O singură schimbare, dar vizibilă

De vreo două săptămâni tot stau și citesc pentru examene, aproape că le-aș putea spune cărți SF la materiale, pentru că nimic din cele de-aici nu se aplică, practic, în învățământul românesc. Și degeaba ni se spune că fiecare om poate produce o schimbare în jurul lui, dacă de fapt ne vom pierde în valuri și dorința noastră de schimbare e o picătură într-un ocean.

La teorie și intenții bune stăm minunat. Dacă ceri opinii, lista cu „ce-ar trebui făcut în învățământ”, ca lucrurile să meargă e lungă. Și mai lungă e lista cu „de ce nu se pot face”, și veșnica scuză că nu există bani. Și, normal, toți „uită” că schimbarea începe prin exemplu personal. Apoi, că nu se pot face toate odată… și ar trebui pe rând, și ne învârtim în jurul cozii că nu știm cu ce să începem. Un pic mai devreme mă gândeam care ar fi cu adevărat piedica ce nu mi-ar da voie să pun în practică toate „S.F.”-urile despre care vorbeam… inspectori încuiați, și rămași în urmă? Directori fără vocație și dependenți de atenții? Părinți nepreocupați sau ultra-preocupați, experți în toate? Copii cu probleme? Lipsa materialului?

Am ajuns la o singură concluzie, că tot ce-mi doresc de la minunatul stat român e să respecte legea! Nu să acorde procentul acela din PIB, pe care tot îl promite învățământului, ci doar să pună în practică un articol, dacă se poate, din legea educației naționale:

Art. 63. — (1) În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educația antepreșcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9;
b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20;
c) învățământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25;
d) învățământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 30;
e) învățământul liceal: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30;

Să vă întreb câți copii sunt în clasele pe care le cunoașteți? Și de ce? De ce trebuie – caz real, ca directorul să pună profesorul să semneze declarație pe propria răspundere, că a cerut să aibă la clasă 35 de copii la preșcolar? De ce acceptă părinții această situație, în condițiile în care clar este în defavoare copiilor lor? De ce trebuie să existe telefoane de „sus” și presiuni pe directori, pentru ca copilul X să intre în clasa Y, peste numărul normal?

Părintele lui X este conștient că nu există performanță în astfel de condiții, fără să existe lucruri la care se renunță? Că mai mulți copii la clasă înseamnă timp mai puțin acordat fiecăruia dintre elevi? Să luăm o oră de 45 minute, în care înveți să-l scrii pe „a”. După explicații, demonstrație, exerciții, cât timp ai pentru fiecare elev, să-i arăți cum se leagă bastonașul de oușor la 35 în clasă, și cât la 20? Apoi ne întrebăm de ce nu există decât în manualele SF învățământul centrat pe elev…

Atât îmi doresc… cer prea mult? O floare, cu care să înceapă primăvara. Poate că schimbarea nu se va vedea imediat. Dar cu siguranță va fi una profundă. Apoi va trebui să tot construim: motivație, seriozitate, respect, datorie, și lista se va lungi din nou.

papadie

 

Posted in De-ale casei and tagged , , .

3 Comments

  1. Cristinica, adevarul este intotdeauna la tine. Ma inclin. Floarea cu care sa incepem primavara mi-a starnit lacrimile.

    • Mă bucur că-ți place floricica :).
      Dar adevărul… nu e la nimeni. Și sper că nu la mine, că de obicei cobesc… și numai belele urmează!

  2. Pingback: Câți copii trebuie să fie într-o clasă...? | Talente de Năzdrăvani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *