Am început cu emoţie încă odată clasa I, alături de Irisuca. Am început să facem primele liniuţe… şi… ne-am oprit, din păcate. De ce? Pentru că Iris are mâna dreaptă în gips. N-am să înţeleg niciodată cum unii copii pot fi atât de suciţi, ca să nu le spun altfel, să se trezească din senin să îmbrâncească şi să lovească.
La locul de joacă un copil – nu ştim care, căci era întuneric – a împins-o de pe băncuţă pe Iris. O fi lucrând mama lui la primărie, şi fii-mea îi ocupa abuziv locul. Cum a căzut de a reuşit să-şi fisureze osul… nu mai contează. O glumă proastă, urmată de o lună de gips. Iris tot aşteaptă ca „acel copil”, probabil un Vlad, aşa i-au spus prietenii, să vină măcar să-şi ceară scuze pentru suferinţa pe care i-a provocat-o. Seara la spital nu era deloc distractiv, şcoala abia începuse, şi erau o mulţime de copii… cea mai mare parte victime ale unor astfel de glume proaste. Am reţinut un băieţel, cu degetul rupt, pentru că un coleg a dat noroc cu el şi a considerat interesant să îi dea degetul peste cap. Erau o mulţime cu piedici puse pe hol, picioare sucite, oase rupte… şi părinţi, la fel ca mine, obosiţi, veniţi de la muncă, şi treziţi la urgenţă la 10 seara…
Deja ne-am plictisit de gips. Îmi povesteşte disperată că nu mai rezistă la şcoală, nu fac nimic!. Îi explic că e important măcar să asculte. Dar se ambiţionează să deseneze cu stânga, într-o zi mi-a spus chiar că vrea să facă şi liniuţele! La matematică se descurcă cu făcut mulţimi. Dar numără cu disperare fiecare zi până pe 20. şi s-a plictisit într-atât că săptămâna trecuta a decis să-şi facă tema la concurs. Cu degeţelele care ies din gips a ţinut pensula, cu cealaltă frunzele, şi a reuşit să facă ştampilele!
Frunze de toamna. Pictura cu stampile
PS: si pictura pe gips.
