Noaptea Muzeelor 2014: epilog

Am aşteptat evenimentul cu nerăbdare, mai ales copiii, căci amintirile de anul trecut erau încă proaspete. Am decis să începem cu muzeul satului, care desfăşura evenimentul doar pe timpul zilei. Eram curioşi să vedem atelierele de olărit şi icoane pe sticlă, dar socoteala noastră de-acasă nu s-a potrivit cu cea din… muzeu. N-am stat mult, căci muzeul l-am văzut pe îndelete cu altă ocazie.

De aici am plecat prin Herăstrău către fundaţia Löwendal , căci anunţaseră expoziţie cu maşini de epocă în curte. N-au fost aşa multe cum ne aşteptam, n-au fost punctuale, dar cum le-am văzut venind pe propriile roţi, a mai compensat un pic. În schimb m-a impresionat vila ce adăpostea expoziţia, nu numai expoziţia în sine. O clădire superbă, restaurată, cu un mobilier deosebit!
Am pornit pe jos spre muzeul George Enescu, căci între strada Polonă şi Calea Victoriei nu e prea mare distanţa. Încă era închis, şi, deşi aproape ora 19:00, se formase o coadă bunicică la poartă. Urăsc cozile, nu-mi place să stau, şi nici să vizitez cu plutonul (aş vrea un tur liniştit la Peleş, măcar odată în viaţă!) Dar am aşteptat, şi a meritat, căci muzeul s-a pregătit foarte frumos la deschidere, dar şi mai apoi, cu un spectacol improvizat de teatru, mimă, muzică, savurat de vizitatori la intrare, dar şi în curtea din spate a muzeului. Eu şi Iris am rămas la atelierul de origami (am povestit deja), iar Andrei şi-a refăcut musculatura pe o bancă, până când am intrat şi noi totuşi în muzeu. Nu a fost extraordinar de aglomerat, dar mi-am făcut o idee cam despre ce trebuie să vorbesc cu copiii înainte de o vizită în toată regula. Palatul Cantacuzino însă i-a impresionat şi pe ei.

Următorul nostru obiectiv erau Arhivele Naţionale, însă la pas pe Calea Victoriei n-am avut cum să nu intrăm în Palatul Ştirbei. Nu-mi notasem nimic, nu mi-am dat seama că trecem pe lângă… Dar mi-am amintit despre ce era vorba: design. Palatul este în renovare, bănuiesc că va arăta minunat, iar copiii n-au înţeles de ce eram în extaz aproape la fiecare exponat, şi ce poate avea atât de special un coş împletit din sârmă… ei bine, a fost excursia mea rapidă în timp!

Am ajuns la Arhive, unde copiii s-au aşezat comod să se odihnească, abia apoi au aruncat un ochi pe ici-colo. Am profitat de moment şi am citit în linişte fragmente din jurnale de front, jurnalul Mariei, momentul părăsirii Bucureştiului… Aici timpul s-a scurs repede, nici nu mi-am dat seama… Am fi vrut să mergem şi la Muzeul de Istorie, însă era aproape 10, şi le promisesem copiilor o vizită la cimitir. La Bellu. Surprinzător, la cimitir era mult mai aglomerat decât ne-am închipuit. Piesa începuse mai devreme, sau nu ne uitam noi cum trebuie la ceas, copiii nu vedeau nimic din mulţime, aşa că am renunţat în schimbul vizitei. Hărţile se terminaseră demult, dar mormintele cele mai importante erau luminate cu proiectoare special instalate, aşa că a fost relativ simplu să mergem spre lumină prin cimitir. Am ratat, ce-i drept, câteva, dar per ansamblu le-a plăcut. Întâmplător am nimerit chiar la cavoul lui Gh.Gr. Cantacuzino, l-am felicitat pentru palatul deosebit pe care ni l-a lăsat moştenire. A doua zi încă erau sub impresia bântuirii, cu ceva regrete că nu ne-am ţinut de glume macabre, ca doi tineri care l-au blocat pe un al treilea în toaletă şi-au început să-l zgâlţâie… urletele de-acolo… ca în cimitir. De fapt, greşesc. Atmosfera a fost relaxată, iar finalul – plecarea pe muzică, mai mult decât de aşteptam. (30′ aici.)

De la Bellu copiii au vrut acasă. Erau terminaţi de oboseală, trecuse şi de miezul nopţii, aşa că i-am parcat repede în pat şi-am plecat la Şcoala centrală. Asociaţia ARCEN s-a ocupat foarte fain de ghidajul în interiorul instituţiei, nici la coadă nu am stat foarte mult, deşi la 1 noaptea era până în stradă. Frumoasă clădirea, frumoasă povestea. Deosebite şi surprizele din interior, expoziţia de reclame tipărite din secolul trecut a dat o perspectivă nouă asupra comunicării. Am păşit în noapte convinsă că am pus punct pentru 2014. Însă bântuind pe străduţe îmi sare în ochi un muzeu mic. Avea afişul evenimentului, era deschis, şi invitaţia gazdelor era prea tentantă: n-am închis, mai e puţin până la două, intraţi şi la noi! Am intrat. Muzeul Vasile Grigore, pictor şi colecţionar. O vilă mică, donaţie a statului către primărie, în schimbul celor două apartamente pe care pictorul le-a donat, împreună cu toată colecţia sa. Iar colecţia… te pune un pic pe gânduri! Nu m-am aşteptat, ce-i drept, la o surpriză atât de plăcută, târziu în noapte! Puteţi vedea muzeul într-un tur virtual, pe site-ul lor, sau puteţi merge pe Maria Rosetti, să vedeţi despre ce este vorba.

