cu apă caldă. Toaletele – turcești, amenajate ca în vechile tabere studențești, dar curate și fără niciun fel de miros. Campingul era amenajat într-o livadă, cu nuc, meri, peri. Aici a fost partea proastă, perele tocmai s-au copt, și un roi de viespi își făceau de lucru cu ele… și cu mâncarea noastră. Dar fără pere, și pentru oameni care pun preț pe atmosfera vieții la cort, campingul de la Grecu este o soluție la îndemână, și este suficient de mare pentru plecat în gașcă și petrecere pe săturate.

camping Sighisoara - cazare la cort

Vedere de sus a Sighișoarei, din camping.

Uitam… este situat cam la nivelul Bisericii din Deal, doar că pe dealul de vis-a-vis. Până în cetate am făcut 10 minute, la întoarcere – 15/20, cu tot cu urcușul. Fusesem seara în plimbare, urcasem scara acoperită, am coborât, apoi iar sus la noi la cort și ne cam dărâmase un pic plimbarea.

Am fost singurii din camping. La vilă mai era cazată o familie, și liniștea aceea a fost extraordinară. Am supraviețuit și atacului de noapte al pisicilor… Glumesc… Era acolo o pisică cu trei pisoi, și cred că în miez de noapte îi învăța să vâneze fluturi, până au remarcat motocelul de ancoră legat de cortul meu, și atât le-a trebuit… undeva, cred pe la două noaptea, mâții plini de chef de joacă au sărit pe cort. Inițial n-am știut nici ce mi-a sărit în cap, nici ce se auzea pe cort, până mi-am dat seama… intraseră și între cort și a doua foaie, și cred că s-au speriat și ei când i-am pălit oleacă pe întuneric cu perna să plece…

Dacă intenționați să hălăduiți prin România ca noi, e bine de știut că există camping. Cum spuneam, condiții tolerabile, și pentru o noapte nici n-ai nevoie de mai mult.

camping Sighisoara - cazare la cort

Livada campingului, cu loc pentru luat masa, foișor, și undeva departe în spate, și toaletele.