Joi a fost o zi cumplită. În fiecare secundă a zilei mi-aş fi dorit să fiu în cu totul altă parte şi cu o cu totul altă companie decât eram. Ziua a început prost, cu câteva mesaje la care nu mă aşteptam, aşa că am ieşit pe uşă cu un chef "nebun" de viaţă. Dar… e şi mâine o zi, nu?

Am ajuns la sediul Parentime, şi constat că surprizele zilei nu s-au terminat. Miruna era bolnavă, şi urma să facem acea sesiune de curs cu Iulia. Iulia care de altfel este şi ea foarte ok, dar eu m-am simţit precum un copil faţă în faţă cu o surpriză la care nu ştia cum să reacţioneze. şi pe fundalul de nervi făcuţi de dimineaţă, a rezultat un chef de curs bestial.

Până la urmă a fost meritul Iuliei că m-a făcut să mă concentrez cât de cât. Aşa că probabil mesajele de mai jos vor părea foooarte rupte unul de celălalt. Am discutat despre ce facem atunci când nici părintele, nici copilul nu au o problemă. În zona aceea ideală, "fără probleme", unde toţi tindem să ajungem. (Zonă care pentru mine cred că era interzisă joi 🙂 )

• Autodezvăluirea. Povesteşte-i copilului tău despre tine, despre ce ţi s-a întâmplat în acea zi. Va fi mult mai uşor pentru el să-ţi povestească ce i s-a întâmplat dacă simte că îi oferi acelaşi lucru. Aşa că să renunţăm la interogatoriul de la intrarea pe uşă, unde ai fost, ce ai făcut la şcoală, ce-ai mâncat la prânz… şi să începem prin a spune ce ni s-a întâmplat. Ei bine, la mine era exclus să le povestesc de ce eram cu nervii în pioneze, iar seara a fost un esec total. În mod normal, dacă părintele începe discuţia, copilul o va continua, fără să fie nevoie de întrebări încuietoare.
  .
• Autodezvăluirea se exersează. E foarte greu să-ţi pui sufletul pe tavă. Cel mai simplu mesaj de tip "eu" pozitiv, care exprimă doar sentimente, este te iubesc. Dacă ăsta e simplu, eu mă împuşc! Când a fost simplu să spui "te iubesc"?? Mi-a trebuit aproape un an să le-o pot spune copiilor fără să mi se mai pară ceva ciudat. şi de fiecare dată când o spun, oricui, mi se face un gol în stomac. În general un mesaj "eu" pozitiv conţine un sentiment, un comportament şi un efect. Sunt mulţumită că ai făcut ordine în garaj, acum pot parca maşina.
  .
• Adulţilor nu le plac surprizele, de niciun fel! Exceptând poate o floare ascusă în ghiozdan, ori un trandafir pe pat, şampanie la rece şi alte gesturi din această categorie. În rest nimic, dar nimic nu e ok ca surpriză. La fel şi copiii. Ei nu pot gestiona cantitatea de emoţie care se declanşează în cazul unei surprize, de aceea au nevoie de mesaje de prevenţie.
  .
• Mesajele de prevenţie. Sunt acele mesaje care îi explică copilului ce urmează să i se întâmple. Doar pentru că îl luam de mână şi suntem cu el nu ajută în lupta lui cu necunoscutul. Îi va fi în continuare frică, va plânge probabil tot la fel, dar nivelul de stress este mai mic. De exemplu, vizita la doctor, coşmarul marii majorităţi a părinţilor, trebuie precedată de o luuungă discuţie: cine sunt doctorii, cine sunt asistentele, absolut toate detaliile consultaţiei, prezentate realist. şi mai ales, fără să fie minţit. Dacă o să fie ceva dureros, trebuie să ştie. Iar pus mâna la ochi nu ajută. Neapărat nu evitaţi jocul de după, de-acasă, de-a doctorul, în care copilul va deţine cu siguranţă controlul şi va fi modul lui de reparare emoţională.
  Un al doilea exemplu este cel al grădiniţei, când începe sau schimbă grădiniţa. Încercaţi să-i povestiţi despre doamnă, dacă o cunoaşteţi, eventual despre tot ce puteţi afla prin vizita acolo. şi neapărat nu uitaţi să spuneţi clar că nu rămâneţi cu ei!
  Mi-am amintit cu ocazia aceasta de prima zi de grădi a Irisucăi. Urma să o mut de la creşă, şi aveam mari emoţii. Dar am mers cu ea la înscriere, în decembrie. A văzut grădiniţa, am mers şi la toaletă (deh, pampersi nu mai purtam de ani de zile!), i-au plăcut capacele vaselor, decorate cu abţibilduri, iar cât am intrat eu la directoare, ea a tras cu ochiul într-o clasă. Era obişnuită deja că nu rămân cu ea, doamna ei a fost foooarte drăguţă, şi prima zi a decurs ca oricare alta din următorii patru ani. Am procedat la fel şi cu şcoala, a mers cu mine la toate etapele de înscriere. Iar în toamnă, când am vizitat-o pe doamna lui Andrei, a putut s-o cunoască pe doamna ei înainte de prima zi de şcoală.
  .
• Un punct cu care sunt total de acord este cel referitor la timpul părinţilor. Fără mustrări de conştiinţă şi fără sentimente de vinovăţie, părinţii au nevoie de un timp numai al lor, în care să facă ceva cu totul rupt de copii. Este necesar pentru buna funcţionare a fiecăruia. Întâi trebuie să am grijă de mine, apoi de voi, altfel nu voi fi capabil să dăruiesc dragoste şi înţelegere.
  .
• Timp 1 la 1. Fiecare membru al familiei are nevoie de un timp dedicat special fiecăruia dintre copii. Ceva ce fac numai ei doi. Am testat teoria, şi l-am întrebat pe Andrei ce am putea face numai noi doi. A luat o foaie… şi am o listă lungă!! În medie sunt de ajuns 20 min/zi. După lista lui Andrei, eu am de recuperat :). Aaa, şi un lucru pentru familiile cu bebeluş: dacă bebeluşul doarme, timpul petrecut cu copilul mai mare nu este timp 1 la 1. Trebuie un timp special, în care cel mare să nu simtă că un scâncet îi va răpi părintele.
  .
• Adolescenţii au nevoie de trei ingrediente pentru petrecerea timpului cu părintele. Le scriu în engleză, căci sună mult mai bine: scarry, fun şi safe. Noroc că îmi plac chestiile cu adrenalina, sper doar să mă ţină inima şi peste cinci ani, să pot să ţin pasul cu ei.
  .
• Lauda nu este un mesaj pozitiv, ba chiar poate face mai mult rău decât îşi imaginează autorul ei. În primul rând, ea conferă autorului o poziţie de superioritate faţă de copil, care este evaluat şi judecat, aşadar el este inferior. La copiii mai mari, lauda este chiar inconfortabilă, şi poate genera un conflict puternic între ce le spunem noi copiilor despre ei şi ce cred ei despre ei. Lauda vine astfel să contrazică ceea ce ei simt. Lauda excesivă transformă copiii în dependenşi de laudă, ei au nevoie întotdeauna de validarea celor din jur, şi au foarte puţină încredere în forţele proprii. Lauda este la urma urmei o formă de manipulare şi de dragoste condiţionată.

În încheiere am discutat, din nou, despre fereastra comportamentală. Nu există adevăruri absolute, există lucruri pe care fiecare dintre noi le accepta sau nu. şi adevărul este o noţiune relativă în acest context, chiar şi cele 10 porunci. Ceea ce ciuva i se pare un comportament inacceptabil, mie poate să mi se pară perfect ok. Iar ceea ce eu consider intolerant poate fi perfect normal pentru ceilalţi. Fiecare are dreptul la propria sa fereastră comportamentală.