A doua zi, duminică, am vizitat şi expoziţia de la muzeul de istorie, încă deschisă gratuit publicului. Am înţeles că a fost distractiv şi atelierul găzduit de muzeu, colaj pe teme vestimentare.

Voi pe unde aţi fost? Cum a fost?

 

Ce nu mi-a placut in Noaptea Muzeelor…

nm

M-am tot gândit cum să integrez în articolul despre eveniment acele lucruri care lasă un gust amar… şi-am hotărât ca, pentru a nu strica farmecul unui text care vrea să încurajeze publicul larg să treacă pragul muzeelor, să fac o listă separată.

Aşadar, nu mi-a plăcut…

– când este anunţat un program, ajungi acolo, şi nu se mai întâmplă. De exemplu, Muzeul Satului, a anunţat între 15:00-16:00 atelier de icoane pe sticlă. Ajunşi acolo, aflăm că atelierul a fost reprogramat, de la 13:00-14:00. Stând de vorbă cu meşterul, aflăm că de fapt atelierul a fost cu o zi înainte, şi că pe el nu l-a anunţat nimeni nimic pentru ziua de sâmbătă…

– când se intră de-a valma în muzeu, şi se impune sens de vizitare în săli invers acelor de ceasornic. Bănuiesc că cei care merg în acest sens doar fac mişcare, şi nu percep faptul că exponatele nu mai apar în sensul curgerii timpului… La M.N.I.R. sunt aplicate pe pardoseală în expoziţie săgeţi pentru a indica sensul de vizitare, dar, asta e, nu sclipesc, nu au beculeţe, ca să priceapă tot poporul.

– când sunt atinse, mângăiate etc. exponatele. De ce să nu pleci acasă cu o fotografie tete-a-tete cu Enescu, nu? Eventual ii pui şi coarne, că e amuzant… Pentru asta sunt vizitele la Disneyland, unde te poţi fotografia în voie cu personajele.

– când se sprijină de vitrine, şi-şi lasă amprentele peste tot pe sticlă. E drept, nu se pot pune peste tot cordoane de distanţă, ca la zoo. Dar cum nici acolo nu se ţine cont de ele… sunt absurdă că le vreau la muzeu, nu?!

– când se aruncă pe jos biletul (şi nu numai) primit la intrare. Aici nu mai vorbesc de lipsa completă de educaţie a cel puţin jumătate din neamul nostru, care consideră coşul de gunoi ca decor stradal, şi nu ca funcţie. La noi aruncatul gunoiului din maşină, a ambalajelor exact acolo unde nu mai ai nevoie de ele, indiferent unde te afli, e ceva din „normalul” ăla cu care nu vreau să mă obişnuiesc. Aşa că da, am adunat bilete de pe frumoasa scară a palatului Cantacuzino, şi le-am aruncat la coş.

– când se fotografiază cu blitz exponatele din muzeu. Aici este greu, extrem de greu, pentru că, de fapt, nu există pic de respect pentru acele valori conservate cu greu. Te duci la muzeu pentru că e la modă… În fiecare sală de muzeu există aparate care monitorizează temperatura şi umezeala. Cu cât obiectul expus este mai vechi, sau materialul mai delicat, cu atât schimbările bruşte de mediu îl afectează şi deteriorează. Pe primul loc aici sunt hârtia, textilele, picturile. Cantitatea de căldură declanşată de un blitz este mult prea mare, şi contribuie la deteriorarea acestuia. Veţi spune că o declanşare nu afectează. Dar 5 vizitatori azi, 10 mâine, 10 ani, şi obiectul acela este agresat continuu. Vizitaţi cu atenţie magazinele de la intrarea în muzeu. Puteţi pleca acasă cu o carte poştală de o calitate ireproşabilă reprezentând obiectul dorit. Sau un album foto… ori un volum cu articole şi studii ilustrate. Sau măcar un pliant, care să compenseze curiozitatea fotografică. Am avut o dispută verbală duminică, în sala tezaurului de la M.N.I.R. Un domn, destul de în vârstă ca să mă considere obrăznicătură, fotografiază brăţările dacice recuperate cu bliţ, deşi scrie mare acum la intrare că fotografiatul este permis (până recent nu era), dar fără flash. A fost ultima picătură, l-am întrebat dacă a citit afişul şi de ce a folosit bliţul. Dar am fotografiat vitrina, nu seiful, n-au de ce să mă acuze cei de la securitate! Am încercat cât de calm am putut să-i explic că în muzeu nu de securitate este vorba, ci de conservare… cu explicaţia de mai sus. În replică, îmi spune că a terminat chimie industrială şi nu a auzit de aşa ceva. M-am abţinut să-i spun că prepararea compotului sau orice altceva de genul nu are nimic de-a face cu conservarea şi restaurarea, cursuri speciale… dar macar mi-a părut bine că s-a dus la supraveghetorul de sală să-i confirme explicaţia mea.

Acum că m-am răcorit, mă pregătesc să vă povestesc părţile bune din Noaptea Muzeelor.