Si… mai e o zi

Dacă ar fi să găsesc un atribut pentru luna decembrie, acesta ar fi nerăbdare. De dimineaţă până seara copiii nu fac altceva decât să dezbată, să-şi dea cu părerea asupra ceea ce va decide moşul anul acesta. Care moş e mai puţin important, îi luăm în ordine cronologică. Stai şi faci bilanţul, oare.. ai fost suficient de cuminte? Cuminte n-a fost, adică cuminte cu FB, poate un cuminte cu S ar mai merge. Hmm… dacă la bilanţ nu iese bine, atunci trecem la comparaţii cu suriorul. Sigur el-ea e mai obraznic decât mine! Dacă el nu primeşte nimic, atunci eu voi primi ceva. Ceva, acolo, mic, dar să fie ceva!

Cum babă frumoasă şi copil cuminte n-am văzut, nici ai mei nu fac excepţie. Le-am spus că am trimis deja raportul "părinţilor" către moşi, în care am trecut de câte ori m-au supărat, de câte ori au fost obraznici şi neascultători… şi toate bulinele negre pe care le-au primit. Cu faptele bune se pot lăuda singuri, în scrisoarea către ei. Dar eu mă îndoiesc că anul acesta moşii vor fi îngăduitori. Ba ei sunt buni, ne mai şi iartă, aşa, de încurajare! Corect… ce moşi fraieri! Şi aduc mereu jucarii pentru copii! Asta pentru că eu în raport am trecut că, dacă tot primesc ceva, fie şi de încurajare, să fie lucruri utile. Jucarii merită copiii cuminţi… cuminţi cu FB!

Dezbatem problema nuieluşei. Andrei va primi cu siguranţă una. Am cerut una mare şi rezistentă, pe măsura obrăzniciilor. Au fost momente în care ar fi fost singurul obiect din ghete. Dar am ales ca moşul să mai adauge ceva, "de încurajare", plus o scrisoare moralizatoare… cu ameninţări drastice că la anul nu mai vine… Iris e foarte sigură că ea nu va primi o nuieluşă. Dar una mică, de decor, cu fundiţă asortată, tot mă bate gândul să-i pun. O s-o ţinem pe post de bibelou, să ne amintim mereu să fim cuminţi.

Mâine presimt că voi avea o zi liniştită, în care vor încerca să recupereze toate faptele bune de peste an. Casa va sclipi de curăţenie, toate ghetuţele şi cizmuliţele vor fi curăţate. Iar nerăbdarea va pluti în aer… oare vine? când vine? cum intră?

Mă întreb şi eu acum… de ce trebuia să vină duminică spre luni? Că nu apucăm să ne bucurăm de cadouri… dar plecăm în extaz la grădi şi la şcoală.

Joaca de-a scoala

Dacă există o decize pentru care mă felicit în fiecare clipă că am luat-o, este aceea de a avea doi copii. Şi nu la diferenţă mare, ci mică, să se poată juca împreună. Am trecut de primii patru ani de "pereche", cei mai grei din punctul meu de vedere. Nu număr firele albe, nici nu mă mai gândesc. Îmi e încă greu să răspund la întrebări din seria cum te-ai descurcat, pentru că sincer, habar n-am.

Dar am ajuns la acele momente când zilele ploioase sau cele geroase şi lungi de iarnă nu mai sunt un coşmar, când nu trebuie să mă mai gândesc ce fac cu copilul, pardon, copiii. Pentru că acum copiii se descurcă singuri. Cu jucării sau fără, mă trezesc întâi arbitru, apoi observator. Pur şi simplu nu mai au nevoie de mine… sunt doar ei, cu micul lor univers. Azi s-au jucat de-a şcoala. Andrei a aşezat măsuţa cea mică şi scăunele, a pus tabla în faţă. A liniat cu cretă, "pentru lecţia de semne grafice", şi a invitat-o pe Irisuca să deschidă caietul şi să scrie. Dar literele de mână nu se fac la grupa mare, iar Andrei, profesorul cel "sever", i-a trecut pe caiet un S cât toate zilele… pune mâna şi scrie, că ţi-l trec şi în catalog! Degeaba am încercat să intervin, ca "părinte", că lecţiile sunt prea savante pentru copilul meu cel mititel; insensibil, profesorul a trecut la exerciţii de matematică. Normal, Iris abia ştie să adune 1 cu 2, ce să descompună termeni… s-a ales cu I-insuficient. Şi trecut în catalog.

Dar a venit rândul Irisucăi să fie profesorul. Andrei scrie urât, aşa că Iris a pus mâna pe telefon [na. iar eu m-am tăvălit pe jos de râs… ] Alo, mama lui Andrei? Să ştiţi că copilul vostru nu-i cuminte, scrie urât şi e obraznic! Ooo doamne, daca aş primi şi de la doamna cea adevarată telefoane de-astea aş albi de trei ori mai repede. Iris a ales să predea muzica, şi să repete cântecele pentru serbare. Anderi ştie versurile, dar urechea lui muzicală e de tablă. Cântă… of, nici nu pot descrie. Cert e că domnişoara profesoară îi tot repeta… o ce veeeesteee miiiinunaaaată, elevul era pe lângă, şi nervoasă, i-a aruncat un insuficient azi, să mai înveţi!

Acum sunt amândoi în pauză, probabil spre disperarea vecinei de dedesubt…